Eram doi, amândoi, ca într-un joc în care nu mai încăpea nimeni altcineva. Aveam privirile numai pentru ea, iar mâinile, şuviţele şi pistruii ei erau ale mele.
...Aşa a început. Era toamnă, exact ca acum, şi toamna de-afară se aşeza peste noi. "Nu ne vom despărţi niciodată, ai să vezi", îmi spunea câteodată, şi totul devenea atunci de un roşu aprins, ca frunzele din jur. Aveam ani puţini şi vise mari, dar ştiam că acolo, lângă ea, în braţele ei, în lumea ei plină de bucurii, trebuia cumva să mă cuibăresc şi eu, că acolo era musai să înceapă şi să se termine toată viaţa mea, lângă viaţa ei şi nicăieri în altă parte. Era toamnă şi era frig, al naibii de frig, şi atunci mă-ncălzea doar căldura care venea de la ea.
O chema Emilia şi a fost mai întâi doar colega mea de şcoală. Avea părul roşcat ca păpuşile de poveste, ochii mari şi albaştri, ochi miraţi, de copil, care-mi vedeau toate gândurile, şi dinţii din faţă un pic ciobiţi, cu care îşi începea fiecare zâmbet. Îi mirosea pielea toată a levănţică - de parcă se tăvălea prin cearşafuri, cât era ziua de lungă -, râdea mult, se enerva des şi-mi umplea zilele cu prezenţa ei.
Ne-am întâlnit, cred, din greşeală, printr-un prieten comun, care ne-a adunat pe amândoi în jurul lui. La început am fost amici, schimbând politicoşi doar câteva cuvinte de complezenţă, atunci când ne vedeam. Ne despărţeau nişte gesturi de străini, două-trei priviri aruncate după ea, de după colţuri, când o vedeam pe stradă, mergând la braţ cu alţi colegi, şi câteva petreceri şi alte ceaiuri dansante, unde mă duceam doar fiindcă ştiam că există cel puţin o şansă, oricât de mică, să o întâlnesc. Eu mă prefăceam mereu că nu-mi pasă de ea, iar ei, pe-atunci, chiar nu-i păsa de mine.
Nu i-am rezistat prea mult, nici nu aveam cum, şi m-am îndrăgostit. Într-o zi, chiar de dimineaţă, în drum spre şcoală, mă gândeam că ea, Emilia, este cea mai frumoasă fată pe care o întâlnisem vreodată. Mai frumoasă decât toate fetele fardate din filmele la care mă uitam, din când în când, cu coada ochiului, mai frumoasă decât toate profesoarele cele tinere, cocoţate pe tocuri ascuţite. Şi atunci mi s-a făcut şi puţin frig şi puţin cald, şi nu ştiam dacă să mă întorc de îndată acasă, de unde venisem, să dau fuga plapuma la o parte şi să nu mai cobor niciodată din pat, sau să încep să alerg într-un suflet până-n poarta şcolii, doar să o zăresc. Iar când am realizat că nu o îndrăgesc doar aşa, puţin, ca pe orice altă colegă, ci că o iubesc de-a binelea, aşa cum o făceau doar oamenii mari, mi-a fost prea greu să mă împotrivesc. Era prea bine. "Ai să fii a mea", aşa-mi spuneam în gând, "ai să fii a mea, oricât ar trebui să te aştept."
La început nu îndrăzneam să rostesc un cuvânt, tăceam ca un prost şi o iubeam în tăcere, deşi aş fi vrut să-i spun câte ceva în fiecare moment. Treceam unul pe lângă altul pe holurile liceului şi, dintre toate lucrurile pe care puteam să le fac, îmi reuşea doar un zâmbet schiţat, cu privirea aruncată de cele mai multe ori în altă parte. Când o vedeam de departe cum vine, pregătită de război, cu alaiul de fete în jurul ei, începea toată şcoala să se zgâlţâie, pereţii se mişcau ca la cutremur, iar inima bătea să-mi sară din piept. Parcă venea cu armate întregi, cu herghelii de tancuri peste mine, cu chicoteli şi zâmbete, care mă lăsau fără reacţie. Ea câştiga de fiecare dată lupta, iar eu pierdeam, rămânând în urmă, uitându-mă la mersul ei de şcolăriţă. Ea credea doar că sunt un băiat interesant şi puţin misterios, iar eu credeam că ea e fata cea mai frumoasă din lume.
Când am aflat că îi plac prăjiturile, într-o dimineaţă, brusc, ca printr-o minune, au început să-mi placă şi mie şi devenisem specialist desăvârşit în cremşnituri. Când mi-a zis că îl citise pe Dostoievski, am devenit cel mai priceput într-ale literaturii ruseşti, iar după ce mi-a povestit, într-o doară, că dintre toate, ei îi place cel mai mult muntele, am dat fuga de-am şters toate mările din harta din cui, imaginându-mi lumea noastră plină de munţi. Aşa era Emilia şi aşa eram eu, cel care o iubea pe Emilia. Ea era silitoare, iar eu un trântor nemaivăzut, ea frumoasă ca o pisică, eu timid ca un iepure, dar ne potriveam de minune.
