DAN GRIGORE - "Arta e o cruce grea. Dar e o cruce care aduce şi bucurie"

A fost copilul-minune al muzicii în anii de după al doilea război mondial, un talent ieşit din comun, pe care Mihail Jora, pro­fesorul lui Dinu Lipatti, l-a adoptat ca pe-un fiu. Fost bursier la Viena şi Sankt Petersburg şi dublu laureat al Concursului "George Enescu", a suportat cu dem­ni­tate marginalizarea la care a fost supus în anii dic­taturii ceauşiste, în urma refuzului categoric de a-l sprijini pe Conducător. Şi-a luat revanşa târziu, abia după 1990, când nu l-a mai împiedicat nimic să stră­lucească pe marile scene ale capitalelor lumii. De vorbă cu un maestru al clapelor, un pianist uriaş - "nu al doilea Michelangeli, ci primul Dan Grigore", cum foarte entuziast a exclamat dirijorul Sergiu Celi­bidache - care îşi trăieşte azi renumele cu discreţia oamenilor cu adevărat însemnaţi.

Portativul de pe grătar

- Domnule Dan Grigore, ştiu că sunteţi bucu­reştean get-beget. Haideţi să facem o călătorie în timp. Mai regăsiţi în oraşul de azi urmele copilăriei?

- Eu am copilărit pe Dealul Spirii, lângă strada Drumul Sării, o stradă foarte veche, într-un cartier cu străzi cu nume de aviatori. Tata era aviator şi el, şi şi-a ridicat casa într-un cartier căruia i se spunea "Lo­­cuinţe Ieftine", unde se aşezaseră diverşi slujbaşi militari şi funcţionari. Acum, cartierul s-a umplut de blocuri. Atunci, în spatele lui, unde începea tabăra militară (că de acolo i-a rămas numele de Drumul Ta­berei), se întindea un câmp enorm. Îl traversam cu bi­cicletele, prin gropi, aţâţând câinii, şi ajungeam până departe, spre satul Ciorogârla, unde un prieten al meu avea o iubită, pe strada Apusului.

- Eraţi la vârsta la care aţi descoperit muzica?

- Am descoperit-o mult mai devreme şi a fost o fericire fără margini. Fusesem bolnav de gripă, timp de vreo două săptămâni am stat la pat. Când, în sfârşit, am auzit doctorul spunând că aş avea voie să mă ridic, am cerut să fiu pus la pian. Şi am compus. Un flecuşteţ, normal, dar care i-a lăsat pe ai mei cu gura căscată. Eram un copil foarte curios, foarte activ şi hipersensibil. Orice emoţie pe care o simţeam tre­buia pusă imediat pe muzică. După ce am ascultat pri­ma oară orga Bisericii Negre din Braşov, într-o călă­torie cu părinţii, am rămas atât de impresionat, încât am repetat întruna, tot drumul cu trenul, cele câteva acor­duri pe care voiam să le pun pe pian.

- Aţi fost unul dintre acei "copii-minune"?

- Aşa se spunea. Cântam de la trei ani jumate, fără să ştiu notele. Aveam în casă o pianină cumpărată de mama, cu gândul la o posibilă apropiere de muzică a fiului ei. Ea visase să facă vioară şi n-a fost lăsată. Şi atunci a sperat să-şi împlinească visul prin mine. Mama mi-a dat şi primele lecţii de muzică, pe grătarul de la baie. Mă spăla pe ochi în faţa chiuvetei şi îmi arăta grătarul din lemn, aflat pe podea: "Aici, vezi, între scândurile astea e Do, dincolo, Re." Am învăţat repede. Apoi, pe la opt ani, într-o iarnă, când treceam cu mama pe lângă fereastra profesoarei mele de pian, care avea o elevă, am auzit înăuntru nişte acorduri. Şi am întrebat-o pe mama: "Ce cântă fata asta în Re major?". Mama s-a dus la profesoară, Eugenia Ionescu, şi i-a zis: "Doamnă, e adevărat că s-a cântat în Re major?". Şi, ce să vezi, era adevărat! Atunci, profesoara s-a pus la pian şi m-a întors cu spatele, mi-a cântat diverse combinaţii şi i le-am ghicit pe toate. Şi-au dat seama că am auz absolut şi am început să fiu dus de mână la diverse so­mi­tăţi, de colo-colo. Aşa a început o viaţă plină de examene.

Cella cea verde şi vie

- Unde făceaţi lecţiile de pian?

