VASILE S. DÂNCU - "Mi-e dor de mirosul zăpezii"

Dacă pasiunea pentru statistică şi jurnalism nu l-ar fi furat cu totul şi nu l-ar fi dus la cârma unuia dintre cele mai mari institute de cercetare din ţară, poate că Vasile Dâncu ar fi rămas doar poet. Avea toate datele de partea lui: o copilărie fabuloasă, petrecută pe-un vârf de deal, o bibliotecă cât toată casa, inteligenţă şi, mai ales, puterea de a visa, de a străbate cu gândul până de­parte, în zări. Destinul a vrut însă altfel. A vrut ca fiul de ţăran născut în Runcul Salvei să fie, timp de şapte ani, poli­tician, pe rând, senator şi ministru. Un profe­sio­nist al meseriei şi un dascăl universitar foar­te iubit de studenţi, care a supravieţuit în politi­că fără să-şi trădeze bunul simţ, sensibilita­tea şi dragostea pentru poeţi.

Drumul grănicerilor

- Destinele împli­nite încep, uneori, de la visele din copilărie. La ce visaţi atunci când eraţi copil?

- Cred că visam să plec în lume, pe urmele strămoşilor mei transil­văneni, care au bătut Europa, în armata îm­pă­ratului. Au fost şapte generaţii de grăniceri în neamul nostru: străbu­nicul s-a bătut cu Na­poleon la Arcole, iar bu­nicul a ajuns în al doilea război mondial, până în Danemarca. Poveştile lor au stimulat într-un fel pofta mea de aventură. Acum câţiva ani, când am ajuns europarlamentar la Bruxelles, mi-am dat seama că, fără să vreau, refă­cusem drumul bunicului. Eram la doar câţiva kilo­metri de locul unui fost lagăr în care el stătuse aproa­pe doi ani de zile, într-un soi de prizonierat.

- Locul în care v-aţi născut, Runcul Salvei, a de­venit azi un soi de legendă, un sat pierdut la poalele Ţibleşului, în care aproape toţi ţăranii citesc...

- E adevărat că e o localitate în care s-au născut foarte mulţi poeţi şi în care foarte mulţi oameni citesc. A fost mai ales influenţa tatălui meu, fiindcă mulţi au trecut prin îndrumările lui, au împrumutat cărţi din biblioteca noastră. Duminica, fiindcă numai atunci se opreau din muncit, veneau şi făceau adevărate ce­nacluri cu tata. Mă trezeam în forfota oamenilor sosiţi să le scrie tata cereri, întâmpinări pentru tribunal, să împrumute cărţi, să li se repare câte ceva, fiindcă tata era şi bun electronist. Tata a fost şi este un adevărat avocat al satului, un intelectual în sensul clasic al termenului, care a ştiut să coaguleze comunitatea în jurul lui. Aşa s-a născut o întreagă pleiadă de poeţi. Cred că, într-un fel sau altul, toţi încercam să-l co­piem. La 14 ani, am plecat din paradisul ăla, am fu­git de modelul tatălui, ajutat chiar de el. Nu voia să mă obişnuiesc cu viaţa la sat, iar mie începuse să-mi placă. Îmi amintesc că voiam să-mi facă şi mie o coa­să a mea, să-mi pot demonstra şi eu bărbăţia, că aveam deja 12, 13 ani. Dar tata mi-a zis să-mi iau gândul, că n-am nevoie, eu o să plec departe, să învăţ carte.

- Purta în el părintele dvs. ceva din ambiţia ve­chilor ardeleni ca fiii lor să ajungă domni la oraş?

- Românii din Ardeal s-au bătut de generaţii să-şi trimită reprezentanţi la oraş. Erau o naţiune tolerată şi au luptat să-şi impună o societate civilă, o con­ducere politică, au luptat ca religia să le fie acceptată. Între cele două războaie, ca să-şi trimită copiii la şcoală, sătenii din Runc vindeau câte-un pâmânt sau plecau să lucreze undeva mai departe. Nu se gândeau la beneficiul imediat, ci la beneficiul pe termen lung al comunităţii. Liceul din Năsăud pe care l-am absolvit eu, înfiinţat în 1864, a dat României vreo 30 de academicieni. Era şi o formă de naţio­na­lism, dar înţeleasă alt­fel, nu la modul patri­otard. Pentru ardeleni, a-ţi iubi ţara e un lucru care nu se poate des­prinde de iubirea de părinţi sau de iu­bi­rea de comunitate. E ceva fundamental, adânc înrădăcinat în inima oamenilor, nu un dis­curs de suprafaţă.

