În Ţara Făgăraşului, acolo unde a început legenda

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

Peste câteva zile se împlinesc 25 de ani de când Părintele Arsenie Boca se odihneşte sub crucea de la Mânăstirea Prislop, deve­nită loc de pelerinaj. În această toamnă neguroasă şi rece, dar care nu va putea să o­prească strălucirea marii ani­ver­sări, revista "Formula AS" s-a întors în locul unde l-a des­co­perit, în urmă cu cincisprezece ani, pe ma­rele duhovnic al Tran­sil­vaniei: satele cele bogate şi mândre, de la poalele Fă­găra­şilor. Prins pe perete, în toate casele ţăranilor pe care i-am în­tâlnit, stătea la loc de cinste, prin­tre icoane, ase­me­nea unui sfânt. Şi deşi a trecut multă vre­me de-atunci, şi părin­tele cel frumos, cu ochii albaştri, a deve­nit un reper al întregii or­to­doxii româneşti, din toate zo­nele ţării, el tră­ieşte, şi azi, cu aceeaşi emo­ţie a începutului, în sufletele ce­lor care l-au cunoscut şi care îl numesc, cu evlavie, Sfântul Ar­dealului. Întoarcere la izvorul unei legende, al cărei po­vestitor a fost, pentru prima oară în România, revista "Formula AS".

"Când am fost la copacul unde Părintele avea obiceiul să se roage, vă spun din toată inima, m-au trecut fiori"

Pe Adriana Jiga, din satul Beclean, am găsit-o la poarta casei, aranjând spre vânzare roadele toamnei: cartofi, fasole, dovleci coloraţi. Când a aflat că voiam să-mi povestească despre Arsenie Boca, s-a bucurat nespus: "Eu m-am născut la Comana de Jos şi am venit aici prin căsătorie, iar de Părintele Arsenie am auzit de la părinţii mei, care mergeau des la Sâmbăta, ca să-l asculte. Am fost prea mică atunci, ca să-mi dau seama cine este Părintele. L-am descoperit abia acum, la anii aceştia târzii, şi e o mare binefacere pentru mine. Am fost la Prislop, la mormântul lui, am stat patru ore la coadă ca să pot ajunge la cruce, dar nu-mi pare rău. Ceasurile acelea au trecut ca nişte clipe, şi nici nu vă pot descrie ce satisfacţie am avut când am ajuns să mă rog lângă mormântul sfinţiei sale, ce îm­plinire sufletească am simţit. Mi s-au limpezit multe lucruri pe care nu le ştiam până atunci, multe situaţii încurcate mi s-au dezlegat, mi s-a uşurat cugetul de toa­te necazurile. Când am fost la copacul unde Părin­tele avea obiceiul să se roage, vă spun din toată inima, m-au trecut fiori. Am auzit că tot mai multă lume cere ca Părintele Arsenie să fie canonizat şi făcut sfânt. Nu ştiu dacă se va întâmpla acest lucru, dar pot să vă spun că noi, cei care-l căutăm mereu pe Părintele, n-avem nevoie de recunoaşterea oficială a patriarhiei. Noi îl simţim că este sfânt şi l-am simţit dintotdeauna aşa, l-am urmat şi am crezut în el, în îndemnurile şi în sfa­turile sale care erau potrivite cu fiecare dintre cei care-l căutau şi cu situaţia în care era. Trăim acum vremuri grele, timpurile s-au schimbat, sunt mai nesigure, şi e bine să avem grijă de sufletul nostru. Cine vrea să-şi găsească liniştea sufletească să meargă la mormântul Părintelui."