- Mergeam în Drumul Sării, luam auto­buzul 47, coboram pe la Academia Militară, de acolo pe Ştirbei Vodă, traversam Calea Vic­to­riei şi coboram la Armenească. Doamna Io­nescu stătea pe strada Spătarului, dar alături, pe strada Silvestru la nr.16, chiar lângă Bise­rica Sil­vestru, stătea maestrul Jora, la care am ajuns la vârsta de 12 ani. În salonul lui de muzică i-am cântat doam­nei Veturia Goga, văduva lui Octavian Goga, venită în vizită. Mihail Jora adăpostise în casa lui, în diverse camere, oameni scăpătaţi, deposedaţi de absolut tot, inclusiv de locuinţe, de către noul regim. Erau anii '50, eu eram la lecţie, iar prin salon trecea uneori, cu prosopul spre baie, doamna Racoviţă Flondor, compozitoare şi ea, fostă moşiereasă. Jora, care se trăgea dintr-o familie de boieri armeni moldoveni, mi-a dat şi el nişte teste, mi-a dat o notă din bas şi mi-a zis să spun ce su­nete aud. Şi i le-am zis bine. "Bra­vo, măi, baiete! - aşa zicea el, cu a - Bra­­vo!"

- Ştiu că v-a le­gat o strânsă pri­etenie de Cella De­lavrancea, pia­nis­tă, scriitoare, fiica cea mare a lui Bar­bu Şte­fă­nes­cu Dela­vran­­cea.

- Pe Cella am cu­noscut-o chiar în casa profesoarei me­­­le, fiindcă doam­­na Ionescu invitase toate somităţile mu­­­­zicale să-şi pre­zinte micul elev de 9 ani, ­să fie cântărit şi să i se spună câte pa­rale face. S-au dat sen­tinţe bune în ce mă priveşte, dar spu­se sobru şi răs­picat, pe tonul ace­la sufi­cient. Sin­gu­ra care a fost a­proape de su­fletul meu, din pri­ma clipă, a fost Doam­na Cella. Cu care m-am şi îm­prie­te­nit, mult mai târziu, pe la 20 de ani, când devenise pro­­fesoară supli­nitoa­re la Conser­vator.

- Ce avea atât de deosebit Cella, de a rămas în memoria tuturor?

- Era un om extraordinar de viu, cu un spirit tânăr, care distona cu grupul ăla de băbuţe autoritare, posace şi scorţoase. Era copilăroasă, şi am simţit că e verde, că e vie, ca mine. Tinereţea asta a ei i-a rămas până în ultimele clipe. Cella era o apropiată a Reginei Maria. În casa ei, după 1989, am întâlnit-o pe Principesa Ileana (care s-a călugărit în America, Maica Ale­xan­dra) şi care, reîntoarsă în ţară, a venit la Cella în rasă călugărească, a îngenuncheat în faţa ei şi i-a sărutat mâna. Cella avea peste 100 de ani. Mai târziu am în­ţeles că, fără vorbele bune puse de Cella la Bodnăraş, unul din liderii comunişti ai vremii, care avea o slăbiciune pentru ea, Principesa n-ar fi putut pleca din ţară. Casa Cellei nu era departe de a lui Jora, pe Emi­nescu, colţ cu Toamnei. Nu pot trece azi pe acolo, fiindcă mă apucă tristeţea. Urmaşii legali au vândut-o cu tot ce era în ea celor care au oferit mai mult. Acum, înăuntru e un restaurant chinezesc.

- Îmi povestiţi lucruri extraordinare despre o lume apusă de mult. Vă lipseşte?

- Foarte mult, dar o am foarte prezentă în mine, de multe ori e mai intensă decât bucăţi mari din realitatea de azi. Era o lume cu totul diferită, cu o educaţie anu­me, cu o căldură extraordinară. Chit că profesoarele astea de pian, în vârstă, erau cam acrite! Domnişoara Musicescu mai dădea şi cu rigla peste degete (cu mine nu a reuşit !). Dar erau toţi ceilalţi, marii compozitori pe care i-am cunoscut, Mihail Jora, Mihail Andricu, Paul Constantinescu. Se purtau cu mine foarte gene­ros. La 12 ani, când eram elevul lui Jora, am fost in­vitat la ziua lui, singurul elev care s-a aşezat la masă cu toţi marii maeştri ai artelor, seniori. Aşa erau ei, foarte simpli, cordiali, modeşti şi cu multă substanţă.