Lecţiile bunicului

- În tot ceea ce aţi făcut, s-a simţit mereu preocuparea pentru bun simţ, moralitate şi corectitudine. E tot o "moştenire" de familie?

- Pentru comunitatea din care făceam parte, moralitatea era esenţială: să fii om cu ceilalţi, să te porţi cu ei aşa cum se aşteaptă de la tine. Înainte de a muri, bunicul ne-a chemat pe toţi acasă. Avea deja 86 de ani, nu era bolnav, nu dădea niciun semn că s-ar duce, dar ne-a dat fiecăruia câte o audienţă privată. Mie mi-a spus "tatăl tău e mai poet, dar tu o să mergi în lume pe urmele mele, tu o să ai grijă de familia noastră în continuare, tu o să fii cel care duce numele mai departe. Am două indicaţii pentru tine: să nu joci niciodată jocuri de noroc, că eşti pătimaş ca mine şi o să pierzi, şi să-ţi păstrezi întotdeauna cuvântul dat, fiindcă asta e ceea ce ne-a ţinut pe noi de şapte generaţii în fruntea satului." N-o să le uit niciodată. A doua zi era o zi de primăvară superbă, adia vântul şi se scuturau în aer copacii înfloriţi. Bunicul şi-a luat o bască, şi-a pus-o sub cap, s-a întins sub un cireş şi a murit.

- Ce imagine impresionantă! V-aţi ţinut de cuvânt în faţa bunicului?

- Cred că da. Nici nu-mi plac jocurile de noroc. Cred că norocul este altceva, cred că norocul e până la urmă o aglomerare de fapte bune, o construcţie a karmei, care la un moment dat te răsplăteşte.

- Cu un asemenea tată şi asemenea strămoşi, presiunea de a reuşi în viaţă trebuie să fie destul de mare.

- De la ei am învăţat, în primul rând, valoarea muncii. La Runc, copiii munceau de mici la grădină, la animale, la pădure. Fără munca pe care o fac zi de zi, care uneori e chinuitoare şi strict cantitativă, nu mi-aş permite să exist ca om liber. Prima bunăstare la care am visat a fost să pot să-mi cumpăr în orice clipă orice carte mi-aş dori. Apoi, mi-am dorit să pot călători oriunde şi oricând. Sunt două vise pe care mi le-am îndeplinit muncind şi, din punctul ăsta de vedere, sunt foarte fericit. În al doilea rând, am învăţat de la sătenii mei că trebuie să ştii să faci foarte multe lucruri, ca să poţi trăi liniştit şi să nu-ţi fie frică de existenţă. Ţăranii din Runc îşi construiau totul cu mâna lor, casele, gardurile, butoaiele. Ştiau şi bărbaţii să facă mâncare, ştiau să-şi fiarbă singuri ţuica, ştiau să cânte, să povestească şi să danseze.

- Dvs. ce talente ascundeţi, dincolo de cele de sociolog, jurnalist şi om politic?

- Ascund în mine un sportiv frustrat. Am visat să fiu fotbalist, cred că joc bine fotbal. Dar ştiu să şi cânt foarte bine. Ce dor îmi e de "Nu-i lumină nicări", nu l-am mai cântat de vreo zece ani! Sunt şi un bun cititor de poezie, dar nu cred că sunt şi un bun poet. M-am îndepărtat de sufletul copilăriei şi n-aş putea fi decât un poet postmodern, cam intelectualist şi de­taşat, şi asta nu mă încântă, ştiu că poezia e altceva. În mare, aş zice că sunt un om practic. Aş pu­tea să mă descurc şi singur, doar că acum sunt în­con­jurat de oa­meni, sunt în jur de 300 de tineri cu care lucrez la IRES, institutul de evaluare pe care îl conduc, şi mă degrevează de multe, ca să mă pot concentra pe un singur proiect. Ei cred că ăsta e un lucru bun. Eu nu-s aşa sigur...

- Mai ştiţi să cosiţi iarba?

