Dezlegarea colindelor
- Sărbătoarea Naşterii Domnului reînvie la Oaşa, pe lângă slujbele pline de lumină ale Crăciunului, şi frumoasa tradiţie strămoşească a colindatului. An de an, cete de studenţi şi călugări coboară de la munte în câmpie, ducând din casă în casă, vestea naşterii lui Hristos. Cum s-a născut acest ritual, care îi înfrăţeşte pe monahi şi pe tineri?
- Mulţi dintre monahii de la Oaşa provenim din rândurile Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi, unde obiceiul colindelor era respectat cu sfinţenie. Mergeam şi colindam pe la prieteni, profesori şi alţi oameni dragi, câteodată până târziu, în noaptea de Ajun. Când am venit în mânăstire, n-am mai putut merge cu colinda şi regretam că toate acele cântece bătrâneşti, care ne erau atât de dragi, vor rămâne necântate de noi şi, pe de altă parte, că ne privam de bucuria colindatului. În primii ani de călugărie, colindam în mânăstire, seara, după slujba de priveghere. Ne strângeam într-o sală mai mare, unde aveam pregătită o masă îmbelşugată de post, şi colindam. Colindam, pur şi simplu, de dragul colindelor bătrâneşti, care te mişcă, şi dacă eşti de fier. În timp, au venit să petreacă sărbătorile la noi şi studenţi, şi au vrut şi ei să colinde. Prin anul 2007 sau 2008, am primit vizita unor membri ai ASCOR din Oradea, care şi-au pus la punct un repertoriu de colinde şi au alcătuit o ceată care s-a întrecut cu cea a obştii călugăreşti. Tot atunci au intrat în această întrecere şi ascorişti din Timişoara, care însă au fost eliminaţi repede, pentru că ştiau puţine colinde, nici nu le stăpâneau bine şi nici nu se sincronizau cum trebuie. Dar înfrângerea i-a motivat, iar anul următor au venit şi ei bine pregătiţi. Acum eram deja trei cete: obştea de la Oaşa, Ascor Oradea şi Ascor Timişoara. S-au adăugat, ulterior, şi ascorişti din alte centre universitare. Aşa am ajuns şapte cete de colindători, cu studenţi din Bucureşti, Craiova, Braşov, Sibiu, Oradea, Cluj, Timişoara.
- Născută la Oaşa, sărbătoarea colindelor s-a mutat în ultima vreme şi la Găbud, metocul mânăstirii înălţat în apropiere de Mureş.
- Da, pentru că la Oaşa nu avem sate în apropiere şi nu putem colinda decât fiarele din pădure. (Râde) Dar după ce a prins un pic de cheag schitul de la Găbud, am pornit să colindăm şi în satele din împrejurimile sale. Este felul nostru de a ne prelungi această stare de fericire, pe care o avem când colindăm. Este atât de mare bucuria din acea seară, încât devine insuportabil gândul că se termină. Şi-atunci, am avut ideea să reînviem colindatul autentic prin sate, în a doua şi a treia zi de Crăciun. Metocul din Găbud, care este aşezat în mijlocul mai multor sate transilvane de pe Valea Mureşului, face acest lucru posibil.
La Ziua lui Hristos
Părintele Pantelimon Şuşnea
- Faptul că timp de mai mulţi ani am colindat numai în mânăstire ne-a prins foarte bine, pentru că, în alte condiţii, colindatul ar degenera în mâncare şi băutură, în superficialitate, într-o veselie lumească. Or, în mânăstire se ridică foarte mult nivelul de trăire al colindatului. El devine un ritual. Colindătorii vin mai înainte cu câteva zile, se spovedesc, se împărtăşesc, participă la toate slujbele şi, în felul acesta, au o puritate sufletească pe care o transmit prin cântec. Biserica pregăteşte foarte atent lutul sufletesc în care urmează să fie plantată sămânţa Crăciunului. După slujba de priveghere de la biserică, mergem într-o sală amenajată special, unde colindăm la lumina lumânărilor. Studenţii sunt îmbrăcaţi în costume naţionale, tot ei cioplesc din bardă mesele la care stăm şi pe care punem coşuri de nuiele şi de cetină, cu nuci, mere, cozonaci şi ştergare populare. Tot acest protocol ne face să trăim sentimentul că suntem invitaţi la ziua lui Hristos şi că pe El Îl sărbătorim, nu pe noi.
- Bucuria aceasta a colindatului ascunde în ea şi amintiri din copilărie? Se spune că zăpezile de altădată nu se pot niciodată uita...