"Râuri de oameni din toate satele"

Cu sfială, s-a apropiat de noi o femeie dintr-o casă vecină, Elvira Cosma, şi când a auzit despre ce vor­bim, şi-a început şi ea povestea: "Eu m-am născut în satul Râuşor, comuna Mândra, judeţul Braşov, şi l-am văzut pentru prima oară pe Părintele Arsenie când aveam câţiva ani. Am fost cu părinţii la Sâm­băta, când mânăstirea era în reconstrucţie. Mergea multă lume acolo, erau râuri de oameni din toate satele, mergeau să-l asculte pe Părin­tele, căci i se dusese vestea de mare duhovnic. M-a impresionat aşa de tare când l-am văzut în curte, între oameni, că şi acum îmi vine să plâng, când îmi amintesc clipa aceea. Era înalt, subţire, îmbrăcat în haină preoţească şi avea nişte ochi pe care-i vedeai de departe. Nu te puteai des­prin­de de ei. Era plin de oameni în curte, dar în jurul Părintelui Arsenie se făcea loc, din respect. Părinţii mei m-au dus de mai multe ori la Sâmbăta, plecam pe la ora patru dimineaţa, ca să ajungem la slujbă, mer­geam pe jos. Ei m-au învăţat să mă rog la Părintele Arsenie ca la icoa­nele celorlalţi sfinţi, pentru că el a fost şi este sfântul nostru, al locului acesta, în care a trăit mulţi ani. Am o fată care locuieşte în Germania şi i-am predat ştafeta, cum se zice. Când vine acasă, mergem întotdea­una la Părintele, la Prislop. Nu ni se pare lung drumul, căci îl facem din dra­goste mare. Bucuria cu care ne în­­căr­căm acolo, în faţa crucii Părin­telui, ne ajunge multă vreme după ce ne întoarcem acasă."

"L-au dus de la noi şi aici s-a întins pustiul"

Dumitru Cismaşu, din satul Hu­rez, a fost "om al bisericii" şi spre el mă îndeamnă cei pe care i-am rugat să mă îndrume să aflu mărturii des­pre Arsenie Boca. Şi-a învins sufe­rin­ţele trupeşti şi ne-a povestit ce ştia: "Am fost cârsnic la biserica din sat, timp de douăzeci şi opt de ani, şi am avut în soţia mea, Elena, un sprijin deosebit, în credinţă şi în viaţa de toate zilele. Ea nu mai este, din păcate, în viaţă, dar sfaturile ei mă ajută şi acum să-mi duc zilele. Era foarte credincioasă şi mergea des la Sâmbăta, la Părintele Arsenie, care-i dădea îndem­nuri şi o învăţa cum să trăiască. Am fost şi eu cu ea de câteva ori la mânăstire. Ţin minte că odată, Părin­tele l-a strigat pe un om, de cum a intrat pe uşă în biserică. L-a chemat la dânsul şi l-a certat pentru ceva ce făcuse acela, ca şi cum l-ar fi cunoscut de când lumea. Altă dată, i-a luat la rost pe unii care furaseră hamurile de la caii unei căruţe, cu care au mers la mânăstire nişte oameni de departe. Oamenii aceia nici n-au ştiut că li s-au furat hamurile, căci ei erau în biserică, la Părin­tele. Dar Părintele a ştiut ce s-a întâmplat, de cum au intrat hoţii în biserică, i-a ruşinat şi i-a făcut să ducă lucrul furat înapoi. După ce m-am îmbolnăvit, n-am mai putut ajunge la Sâmbăta, dar mergea nevasta mea şi-mi po­vestea ce a vorbit cu Părin­te­le. Apoi pe Părintele l-au dus de la noi, lângă Bucu­reşti, şi aici s-a întins pustiul".

"Avea o privire de foc"

Pe Leonora şi Elena Mo­toc din satul Săsciori, le-am găsit povestind pe băncuţa de la poartă, aşa cum le stă bine unor "cumnate vădane". S-au întrecut în amintiri, trecând vorba de la una la alta. Leonora mi-a spus că l-a cu­noscut de mică pe Părintele Arse­nie, cât a fost la Sâmbăta. "O co­legă de şcoală avea o mătuşă care lucra la bucătărie, la mânăstire, şi de câte ori se ducea la mătuşa ei, mă lua şi pe mine cu ea. Am stat zile întregi la mânăstire şi l-am văzut de multe ori pe Părintele cum se plimba, cum lucra şi cum stătea de vorbă cu oamenii care veneau de pretutindeni şi-l căutau pentru sfaturi. La un moment dat, părinţii nu ne-au mai dat voie să mergem şi să stăm acolo, pentru că se temeau că, din dragoste pentru Părintele Arsenie, ne vom călugări şi noi. Adevărul este că am fost aşa de impresionate de Părintele, încât nu vorbeam toată ziua decât despre el, despre ce făcea şi despre ceea ce spunea. Dacă se uita o dată la tine, te subjuga cu totul, parcă te cerceta până în adâncul sufletului şi nu puteai să ascunzi nimic de el. Avea o privire de foc."