- Sigur că ştiu, nu se uită aşa de uşor. Ultima dată am participat la o zi de coasă prin 1990, încer­cam să ajut un vecin al socrilor mei şi eram uluit de faptul că n-avea coasa ascuţită. La noi, coasa e instrument sacru, păstrat cu grijă, coasa trebuie să taie perfect, femeile nici n-au voie să pună mâna pe ea. Iar cositul era un soi de rit de trecere, intrai în rândul bărbaţilor, cu care trebuia să mergi în ritm. De la bătrânii satului am învăţat o lecţie foarte importantă, că la coasă, ca şi în viaţă, nu trebuie să pleci cu forţa, hotărât să dovedeşti brazde largi, ci trebuie să iei brazda cât poţi duce, să faci totul din cumpătare şi din inteligenţă, ca să nu te epuizezi.

"Scula asta are mare căutare,/ niciodată golul n-a sunat mai tare."

- Într-o zi, din lumea asta frumoasă şi ordonată a satului năsăudean, aţi aterizat tocmai în devăl­mă­şia din Guvern. Ce nevoie aveaţi de viaţa politică?

- N-am visat să fac politică niciodată. Eram pro­fesor la Jurnalism şi la Sociologie, la Cluj, eram foarte iubit de studenţi, începusem să fac studii naţionale cu institutul meu de statistică de atunci, "Metro Media Transilvania" şi, deşi mai avusesem invitaţii să intru în politică, le refuzasem. În 2000, însă, Adrian Năstase, care e un foarte fin psiholog şi ştia că noi, ardelenii, suntem orgolioşi, ne-a stimulat vanitatea. Noi criticaserăm politicienii, guvernele, parlamentele. Şi atunci el a venit la Cluj şi ne-a spus "bine, sunteţi voi deştepţi şi ştiţi cum se face, dar de ce nu veniţi acolo, să vedeţi cum se joacă jocul în iarbă? Că din tribune e uşor să dai sfaturi." Ne-a convins, pe mine, pe Ioan Rus, prieten cu mine, şi pe Vasile Puşcaş, ceea ce s-a numit mai târziu "aripa de Cluj" a PSD-ului, spunându-ne că încearcă să ducă România spre Europa. Am venit cu promisiunea că o să-mi fac meseria, fără să mă implic în politică, dar până la urmă m-am trezit membru de partid. Sigur că nu puteai rezista fără asta! Dar am învăţat foarte multe din experienţa mea în politică. Ceea ce ştiu despre lume s-a schimbat. Şi cred că am reuşit să fac şi o serie de lucruri bune, care azi sunt apreciate, chiar dacă lumea a uitat că le-am făcut eu: am avut o con­tribuţie importantă la obţinerea vizelor de călătorie ale României, am făcut strategia de comunicare pentru NATO şi UE, apreciată la Bruxelles, am făcut legea liberului acces la informaţii, unde am lucrat foarte bine cu Mona Muscă, legea petiţiilor, legi importante care au transparentizat politica.

- Eraţi, totuşi, parte din partidul cel mai acuzat de corupţie. Nu v-a fost niciodată jenă?

- Timp de 7 ani, cât am stat în politică, au fost multe scandaluri. În 2008 însă, mi-am dat demisia din toate funcţiile de partid, iar în 2010 am renunţat şi la calitatea de membru. Acum nu mai am nicio legătură cu PSD-ul, dar sunt un intelectual de stânga şi-mi asum asta. N-am făcut din demisia mea un caz public, ca să nu-mi jenez colegii. Mi s-a sugerat atunci că n-ar fi elegant să anunţ că plec tocmai când vine alt­cineva la conducere. Am rămas însă prieten cu câţiva oameni şi, deşi mi s-a mai propus să mă întorc în guvern, am refuzat, pentru că politica mi-a adus câteva lucruri de care nu aveam nevoie. M-a înre­gimentat într-o echipă de oameni care nu semănau cu mine, cărora le lipsea simţul etic. Şi m-a făcut să încep să nu mai am încredere în oameni. Când am vă­zut că partidul începe să locuiască în mine, am hotărât să plec.

- Cum se vede România de sus, din scaunul politicienilor?