- Nu cred să existe copil de la ţară care să nu fi mers măcar o dată la colindat. De Crăciun, colinda tot satul. Era o sărbătoare uriaşă, a tuturor. Ne povestea părintele stareţ Iustin, care este de aici, din Găbud, că pe vremea copilăriei sale, toţi oamenii ieşeau colindând de la Liturghie în ziua de Crăciun, de vuia tot satul de cântece. Sigur, există şi ceva din adâncul memoriei care ne face să colindăm. Din păcate, obiceiul s-a mai diminuat în timp. Oamenii nu i-au mai simţit rostul, în general, s-au cam dezis de tradiţie. Dar încet, încet, eu cred că ea va reînvia.
Duhul strămoşilor
Pornitul la colindat
Flori de iarnă
- Umblatul cu colinda, din poartă în poartă, răspunde şi unei aşteptări a sătenilor? Vă deschid uşa casei cu bucurie?
- Mai degrabă a fost lucrarea lui Dumnezeu. Noi nu ne-am gândit ca această tabără de colindători să ia amploare şi să depăşească graniţele temporale ale Ajunului de Crăciun. Călugării sunt prudenţi în privinţa manifestărilor în "cetate", cum se spune, şi noi am fi rămas la colindatul în mânăstire, dacă nu ne-ar fi împins dincolo de porţile ei, chiar colindele. Colindele, cu forţa lor mare, arhaică, biruitoare, ne-au mobilizat. Şi tot colindând, ne-am dat seama că bucuria aceea de Crăciun nu este o bucurie obişnuită, ci vine de departe, din duhul strămoşilor. În trecut, colindele erau liturghia ţăranilor. Ăsta era felul în care ştiau ei să liturghisească în vremuri imemoriale. Când colindăm, realizăm cel mai profund comuniunea cu strămoşii. Strămoşii învie şi colindă alături de noi. Şi, dacă privim mai atent, realizăm că nu doar oamenii colindă, ci şi îngerii. Căci îngerii au cântat primii cântări de slavă la naşterea lui Hristos şi vor cânta în vecii vecilor. Iar strămoşii noştri, care în mare parte erau tot păstori, n-au făcut altceva decât să repete ce au auzit pe câmp: colindele îngereşti. Puterea pe care ne-o dă colindatul este copleşitoare. Mergem pe la case de oameni, iar ei ne îmbie cu una, cu alta, dar cei mai mulţi dintre noi nu putem gusta nimic, deşi poate n-am mâncat şi am mers mult prin ger. Bucuria ne ţine loc de hrană, odihnă, căldură, de tot! E atâta bucurie, încât nu te mai poţi coborî la o îndulcire lumească.
- De ce erau colindele liturghia ţăranilor?
- Colindatul nu este doar o sumă de obiceiuri populare naive şi o suită de cântecele primitive, ci el cuprinde întreaga civilizaţie ţărănească, creştină... Multe colinde vechi fac referire la elemente cosmologice şi teologice. De exemplu: "Dumnezeu dintr-un ceputu/ toată lumea a făcutu,/ ceru sus l-a ridicatu/ şi bine l-a răzimatu/ pe patru stâlpi de argint,/ şi frumos l-a-mpodobit/ tot cu stele mărunţele,/ cu luceferi printre ele,/ cu luna cu lumina/ şi soarele cu razele". Ceea ce vrea să spună că Naşterea Domnului este un nou început al lumii. În cheie simbolică, colinda povesteşte despre Hristos, care e soarele, despre Maica Domnului - luna, despre îngeri şi sfinţi - stelele şi luceferii, despre cele patru Evanghelii pe care a fost reaşezată lumea... Te şi întrebi, cum au putut nişte oameni simpli să închidă în metafore, atâta conţinut teologic. Şi cred că astfel de colinde nu vin de la ei, ci le-au fost revelate.
Un apostolat haric
Zăpezile Crăciunului
- Noi colindăm în curte, dar după ce ne cheamă gazda în casă, mai colindăm puţin şi acolo. Bucuria noastră se transmite, iar cei care ne primesc se umplu de emoţie. Mulţi ar fi supăraţi dacă nu am ajunge să-i colindăm. Înţeleg şi ei că acest colindat este, de fapt, un apostolat haric. Ca pe vremea apostolilor, pacea însoţeşte colindătorii, intră cu ei în case şi rămâne acolo. Este pacea lui Hristos. Şi Hristos şi-a trimis apostolii la colindat, să ducă vestea cea bună în toată lumea, poruncindu-le: "Când veţi intra într-o casă, să ziceţi: pace casei acesteia! Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră se va odihni peste el". Acelaşi lucru se întâmplă şi când se merge la colindat. Nu e doar o bucurie omenească pentru noi, ci, mai mult, o misiune: de a aduce pacea lui Dumnezeu şi bucuria în casele oamenilor.
