OTILIA ŢEPOSU
Lecţia despre ceaţă
Când Hermina a strigat a doua oară, era deja toamnă. Norii vineţi s-au lăsat peste pădure şi ceaţa nu s-a mai ridicat timp de trei săptămâni. Am ştiut atunci, în acel moment, că, în sfârşit, voi putea să mă vindec şi că aşteptarea mea n-a fost în zadar.
Multă vreme înainte de asta, după un noiembrie nenorocit (căci numai aşa se poate numi - fără noroc - clipa ruperii unui destin apropiat), m-am îmbrăcat în tăcere, ca-ntr-un palton gros, uitând că pe spate mă zgâria singurătatea. De multe ori, ca să scap, m-am învârtit în jurul meu ca un cal orb, care scoate apă dintr-o fântână, tropotind până dincolo de ameţeală. Dar tot degeaba, căci nu simţeam răcoarea ridicată din adâncuri şi nu mă puteam vindeca de sete.
Aşa că atunci când Hermina a strigat a doua oară şi m-am trezit ca dintr-un vis de demult, am ştiut şi-am simţit că dincolo de ea, dincolo de ceaţa groasă este salvarea, ieşirea din labirintul bătăliei cu mine însămi. Am bănuit că va trebui să mă lupt din greu cu toamna din mine, ca să pot vedea din nou lumina bucuriei de afară.
Am privit ceaţa din jurul meu cu ochii larg deschişi, zi de zi, dimineaţă, la amiază şi seara, ani după ani, toamne după toamne, până când nimic neştiut n-a rămas între noi şi până când am cunoscut-o atât de bine, încât aş fi putut să-i iau locul. I-am învăţat mersul tiptil printre copaci, alunecarea abia simţită peste ierburile opărite de ger, învăluirea diafană, ca o îmbrăţişare, a crengilor goale, ridicate neputincios către cer, ruperea zdrenţuită şi înşelătoare, în petece mari, groase şi grele, care se lovesc tăcute de stânci, de pomi, de case, de oameni, prinzându-le pe toate în vârtejuri ce trec, alergându-se unul după altul.
Am cunoscut ceţuri calde, ridicate din stratul arămiu de frunze, ce mai păstrează încă lumina soarelui din vara vieţii, dar le-am văzut şi pe acelea care năvălesc îngheţate dinspre munte, ca o herghelie nedomolită, sub potcoavele căreia gerul se sparge în sclipiri de diamant.
Nu încăpeau pe-atunci melancolii suave între noi, între mine şi ceţurile ori de care fel ar fi fost ele. Nu era loc de sentimentalisme. Ceaţa suverană ajunsese în mine şi în jurul meu. O purtam ca pe-o coroană a înfrângerii, şi-a trebuit să învăţ de la ea lecţia acceptării, a abandonului, dar şi a supravieţuirii.
A fost mai greu, până când am desluşit, dincolo de ea, mesajele subtile şi semnele venite de la cei pierduţi. Abia atunci am înţeles că ceaţa ne este dată ca să putem vedea lumina, dincolo de ea, toamna, ca să ne putem bucura de primăvară, ca să înţelegem viaţa.
Da, într-un noiembrie am murit şi-n alt noiembrie am renăscut, ajutată de ploaie, de ceaţă, de vânt şi de brume târzii, prezicătoare de zăpezi. Toamna m-a vindecat atunci şi mă vindecă şi acum, de cele trecătoare ale vieţii. De când am învăţat asta, aştept cu bucurie ceţurile, călătoresc cu ele peste păduri, m-am înfrăţit cu ploile şi intuiesc răbdătoare fiorul acela tainic, ivit odată cu prima frunză îngălbenită de ger, ce coboară în zbor rotat către pământ.
Îmi găsesc refugiu chiar şi sub clopotul cenuşiu al cerului greu de nori, îmi place frigul, m-am împrietenit şi cu vântul, care-mi zgâlţâie uneori ferestrele. Nu mă mai înspăimântă zloata şi îngheţul, nu mă mai tem când simt uneori că se deschid goluri şi hăuri în jurul meu, am leacuri bune pentru toate: un ceai fierbinte cu lămâie şi ghimbir, nişte şoşoni călduroşi, o pelerină cu glugă şi-un pic de muzică, şi, mai ales, un anume cântec, care aşează straturi, straturi de nostalgii peste visele de altădată.
Să fie asta oare resemnarea?
N-aş crede. Aş zice, mai degrabă, că e doar cuminţenie răbdătoare ori un soi de aşteptare în speranţă, pe care le-am învăţat de la Hermina, un pui de bufniţă căzut neajutorat din cuib, supărat că a fost surprins de lumina zilei, cu penele nearanjate, înfoiate de vântul aspru al unei toamne de demult.