- Un personaj important al politicii româneşti mi-a spus odată: "Dacă te urci pe acoperişul Ro­mâ­niei, vezi numai gunoaie." Aşa e! De sus, vezi numai partea urâtă, vezi corupţia, inegalitatea, rămânerea în urmă. Se ascunde însă viaţa adevărată, pentru că te izbeşti la tot pasul de oameni care încearcă să te izoleze. Aveam 38 de ani când am fost numit ministru în Guvernul Năstase şi-mi amintesc cum, imediat ce am intrat, unii au sărit să-mi ia haina, alţii au sărit să-mi care geanta. Apoi, la birou, toată lumea voia să-mi facă revista presei. Dar eu eram jurnalist, lucrasem şi-n tipografie, aveam nevoia viscerală să simt mirosul cernelii tipografice dimineaţa, când îmi beau cafeaua. E o armată întreagă de oameni care se interpun între viaţa reală şi oamenii politici şi-i ţin departe de tot ce se întâmplă în ţară.

- Ar fi putut să vă fure şi pe dvs. toate me­ca­nismele astea ale puterii. Cum aţi rezistat?

- Mă forţam să iau câte o gură de reali­tate, din când în când, ca să pot rămâne cu pi­cioa­rele pe pă­mânt. Duminica, îmi lu­am pe cap un fes, îmi pu­neam o că­maşă în ca­rouri şi o geacă de piele - fiindcă îmi place să umblu-n blugi şi marea mea frus­trare e că, atâta timp cât am făcut politică, a trebuit să mă îmbrac la costum şi cravată - şi mă plim­bam câte o zi întreagă cu metroul şi autobuzul, intram şi mâncam în crâşme în care n-aş fi intrat niciodată.

- Până la urmă, visul tatălui de a-şi vedea copilul realizat la oraş s-a împlinit. Aţi cunoscut şi gloria politică. Ce e dincolo de fardul ei?

- Nimic, e un gol imens, e foarte mult praf. E ca şi cum te-ai duce în spatele scenei şi ai vedea din ce se compune decorul, scheletul care susţine butaforia. Dacă ai curiozitatea să te duci în clădire imediat după ce pleacă un guvern, ai exact măsura dezastrului şi a lipsei de umanitate: dulapurile sunt goale, toate urmele sunt şterse, uşile sunt deschise, e un gol enorm, care pune stăpânire şi pe oameni. Are Arghezi, în "Inscripţie pe-o tobă", un vers care ar putea fi o bună metaforă pentru politică: "Scula asta are mare că­utare,/ niciodată golul n-a sunat mai tare." În spa­tele fardului, e numai tristeţe, sunt relaţii inautentice. Toţi cei care trec prin politică îşi falsifică existenţa, fac un compromis cu ei înşişi, care lasă urme adânci. Nu există succes în politică, orice ar scrie cărţile de istorie. După bătălie, rămân numai morţi sau răniţi.

- Familia a resimţit implicarea dvs. în viaţa politică? Ştiu că sunteţi căsătorit şi aveţi doi copii.

- Familia a suferit, în primul rând pentru că nu am fost acasă. Fiul meu, care tocmai se născuse, a crescut cu un tată care, uneori, lua seara avionul spre Cluj numai ca să-l vadă dormind, iar dimineaţa la 6 zbura înapoi la Bucureşti. Fiica mea era adolescentă în anii ăia, mi-a reproşat atunci că nu am fost un tată prea grozav, că ar fi trebuit să fiu acolo. Soţia mea, din fericire o fire foarte liniştită, a dobândit de atunci un obicei: să nu se mai uite la ştiri. Vedea ce se spune despre mine, ştia că nu e adevărat şi era greu de suportat. Copiii mei sunt mari a­cum, fiica mea are 27 de ani, iar bă­iatul 14. Când am ieşit din politică, a fost cu atât mai mare bucu­ria lor că am fost salvat.

- Tatăl dvs. s-a bucurat sau s-a în­tristat?

- Tata a fost foar­te îngrijorat pen­­tru mine tot timpul cât am făcut po­litică. Nu i-a plă­cut că am plecat de la Universitate, spu­nea că a fi dascăl uni­ver­sitar e cel mai înalt stadiu pe care îl poate obţine un om. S-a mai liniştit când l-am asigurat că pot să mă întorc oricând şi mi-a zis "sper să te întorci cu coada între pi­cioa­re" (râde), iar când i-am spus că am renunţat la politică, mi-a mărturisit că s-a liniştit şi acum o să trăiască mai mult.

