OTILIA ȚEPOSU
Lecția despre ceață
Când Hermina a strigat a doua oară, era deja toamnă. Norii vineți s-au lăsat peste pădure și ceața nu s-a mai ridicat timp de trei săptămâni. Am știut atunci, în acel moment, că, în sfârșit, voi putea să mă vindec și că așteptarea mea n-a fost în zadar.
Multă vreme înainte de asta, după un noiembrie nenorocit (căci numai așa se poate numi - fără noroc - clipa ruperii unui destin apropiat), m-am îmbrăcat în tăcere, ca-ntr-un palton gros, uitând că pe spate mă zgâria singurătatea. De multe ori, ca să scap, m-am învârtit în jurul meu ca un cal orb, care scoate apă dintr-o fântână, tropotind până dincolo de amețeală. Dar tot degeaba, căci nu simțeam răcoarea ridicată din adâncuri și nu mă puteam vindeca de sete.
Așa că atunci când Hermina a strigat a doua oară și m-am trezit ca dintr-un vis de demult, am știut și-am simțit că dincolo de ea, dincolo de ceața groasă este salvarea, ieșirea din labirintul bătăliei cu mine însămi. Am bănuit că va trebui să mă lupt din greu cu toamna din mine, ca să pot vedea din nou lumina bucuriei de afară.
Am privit ceața din jurul meu cu ochii larg deschiși, zi de zi, dimineață, la amiază și seara, ani după ani, toamne după toamne, până când nimic neștiut n-a rămas între noi și până când am cunoscut-o atât de bine, încât aș fi putut să-i iau locul. I-am învățat mersul tiptil printre copaci, alunecarea abia simțită peste ierburile opărite de ger, învăluirea diafană, ca o îmbrățișare, a crengilor goale, ridicate neputincios către cer, ruperea zdrențuită și înșelătoare, în petece mari, groase și grele, care se lovesc tăcute de stânci, de pomi, de case, de oameni, prinzându-le pe toate în vârtejuri ce trec, alergându-se unul după altul.
Am cunoscut cețuri calde, ridicate din stratul arămiu de frunze, ce mai păstrează încă lumina soarelui din vara vieții, dar le-am văzut și pe acelea care năvălesc înghețate dinspre munte, ca o herghelie nedomolită, sub potcoavele căreia gerul se sparge în sclipiri de diamant.
Nu încăpeau pe-atunci melancolii suave între noi, între mine și cețurile ori de care fel ar fi fost ele. Nu era loc de sentimentalisme. Ceața suverană ajunsese în mine și în jurul meu. O purtam ca pe-o coroană a înfrângerii, și-a trebuit să învăț de la ea lecția acceptării, a abandonului, dar și a supraviețuirii.
A fost mai greu, până când am deslușit, dincolo de ea, mesajele subtile și semnele venite de la cei pierduți. Abia atunci am înțeles că ceața ne este dată ca să putem vedea lumina, dincolo de ea, toamna, ca să ne putem bucura de primăvară, ca să înțelegem viața.
Da, într-un noiembrie am murit și-n alt noiembrie am renăscut, ajutată de ploaie, de ceață, de vânt și de brume târzii, prezicătoare de zăpezi. Toamna m-a vindecat atunci și mă vindecă și acum, de cele trecătoare ale vieții. De când am învățat asta, aștept cu bucurie cețurile, călătoresc cu ele peste păduri, m-am înfrățit cu ploile și intuiesc răbdătoare fiorul acela tainic, ivit odată cu prima frunză îngălbenită de ger, ce coboară în zbor rotat către pământ.
Îmi găsesc refugiu chiar și sub clopotul cenușiu al cerului greu de nori, îmi place frigul, m-am împrietenit și cu vântul, care-mi zgâlțâie uneori ferestrele. Nu mă mai înspăimântă zloata și înghețul, nu mă mai tem când simt uneori că se deschid goluri și hăuri în jurul meu, am leacuri bune pentru toate: un ceai fierbinte cu lămâie și ghimbir, niște șoșoni călduroși, o pelerină cu glugă și-un pic de muzică, și, mai ales, un anume cântec, care așează straturi, straturi de nostalgii peste visele de altădată.
Să fie asta oare resemnarea?
N-aș crede. Aș zice, mai degrabă, că e doar cumințenie răbdătoare ori un soi de așteptare în speranță, pe care le-am învățat de la Hermina, un pui de bufniță căzut neajutorat din cuib, supărat că a fost surprins de lumina zilei, cu penele nearanjate, înfoiate de vântul aspru al unei toamne de demult.
CORINA PAVEL
Dialog în metrou
"Mielancolie, dulce mielodie! Mielancolie, misterios amoooor!", intona dramatic o cântăreață din Basarabia, la emisiunea de șlagăre de la 8.30 dimineața, de pe postul național de radio. Iar pe mine, elevă de gimnaziu (și premiantă!) pe vremea aceea, mă enerva la culme... Nu înțelegeam, adică, ce-i aia, dom-le, melancolie? Total "neproductiv" acest sentiment! Adică, numai poeții aceia simboliști au "spleen"-uri, oamenii care muncesc și se dedică total pasiunilor lor n-au timp de stări d-astea de spirit "mic burgheze"!... Iar cu iubirea era foarte clar: adică, îl iubeai sau nu-l mai iubeai și gata, trecuse, îți plăcea de altcineva... cam așa se întâmpla în clasa a cincea, a șasea. Ei, de-atunci lucrurile s-au schimbat mult. Am vrut sau n-am vrut, am învățat alt abecedar, unul al inimii, în care sentimentele trebuie cunoscute, trăite și deslușite, în slovele lor de foc, simțite cum ard, în toate cotloanele sale. Am înțeles că melancolia ține de limbajul inimii și, în primul rând, a trebuit să descopăr că am o inimă și că inima, în general, face ce vrea ea! Deprimarea e o stare a minții, cu mintea poți să joci diverse scheme logice (până o convingi să revină la realitatea-realitate, nu la cea închipuită), dar inima își urmează calea ei, e greu să îi spui: "Taci, nu mai suferi!", "Taci, nu-ți mai aminti!", " Taci, că ți-oi da...!" "Liu-liu, taci și te abuă!"... Căci, da, inima e uneori ca un sugaci care plânge, și plânge, și plânge, și nu-ți spune de ce, și tu nu poți întotdeauna să deslușești cu mintea ta, dar i-ai da orice ca să se potolească... Așa cum toate cântecele de leagăn conțin promisiuni fabuloase pentru micul plângăcios, care de care mai fantasmagorice și greu de ținut, așa și cu inima...