Sub cortina de plumb

- La ce vârstă aţi avut certitudinea că muzica e singurul drum posibil?

- Am ştiut asta dintotdeauna. Chiar în încercările cele mai dificile şi după eşecurile cele mai grele. La 24 de ani, domnişoara Mu­si­cescu, a doua mea profesoară de pian, care altminteri era lip­sită de simţ pe­dagogic, s-a răzbunat pe mine şi m-a «ars» la Concursul de Pian "George Enescu", în­deplinind şi un de­ziderat de partid : pe locul I nu trebuia să fie doi români, aşa cum ar fi ieşit nor­mal, ci un român şi un sovietic. M-am tre­zit pe locul doi şi am făcut o depresie cumplită, de a trebuit să mă internez la sa­natoriu. Însă nicio clipă nu m-am îndoit că menirea mea e mu­zica. Singurul lu­cru care mă preo­cu­pa era că nu mai pot să cânt la pian, că nu mai vine nimic din mine, că degetele me­le sunt moarte. Ce mai aveam de făcut în viaţă, dacă rămâ­neam fără muzică? Nu-mi puteam imagina altceva. Din fericire, am con­tinuat să cânt, chiar neputând să cânt. N-am absentat de pe scenă. Când ajungeam la pian, cântam, chiar dacă nu mai cântam şi în mine. Câteodată însă, arde­rea era atât de intensă, atât de solicitantă pentru ce rezerve emoţionale aveam în acele clipe, încât după concert rămânea în mine un gol, o durere fizică acută, care aproape mă sufoca. Mă simţeam vidat.

- V-a luat timp să vă reveniţi?

- Mi-am revenit fiindcă am avut ocazia, la un mo­ment dat, după nişte ani, să cânt la Zürich, cu o or­chestră, şi am avut ecouri de presă şi de public foarte bune. Am fost confirmat de cei de «afară», m-am re­găsit pe mine şi m-am vindecat. Iar apoi am obţinut, la recomandarea lui Mihail Jora, Bursa Herder şi am plecat la Academia de Muzică din Viena pentru un an. Din păcate, perioada de deschidere în care am concertat în Occident n-a durat mult, curând regimul comunist mi-a restrâns ieşirile la RDG şi URSS, pentru ca în anii '80 să-mi mai rămână doar URSS-ul, ţara în care locuisem o vreme, la 20 de ani. S-a lăsat din nou cortina de plumb.

- Ce făceaţi în Rusia la vremea adolescenţei?

- Am petrecut doi ani de zile cu o bursă de studii la Conservator. A fost o perioadă de care îmi amintesc cu mare plăcere, o perioadă în care am studiat la pian nopţi întregi. Eram foarte slab, de-abia urcam scările Conservatorului, era frig peste tot şi eu îngheţam de-a binelea. Erau -25 de grade, dar în Leningrad, pe Nevski Prospekt, doamnele de o eleganţă rară sfidau gerul ca nişte eroine, traversând bulevardul în ciorapi de nailon şi în pantofi cu toc. Am rămas foarte ataşat de literatura rusă şi de cultura rusă, e acolo o ardere specială, o melancolie în care m-am regăsit adesea. Nu-mi pot imagina arta fără melancolie, acest prinţ adormit în fiecare din noi. Uneori, ieşeam în afara Leningradului şi mă plimbam prin pădurile de mes­teceni. Profesoara mă certa, "N-ai studiat, ai fost în pădure! Cum ai să cânţi?". "Păi, tocmai de aia am fost în pădure, ca să pot să cânt", îi răspundeam. Dar ea era mai stahanovistă, n-avea cum să priceapă! (râde)

Zburând cu Brahms

- Azi, în ciuda faptului că nu mai există restricţii, v-aţi păstrat o anumită discreţie. Sunteţi destul de absent din cercurile mondene, de pe micul ecran.

- Nu sunt mare amator de televiziune, şi pentru că «am mâncat televiziune pe pâine» înainte de '89 şi, funcţionând timp de 12 ani în CNA, am cunoscut şi bucătăria acestei meserii. Nu simt nevoia să fiu pe sticlă. Dependenţa de celebritate mă sperie, mi-ar fura libertatea. Iar eu nu-mi doresc să fiu prizonierul unei imagini la care să tot trebuiască să cotizez.

- Sunteţi, totuşi, un mare artist, prea puţin cu­noscut faţă de cât aţi merita. Nu simţiţi nevoia unei recunoaşteri pe măsură?