- N-aţi simţit ieşirea din politică ca pe-un eşec al unui proiect?

- Nu, am simţit-o ca pe-o eliberare. De două ori în viaţă am simţit că mi se taie res­piraţia de câtă libertate simt. Pri­ma dată, după ce m-am eli­berat din armată. E­ram în tren în Gara de Nord, îmi luasem o ra­niţă de versuri de la li­bră­ria Car­tea Ro­mâ­nească, şi am avut brusc sen­timentul cosmic de libertate, sim­ţeam cum com­partimentul de tren se măreşte şi devi­ne cât o lume. A doua oară a fost când mi-am dat de­misia din funcţiile de partid. Eram la Bruxelles în sea­ra în care am trimis comunicatul. Am simţit, din­tr-odată, că revin la vârsta mea de dinainte. În seara aia, pentru prima oară după 15 ani, am scris o poezie. M-am plimbat câteva ore prin centrul Bru­xelles-ului şi apoi am invitat câţiva prieteni şi am făcut un chef până dimineaţa.

Acasă, în mirosul zăpezii

- Azi, institutul de statistică pe care îl conduceţi vă obligă să faceţi săptămânal naveta Bucureşti-Cluj. N-ar fi fost mai simplu să vă mutaţi şi familia în Capitală?

- Am vrut la un moment dat să-mi aduc şi familia aici, la Bucu­reşti. Am avut noroc cu înţelepciunea soţiei me­le, care a simţit repede că aici nu e un loc de tră­it, nu e un oraş care pul­sează în ritmul ini­milor noastre. Nu am putea avea nici tihna, nici pri­etenii de la Cluj, nici o şcoală aşa cum ne dorim noi pentru copiii noş­tri. Şi apoi, cred foar­te tare într-o confi­gu­raţie cos­mi­că care te potenţează în locul în care te-ai năs­cut, în lo­cul în care ai fost cel mai fericit.

- Ne-am întâlnit pen­tru interviu exact la mijlocul iernii. Vă e dor de zăpezile de altădată ale copilăriei?

- Mi-e dor mai ales de mirosul zăpezii. Sunt atâtea mirosuri pe care cei care s-au născut la oraş nu ştiu să le recu­noască. De pildă, miro­sul de ploaie, mirosul de arşiţă sau mirosul de ciuperci, pe care îl simt chiar de la dis­tanţă. Îmi plăcea iarna în copilărie, chiar dacă trebuia să merg la şcoală câte 3 km pe jos, prin nişte nămeţi uriaşi, pentru că iernile erau mult mai aprige ca acum. Aveam, pe atunci, câteva obsesii. Una era să reuşesc să-mi prind umbra: să mă arunc în zăpada ne­începută, exact peste umbra mea, şi să-mi las am­pren­ta perfectă a trupului meu de copil în zăpadă. N-am reuşit niciodată, fiindcă greutatea corpului nu-i egală, cum n-am reuşit nici să găsesc un aparat de foto­gra­fiat atât de performant încât să fotografieze perfect splendoarea fulgilor de zăpadă.

- Cum e Runcul sub ninsoare? Vă mai întoar­ceţi de sărbători acasă?

- Merg şi acasă, la Runc, dar nu-mi mai leg ritua­lul sărbătorilor de locul acela. Sunt conştient că nu voi mai putea trăi niciodată emoţia din copilărie, satul s-a schimbat, obiceiurile la fel. În schimb, îmi place să stau cu familia, cu copiii, fără niciun alt gând la profesie. Sper să ningă, mă deprimă goliciunea iernii, copacii fără frunze, fără zăpadă. Când ninge, şi gândurile mi se aşază altfel, şiemoţiile sunt altele. Eu aud ninsoarea, nimeni nu mă crede, am un instinct al zăpezii, o simt cum se aşază pe casă şi fără să merg la fereastră. În rest, de sărbători îmi place să scriu şi să citesc, să hoinăresc prin bibliotecă şi să scot la în­tâmplare câte-un volum de versuri pe care nu m-am mai uitat de mult. Visez de ani de zile să scriu cel mai frumos vers despre iarnă. Tot scriu şi n-o să reuşesc ni­cio­dată. Dar nu mă pot opri să încerc. Oricum, iarna e singura dată când îmi aduc aminte că sunt poet.