Dialog în metrou
Melancolia, această lingoare a inimii, e felul ei de a se înnoi, de a ne spune că trecem mai departe, prin anotimpuri, prin ceţuri de toamnă, până ce fuioarele lor groase se desfăşoară tăiate de raze de lumină şi cad la picioarele noastre. Dacă plonjezi într-o asemenea stare, ca într-o apă adâncă, uneori cristalină, alteori tulbure, anume pentru ca zgomotele lumii să ajungă din ce în ce mai estompat pană la tine, ştii că destul de repede ţi se va face dor, iarăşi, de zarva existenţei şi vei vrea să ajungi din nou în mijlocul ei. Dar că, întâi, va trebui să dai cu picioarele de fundul apei ca să-ţi iei avânt singur şi să te ridici, ca o săgeată, din nou, la suprafaţă, în plină lumină a soarelui. Aşa că atunci când vin aceste melancolii, doruri nelămurite, amintiri luminoase ale vremurilor bune, ale stărilor de bine de atunci, trebuie să le laşi să te cuprindă: sunt binefăcătoare! Îţi înmoaie inima prea învârtoşată ori chiar otrăvită de alte sentimente, care nu prea ne fac cinste, şi care sunt opuse compasiunii, nădejdii, ori iubirii de semeni. Aşa că, uneori, suspini adânc, adânc, alteori zâmbeşti cu ochii, privind în interiorul tău, la scene tandre ori amuzante, derulate ca din filme vechi şi mute, alteori chiar îţi dau lacrimile şi plângi aşa, un plâns izbăvitor, fără să ştii de ce, care începe şi se opreşte singur, de la sine. Şi după aceea, te poţi ridica şi poţi merge mai departe, uşurat. Sfârşitul de toamnă, în special, te aruncă în asemenea stări, dar n-ai ce să faci... le iei cu tine, ca pe nişte poveri incomode şi greu de cărat, dar pe care nu le poţi lăsa, pentru că e însăşi istoria ta personală adunată în ele. Ca să ţi se pară mai uşoare, sunt câteva lucruri pe care le poţi face, fără prea mare greutate şi fără să te întrebi fără chef "dar la ce bun?". De pildă, să te aşezi într-un fotoliu mare, care să te cuprindă cu totul (aşa fac eu), să te acoperi cu o pătură moale şi caldă şi să citeşti o carte dragă a copilăriei. "Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia", de exemplu, de care eu nu mă satur niciodată! Sau să asculţi o muzică ce te învăluie ca o boare sau să citeşti noile postări de pe câteva bloguri "de suflet", cum ar fi "Last Night Music" ("Muzica ascultată aseară"), cu poveşti, filme, călătorii şi, bineînţeles, muzică. Ce fac alţii? Despre un prieten, ştiu sigur că iese din casă aiurea, fără motiv, doar că să se amestece printre oameni, să audă zarva străzii. Sau, dacă rămâne în casă, pictează sau desenează, pentru că el este un artist, dar şi pentru că încearcă mereu să stea ocupat şi să... spere!!! Fiica vecinei de palier, trăită o vreme la Londra şi dependentă de "Prozac", face shopping compulsiv, masaj şi fitness - nu ştiu exact în ce ordine. Herta Müller, celebra scriitoare germană, născută în Banat, laureată a Premiului "Nobel" pentru literatură, când avea asemenea stări, după cum povesteşte într-unul din romanele sale, scotea totul din dulapul cu albituri al soacrei sale şi făcea ordine din nou, deşi nu era nimic de îndreptat.
Zilele trecute eram în metrou, aşezată pe scaun şi adânc cufundată în mine însămi, când, în vagon, a intrat un copil, nu mai mare de trei anişori, ţinut de mână de tatăl său. Ţâncul s-a urcat singur în scaun, aşa cum fac copiii mici, întâi cu genunchii, apoi s-a întors cu faţa şi şi-a lăsat picioarele să atârne peste marginea lui, ţinându-se strâns, cu o mânuţă, de bara din faţa sa. Am remarcat mânuţa aceea pentru că avea pe ea o mănuşă tricotată, cu degetele fiecare de altă culoare, vesele. Apoi i-am privit feţişoara: avea ochii albaştri şi curioşi şi mă privea şi el cu o mirare la fel de mare ca a mea. Văzându-se observat, şi-a pus, instinctiv, o sclipire năstruşnică în privire, şi a început să-şi legene înainte şi înapoi picioarele mititele, doar-doar va fi "băgat în seamă" mai abitir. Mi s-a părut atât de drăguţ în "invitaţia" lui fără vorbe la ocheade şi dialog, şi atât de bine m-am simţit, dintr-odată, încât mi-am scos nasul din fular, ca o bătrână broască ţestoasă, am înălţat sprâncenele şi i-am zâmbit şi eu, larg, mulţumindu-i în inima mea. Când am ieşit, afară aerul era tare şi proaspăt, mirosea a iarnă şi-a sărbătoare. Noiembrie cel umed şi rece, cu lumina lui cenuşie, strecurată printre nori vineţii, deşi era pe sfârşite în calendar, plecase deja din inima mea.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