"Când am împlinit optzeci de ani, mi-am serbat ziua la mânăstire, la Sâmbăta, în amintirea Părintelui"

Cu voce mai blajină şi mai aşezată, Elena Motoc îşi aminteşte şi ea: "Părintele te ghicea de cum intrai în biserică, ştia cu ce gânduri te duci acolo, cu ce pro­bleme, cu ce necazuri. Ştia ce nelămuriri ai şi, fără să întrebe ceva, îţi dădea răspunsul la întrebări care te-au măcinat cine ştie de câte zile. El parcă îţi dezlega şi descurca toate iţele vieţii şi le ordona în aşa fel încât credinţa şi viaţa curată să fie pe primul loc. O vecină de-aici din sat, Valeriţa lui Lascu, care acum e moartă, s-a dus la mânăstire şi, de cum a intrat, că nici nu apu­case să închidă uşa bisericii, Părintele a şi întrebat-o: «Unde ţi-s copiii, Valeriţo? Ce-ai făcut cu ei?». Vezi că Părintele a simţit cumva că ea a făcut prostii ca să nu aibă copii, şi de aceea a mustrat-o foarte aspru. Tot timpul spunea Părintele să facem copii şi să avem grijă de ei, căci prin copii ne mântuim. Eu sunt bătrână de-acuma, am trecut de optzeci de ani, dar mă rog şi acum la Părintele să-mi dea zile bune cât mai am de trăit. Când am împlinit optzeci de ani, mi-am serbat ziua la mânăstire, la Sâmbăta, în amintirea Părintelui. Aşa am crezut eu că trebuie să fac, pentru că îi datorez învăţături bune şi cu folos, care m-au ajutat să trăiesc atâta."

"Când sănătatea mă lasă, mă duc la Prislop, la mormântul Părintelui, ca să-l cinstesc cu o rugăciune de mulţumire
şi cu o floare"

Maria Şotcan din Gura Văii s-a apropiat curioasă de maşina cu care eram şi m-a întrebat ce caut, iar când a aflat, de-abia am mai putut s-o opresc din po­vestit: "Am împlinit optzeci de ani şi am trăit toată viaţa cu învăţăturile primite de la Părintele Arsenie. L-am văzut mai întâi aici, la Sâmbăta, apoi la Dră­gănescu, şi după ce s-a stins din viaţă, am mers la Pris­lop. La mormântul Părintelui am simţit aceeaşi emoţie pe care am avut-o când l-am văzut viu, în faţa mea. M-a ajutat mult cu sfaturi. Am avut o fată, care deşi a făcut şcoală, nu se putea mărita. Băieţii care o cereau de nevastă nu-i plăceau şi a trecut de treizeci şi ceva de ani. Ştiţi că în sat începe lumea să vor­bească, dacă o fată ră­mâne nemăritată, şi m-am necăjit, căci eu m-am străduit s-o cresc cum se cade şi-am ţi­nut-o şi în şcoli. Părin­tele Arsenie a râs când i-am povestit ce griji şi frământări am şi m-a tri­mis acasă, după ce mi-a spus să n-am nicio grijă, că fata se va mărita bine şi va fi fericită. Aşa a fost, şi de atunci îl cinstesc aşa cum pot eu, la anii mei. Mă rog şi, atunci când sănătatea îmi îngăduie, mă duc la Prislop, la mor­mântul Părintelui, ca să-l cinstesc cu o rugăciune de mul­ţumire şi cu o floare. Am fost şi la chilia Părintelui, aceea săpată în stâncă, la Sâmbăta, şi m-a impresionat cât era de mică şi de simplă. Urcai pe o cărare îngustă, şi după ce treceai de un răzlog, ajungeai. Nu se putea să nu te gândeşti cât de puţine i-au trebuit Părintelui şi cât de multe a dat el în schimb tuturor celor care l-au cunoscut şi l-au căutat şi-l mai caută şi acum, după ce s-a mutat la cele veş­nice."