În scurt timp, nu mi-au mai fost suficiente bătăliile noastre zilnice, câştigate numai de ea, cele câteva zâmbete şi vorbe aruncate pe câmpul de luptă. Era prea puţin, iar eu voiam mai mult. Eu voiam tot. Voiam să o privesc în ochi de foarte aproape, să mă joc cu şuviţele ei, care erau, de fapt, ale mele, voiam să o ating, şi nu doar pentru o secundă, aşa cum faci când te loveşti de cineva, din greşeală, pe holul şcolii. Şi ca să obţin tot, am început cu puţin. Mai întâi am rugat-o să-mi explice o problemă la fizică, pe care mă prefăceam că nu o înţeleg. Mai apoi am discutat despre o poezie, apoi despre două, iar peste ceva zile, am citit o carte întreagă împreună.
Într-o zi, aşa, pe nepusă masă, într-una din plimbările noastre de seară, s-a oferit să mă înveţe matematică, pentru că dintre noi, ea era profesoara, iar eu ascultam. Urma să dau un examen şi Emilia ştia foarte bine că din fire sunt mai poet. "Uite, vezi, să luăm două frunze uscate de pe jos şi să ne imaginăm că le punem deoparte. Să mai adăugăm apoi câteva, să le înmulţim, să le adunăm. Să le împărţim, să scoatem radicalul, să le scădem pe toate şi să găsim împreună necunoscutele."
Îmi spunea poveşti despre integrale, limite şi ecuaţii din cele mai complicate, de parcă m-aş fi putut gândi vreodată la altceva în afară de ea atunci când stătea lângă mine. Înfofolită într-un fular verde, care-i lăsa să se vadă doar ochii, într-un cojoc mai mare ca ea, cu mânecile mult prea lungi pentru măsura ei, de sub care i se vedea uniforma regulamentară, Emilia culegea de zor frunze, care mai de care mai roşii şi galbene, din parcul în care ne plimbam. Îmi plăceau pulpele ei, care toamna erau mai pline, şi nasul, care-i devenea mai rotund, fiindcă toamna, Emilia era cea mai frumoasă. "Ai să fii a mea", gândeam, şi o priveam de pe banca pe care mă aşezam să fumez, cu aerul unui licean care le ştie pe toate. "Matematică? Matematica este atunci când eu şi cu tine formăm un tot, când unu şi cu unu fac tot unu, nu doi", au zburat cuvintele mele, printre frunzele de toamnă, în timp ce ea se oprise în loc, privindu-mă nespus de mirată. S-a aşezat cuminte lângă mine, pe bancă, şi am stat aşa, nemişcaţi, lăsând mai mult tăcerea să vorbească în locul nostru, eu încremenit şi speriat tare de grozăvia pe care tocmai o făcusem, iar ea, privind la toamna din faţa ei, neştiind ce să facă exact cu vorbele mele. S-a întors într-un timp înspre mine şi a început să râdă, aşa cum ştia numai ea, şi mi-a cuprins obrajii între mâini, sărutându-mă. „Bine", mi-a zis, şi fără să stea pe gânduri, m-a luat de mână, trăgându-mă după ea. "Hai să fugim în lume!".
Se făcuse deja iarnă, iar eu o iubeam cu foc pe Emilia. Nu o iubeam aşa cum iubeşti când eşti un copil, aşa, pe jumătate, cu stângăcii, o iubeam total. Îi iubeam cele câteva linii fine din jurul ochilor, nişte începuturi de riduri care mă făceau să mă gândesc că va fi o femeie superbă când vom îmbătrâni împreună, şi îi iubeam buzele cu care îmi spunea că mă iubeşte. Avea un stil aparte de a spune până şi cele mai grave lucruri pe un ton glumeţ, încât nu aveai cum să n-o îndrăgeşti. În acelaşi parc în care i-am propus să inventăm matematica noastră, i-am zis, într-o zi, că ar fi frumos să ne şi căsătorim. "La un moment dat?", m-a întrebat râzând. "Azi, mâine", i-am răspuns, în timp ce frigul îngheţa tot ce era în jurul nostru. "Bine", mi-a zis, şi fără să stea pe gânduri, m-a luat de mână şi m-a tras după ea. Aveam 18 ani şi ştiam doar că ea trebuie să fie a mea. "Nu ne vom despărţi niciodată, ai să vezi", îmi spunea, în timp ce mă săruta prin ninsoare.
Au trecut câteva anotimpuri peste noi, iar eu sunt şi acum la fel de timid ca un iepure. Ea a devenit din ce în ce mai frumoasă, mai frumoasă ca o pisică, şi mai e convinsă, şi-acum, că sunt un băiat interesant şi puţin misterios. În ultimii 20 de ani, ne-am adunat unul pe altul, am scăzut relele întâlnite în drum şi am împărţit din dragostea noastră şi celor din jur. În fiecare zi, i-am iubit toate gesturile, fiecare şuviţă şi toţi pistruii ei, care sunt, de fapt, ai mei. Am fugit în lume amândoi, încă de atunci, în lumea noastră, în care nu a încăput niciodată altcineva. Fiindcă lângă ea a început viaţa mea, acum mult timp, şi aici se va termina şi nicăieri altundeva. E toamnă, iar toamna, Emilia e cea mai frumoasă.
IOAN BINDER - Braşov
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