- Sigur că simt o oarecare frustrare. S-a mai ate­nuat după revoluţie, când am putut să cânt iar în Occi­dent, unde muzica se gustă cu competenţă şi cu pa­siune. Am avut surpriza să fiu privit altfel. Ecourile de acolo ajung şi la noi, mai schimbă puţin percepţia, dar se sting repede. Orice artist are nevoie de recu­noaş­tere, dar dacă nu o are şi-şi iubeşte arta şi crede în ea, găseşte resurse să meargă mai departe. Muzica e din­colo de toate aceste neajunsuri.

***

- Mai găseşte muzica clasică ecou la generaţiile de azi? Avem motive să fim optimişti?

- Uneori, când cânt, parcă lucrurile nu stau chiar aşa rău. Alteori, ca auditor, când merg la concerte, sunt mai sceptic. Văd artişti care în loc să interpreteze pe Beethoven sau Chopin, se exhibă pe ei. Mi se pare de neacceptat. Un tânăr artist nu poate avea biografia sentimentală pe care a avut-o Chopin, când a compus Mazurcile. E suficient să luăm scrisorile dintre el şi scri­itoarea George Sand şi găsim nuanţe infinite­zi­male de emoţie, care acum nu se mai poartă într-o corespondenţă. Azi, nimeni nu mai scrie pe hârtie. Odată cu internetul, o parte întreagă a sen­si­bilităţii noastre inte­rioare a fost amputată. Şi ne trezim cu oa­meni cu lecturi puţine, cu relaţii superficiale şi prozaice, care gli­sează pe superficii, fără emoţie sau pro­fun­zime. Sunt mu­zi­cieni talentaţi, vir­tuozi, dar care n-au avut timp sau n-au vrut să-şi caute şi să-şi îmbogăţească interio­rita­tea. Muzica nu e tehnică, tehnica nu există. Mu­zica e toată trăirea inte­rioară, e bo­găţia pe care ai acu­mulat-o după o viaţă trăită întru cul­tură.

- Din ce se naşte, de fapt, muzica?

- Dintr-o combi­na­ţie foarte tainică în­tre sunet şi epifanie. Mu­zica e un dar. E un cadou, dar un cadou care poate fi şi otră­vit, pentru că cel care-l poartă, com­po­zi­torul, interpretul, su­feră, e pedepsit, nici el nu ştie tot­dea­una de ce. Dădeam odată un interviu într-o săliţă la Radio, în ado­lescenţă, împre­ună cu Radu Lupu. La un mo­ment dat, el spune: "Ar­tistul e da­tor să sufere!". Nu m-am putut abţine să nu intervin: "Bine, măi, cum să fie dator!? Ar­tistul su­fe­ră că aşa e el." Pen­tru că, dacă dă de mize importante, care-i pun la încer­care carac­terul şi me­nirea, şi le asumă, şi asta duce la su­ferinţă. Arta e o cruce grea. Dar e o cruce care adu­ce şi bucurie.

- Bucuria când vi­ne?

- ...Vine când reu­şeşti să ajungi cu acest vehicul care e muzica undeva foarte departe şi foarte sus. Am avut, în timpul unui concert de Brahms, senzaţia că a­ting re­cor­dul de altitudine la care am existat vreodată în mu­zică. Şi asta îmi dădea o plăcere asemănătoare cu cea a alpinistului sau a aviatorului, o euforie a înălţi­milor, a muzicii care te face să pluteşti şi cu care te confunzi. Am şi inventat exerciţii pentru dezvoltarea sen­­sibilităţii muzicale, cerându-le unor elevi să-şi ima­gineze că greutatea lor se schimbă pe anumite pasaje, că devin mai uşori şi încep să zboare.

- În alcătuirea sufletească a unui mare artist intră şi credinţa?

- Fără credinţă, ideile sunt simplă informaţie, care alunecă pe orizontală. Nu mă refer la credinţa greşit în­ţeleasă, cu pupături la icoane şi apă sfinţită. Cre­dinţa mea e într-un Dumnezeu. Dar El nu e neapărat ortodox sau catolic. Imediat după revoluţie, m-am dus în Japonia în turneu şi am intrat în­tr-un templu şin­toist. Am făcut gesturile lor rituale, învăţat de ei, ca orice credincios al lor, şi am simţit aceeaşi evlavie şi acelaşi culoar spre transcen­denţă, deschis dea­supra mea, pe care îl simt, uneori, la câte o mânăstire creş­tină. Cred că toţi marii compozitori, chiar şi cei care se credeau liber-cu­getători, au scris într-un dicteu divin. Debussy nu era mai pu­ţin apropiat de Dumnezeu decât Bach. Iar Beethoven, oricât de rebel se voia, avea fir direct cu divinitatea.