- De marile sărbători ale anului, dar mai ales de Crăciun, la Mânăstirea Oaşa vin, adesea, şi mamele călugărilor din obşte. Prezenţa lor împlineşte sărbătoarea?
- Naşterea Domnului este o sărbătoare de familie. O celebrăm ca atare, cu mamele noastre, cu fraţi, cu fii duhovniceşti, cu prieteni apropiaţi. Şi nu în ultimul rând, redefinim noţiunea de familie: colindătorii mireni alcătuiesc o familie în comuniune cu obştea. Crăciunul poartă acest mesaj al (re)uniunii, dar nu doar cu prima linie a neamului, ci cu toţi strămoşii. Se reface legătura cu toţi. Se reaprinde firul, şi cu cei vii de aici, şi cu cei vii din ceruri. Puterea trăirii pe care o avem atunci este mai presus de toate şi le cuprinde pe toate. Relaţia sentimentală cu mamele noastre se topeşte în trăirea generală de la Crăciun.
Când se deschid cerurile şi Îl vezi pe Dumnezeu
Ceata fetelor
Călugării colindători
- Fiecare sărbătoare are nuanţa ei, are un portret lăuntric, care o face inconfundabilă şi incomparabilă cu altă sărbătoare. Există şi o trăire comună a sărbătorilor, dar şi o trăire particulară în orice sărbătoare. Şi la Bobotează este un duh al Bobotezei, care face din această sărbătoare una diferită de toate celelalte. Şi la Înviere, şi la Înălţare, şi la Naşterea Maicii Domnului... Fiecare sărbătoare vine cu un etos specific. Fiecare are o bucurie într-o altă culoare. Aşa şi Crăciunul, care cred că este cea mai de amploare sărbătoare, ca reverberaţie în timp.
- Părinte Pantelimon, sfinţia voastră sunteţi şi pictor iconar. Ar fi o bucurie adevărată să ne purtaţi către alcătuirea unei icoane acum, în prag de Crăciun...
- Într-o icoană trebuie cuprins întregul înţeles teologic al sărbătorii sau al momentului biblic pe care-l zugrăveşte. Şi-atunci, iconarul trebuie să găsească în sufletul lui trăirea acelei sărbători, pentru a o putea reproduce în icoană. Când te apropii de chipul Mântuitorului sau de chipul Maicii Domnului, trebuie să o faci cu multă sfială, cu frică şi cutremur. Nu este lucru omenesc ce se realizează în pictarea unei icoane. Nu eşti singur în acest demers. Eşti împreună cu Dumnezeu. Şi trebuie să te apropii cu toată supunerea minţii faţă de Dumnezeu, cu urechea ta interioară încordată şi cu ochiul tău interior treaz, ca să prinzi ce ţi se şopteşte şi ce ţi se luminează de către Duhul Sfânt.
- În ultima vreme, Crăciunul public, mediatizat în exces la televizor, seamănă tot mai mult cu un iarmaroc. De ce credeţi că e aşa de important să prăznuim sărbătorile după cum ne învaţă tradiţia, ca pe o întoarcere către sine, spre scânteia de divinitate din noi?
- De sărbători, se deschid Cerurile şi Dumnezeu devine vizibil! Necreatul pătrunde în creat, nevăzutul pătrunde în văzut, veşnicia pătrunde în timp. Sărbătorile sunt porţi către veşnicie, momente providenţiale, în care omul poate să scape de grijile vieţii, în această viaţă fiind. Poate să iasă din lume şi să intre în veşnicie, fără să părăsească lumea asta. Oamenii încearcă, în general, să evadeze din realitate - pe care o consideră o povară - prin divertisment şi plăceri. Or, adevărata evadare din realitatea oprimantă este posibilă numai de sărbători. Atunci, realitatea este străpunsă de suprarealitate, de prezenţa lui Dumnezeu; iar omul se încarcă cu puterea lui Dumnezeu, pentru a-şi urma calea până la următoarea sărbătoare, când iarăşi se înalţă la cer. Sărbătorile sunt deci momente de înălţare a omului deasupra lumii, a durerilor, a necazurilor, a neîmplinirilor... Dar pentru a ajunge la această trăire, e nevoie de pregătire. De aceea, Biserica pune post înaintea oricărei sărbători mai importante. Astfel, se urmăreşte o uşoară dematerializare a trupului, pentru ca ochiul interior şi urechea interioară să devină mai sensibile la ceea ce este de auzit şi de văzut din
Flăcăii
Ultima repetiţie
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