Melancolia, această lingoare a inimii, e felul ei de a se înnoi, de a ne spune că trecem mai departe, prin anotimpuri, prin cețuri de toamnă, până ce fuioarele lor groase se desfășoară tăiate de raze de lumină și cad la picioarele noastre. Dacă plonjezi într-o asemenea stare, ca într-o apă adâncă, uneori cristalină, alteori tulbure, anume pentru ca zgomotele lumii să ajungă din ce în ce mai estompat pană la tine, știi că destul de repede ți se va face dor, iarăși, de zarva existenței și vei vrea să ajungi din nou în mijlocul ei. Dar că, întâi, va trebui să dai cu picioarele de fundul apei ca să-ți iei avânt singur și să te ridici, ca o săgeată, din nou, la suprafață, în plină lumină a soarelui. Așa că atunci când vin aceste melancolii, doruri nelămurite, amintiri luminoase ale vremurilor bune, ale stărilor de bine de atunci, trebuie să le lași să te cuprindă: sunt binefăcătoare! Îți înmoaie inima prea învârtoșată ori chiar otrăvită de alte sentimente, care nu prea ne fac cinste, și care sunt opuse compasiunii, nădejdii, ori iubirii de semeni. Așa că, uneori, suspini adânc, adânc, alteori zâmbești cu ochii, privind în interiorul tău, la scene tandre ori amuzante, derulate ca din filme vechi și mute, alteori chiar îți dau lacrimile și plângi așa, un plâns izbăvitor, fără să știi de ce, care începe și se oprește singur, de la sine. Și după aceea, te poți ridica și poți merge mai departe, ușurat. Sfârșitul de toamnă, în special, te aruncă în asemenea stări, dar n-ai ce să faci... le iei cu tine, ca pe niște poveri incomode și greu de cărat, dar pe care nu le poți lăsa, pentru că e însăși istoria ta personală adunată în ele. Ca să ți se pară mai ușoare, sunt câteva lucruri pe care le poți face, fără prea mare greutate și fără să te întrebi fără chef "dar la ce bun?". De pildă, să te așezi într-un fotoliu mare, care să te cuprindă cu totul (așa fac eu), să te acoperi cu o pătură moale și caldă și să citești o carte dragă a copilăriei. "Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia", de exemplu, de care eu nu mă satur niciodată! Sau să asculți o muzică ce te învăluie ca o boare sau să citești noile postări de pe câteva bloguri "de suflet", cum ar fi "Last Night Music" ("Muzica ascultată aseară"), cu povești, filme, călătorii și, bineînțeles, muzică. Ce fac alții? Despre un prieten, știu sigur că iese din casă aiurea, fără motiv, doar că să se amestece printre oameni, să audă zarva străzii. Sau, dacă rămâne în casă, pictează sau desenează, pentru că el este un artist, dar și pentru că încearcă mereu să stea ocupat și să... spere!!! Fiica vecinei de palier, trăită o vreme la Londra și dependentă de "Prozac", face shopping compulsiv, masaj și fitness - nu știu exact în ce ordine. Herta Müller, celebra scriitoare germană, născută în Banat, laureată a Premiului "Nobel" pentru literatură, când avea asemenea stări, după cum povestește într-unul din romanele sale, scotea totul din dulapul cu albituri al soacrei sale și făcea ordine din nou, deși nu era nimic de îndreptat.
Zilele trecute eram în metrou, așezată pe scaun și adânc cufundată în mine însămi, când, în vagon, a intrat un copil, nu mai mare de trei anișori, ținut de mână de tatăl său. Țâncul s-a urcat singur în scaun, așa cum fac copiii mici, întâi cu genunchii, apoi s-a întors cu fața și și-a lăsat picioarele să atârne peste marginea lui, ținându-se strâns, cu o mânuță, de bara din fața sa. Am remarcat mânuța aceea pentru că avea pe ea o mănușă tricotată, cu degetele fiecare de altă culoare, vesele. Apoi i-am privit fețișoara: avea ochii albaștri și curioși și mă privea și el cu o mirare la fel de mare ca a mea. Văzându-se observat, și-a pus, instinctiv, o sclipire năstrușnică în privire, și a început să-și legene înainte și înapoi picioarele mititele, doar-doar va fi "băgat în seamă" mai abitir. Mi s-a părut atât de drăguț în "invitația" lui fără vorbe la ocheade și dialog, și atât de bine m-am simțit, dintr-odată, încât mi-am scos nasul din fular, ca o bătrână broască țestoasă, am înălțat sprâncenele și i-am zâmbit și eu, larg, mulțumindu-i în inima mea. Când am ieșit, afară aerul era tare și proaspăt, mirosea a iarnă și-a sărbătoare. Noiembrie cel umed și rece, cu lumina lui cenușie, strecurată printre nori vineții, deși era pe sfârșite în calendar, plecase deja din inima mea.