"Nu ne-am obişnuit să ne obişnuim"

- În spatele dvs. veghează, de ani buni de zile, o doamnă loială şi foarte discretă. A fost familia unul dintre reperele vieţii dvs?

- Mi-am dorit întotdeauna o familie solidă, dar întâmplarea a făcut ca ea să vină târziu în viaţa mea, la 38 de ani, la o vârstă la care ştiam deja ce vreau, dar mai ales ce nu vreau. Pe Marga am cu­noscut-o întâmplător, în vizită la un pri­eten, ea fiind studenta lui, eu fost pacient. Ne-am căsătorit după doar trei săp­tămâni, am avut foarte repede cer­titu­dinea. Deşi era mult mai tânără ca mine, avea 25 de ani, avusese partea ei de experienţă, care forjase o sensibi­litate specială. S-au mai adăugat şi umorul, pe care l-am avut amândoi, faptul că nu ne-a plăcut să rămânem certaţi şi că nu ne-a plăcut niciodată rutina, că nu ne-am obişnuit să ne obişnuim (râde). Şi am ajuns, fără să simţim, la 33 de ani petrecuţi împreună. Ea şi cu fiul nostru mi-au dat echilibrul de care am avut nevoie, mi-au fost cei mai buni tovarăşi de drum.

- Ce face băiatul dvs.? Cântă şi el?

- Ar fi putut să cânte foarte bine. E foarte dotat, are gust, ştie muzică, ştie să citească partituri, ascultă mult şi muzica îi face bine. Dar a ales meseria mamei lui, medicina. A făcut Farmacologie clinică şi un al doilea rezidenţiat în Psihiatrie. S-a străduit din răs­puteri să rămână aici, dar salariul era mult prea mic, iar şefii, nişte obtuzi. A plecat la doctorat în America şi acum face cercetare în oncologie la Houston, într-o echipă de top.

- Artiştii au uneori nevoie de singurătate, de asceză, au nevoie să tragă cortina peste viaţa de zi cu zi. Vă găsiţi uşor momentele de solitudine?

- În faţa haosului nu poţi lupta decât cu puţină ordine. Pe care, dacă nu o găseşti în afară, o găseşti în tine. Dacă ai şansa unei anumite formări intelec­tuale, dacă ai găsit în tine axa valorilor, atunci în­toar­cerea la sine este actul unei obligaţii faţă de ceilalţi. În faţa larmei, în faţa reflexelor joase, te întorci la tine pentru a te salva şi a putea să exprimi mai clar ce ai de spus. Am avut deseori în viaţa mea nevoie de as­ceză. Dar sunt un om norocos. Când mă aşez la pian, n-am nevoie de încălzire, sunt acolo, imediat. Re­tragerea în mine e un gest reflex, care se face fără nicio greutate, nu-i nevoie să trântesc şi la propriu uşa.

- S-a mai schimbat şi relaţia pe care o aveţi cu muzica, de-a lungul vârstelor? Cum e convieţuirea asta, à la longue?

- Lucrurile se mai schimbă şi-n tovărăşia cu mu­zica, care e pe viaţă. Sunt revelaţii care apar, şi unele sunt orbitoare. Îmi spuneala un moment dat Sergiu Celibidache: "Vai, ce rău îmi pare că nu te-am cu­nos­cut mai devreme, când aveam nevoie de un pia­nist pentru turnee". Şi eu i-am răspuns: "Nu, lăsaţi, e mai bine că ne-am întâlnit acum; dacă mă luaţi de tânăr, poate îmi pierdeam capul". Când eram mai tânăr, eram mai agitat, mai fluşturatic. Am învăţat de la Brahms ce înseamnă să fii puternic şi aşezat. Brahms are forţă, are caracter. Am învăţat să respir cu respiraţia lui, să zbor cu bătăi mari de aripi, nu cu bătăi precipitate şi mici. Vârsta aduce limpezire şi claritate. Aduce conştiinţa faptului că eşti în mu­zică, şi asta te împlineşte profund.

Fotografii din arhiva personală