"Noi, făgărăşenii, l-am urmat peste tot pe unde a fost, şi-l căutăm şi acum, cât de des putem"

Maria Nistor din Lisa nu vrea să fie fotografiată şi de-abia spune câteva vorbe despre cel care i-a ocrotit şi îndrumat întreaga viaţă: "Nu-s vrednică să vorbesc eu despre Părintele Arsenie, despre sfinţenia dumnea­lui, despre ceea ce a făcut şi despre felul în care a or­do­nat şi ocrotit vieţile celor care l-au căutat. Nu-s vred­nică, şi cu smerenie mare, pot să vă spun doar că mi-a salvat viaţa în două împrejurări grele, când sănă­tatea mi-a fost pusă la încercare. De-aceea, împreună cu familia mea, am ridicat o cruce la chilia Părintelui, ca semn de mulţumire, de mare încredere în sfinţenia lui şi de pomenire a faptelor lui minunate. De patru­zeci şi trei de ani, în fiecare an, m-am dus la Părintele în joia Paştilor. Noi, făgărăşenii, l-am urmat peste tot pe unde a fost, şi-l căutăm şi acum, cât de des putem. M-am rugat la Părintele şi am simţit că rugăciunile mi-au fost ascultate. Am urmat mereu sfaturile Părin­telui. Odată, mi-a spus că dacă nu vreau să mor de cancer, să mai fac un copil, şi l-am ascultat. Părintele ne spunea că vor veni vremuri grele pentru noi, iar pentru copiii noştri vor fi şi mai grele, şi cu toate acestea, le cerea femeilor să nu facă avorturi şi să dea naştere tuturor copiilor care sunt trimişi de Dum­nezeu. El ne spunea că nu noi îi hrănim pe copii, ci Dumnezeu are grijă de fiecare şi-l trimite în lume cu ceea ce îi trebuie. Cel mai mare păcat, zicea Părintele, este să ucizi viaţa nenăscută încă, adică să nu permiţi să se împlinească voia lui Dum­ne­zeu. V-am spus că nu sunt eu vrednică să vor­besc despre Părintele, minu­nile care s-au întâmplat prin voia lui mărtu­risesc sfinţenia lui. Aceste mărturii pot fi înţelese de cei care vin cu inima curată şi deschisă către sfinţia sa. Ştiu că e vorba ca Părintele să fie canonizat. Ar fi lucru firesc pentru noi, cei care ştim viaţa Părintelui. Numai că, în ziua de azi, sunt mulţi care judecă strâmb şi prea lumesc. Vorbe­le părinte­lui s-au împlinit şi în asta. Nu vreau ca prin ceea ce spun acum să întinez cum­va amin­tirea Părintelui, repet, nu sunt vrednică să povestesc despre dumnealui, de aceea vă rog să nu mă mai întrebaţi nimic. Părintele a fost mai pre­sus de oamenii pe care i-am cunos­cut şi sfinţenia lui va răzbate până la urmă prin toate hăţişurile omeneşti care i se împotrivesc."
Pe Silvia Cordea din Lisa am găsit-o tot pe băn­cuţa de la poartă, bucurându-se de ultimele raze ale soarelui de noiembrie. A împlinit 85 de ani, dar amin­tirile despre Părintele Arsenie i-au rămas proaspete:
"Sora bărbatului meu a fost bucătăreasă la Mânăs­tirea Sâmbăta şi am mers des acolo, unde l-am cunos­cut pe Părintele Arsenie. Mergeam să ajutăm la lucrul care era de făcut în gospodăria mânăstirii. Pă­rin­tele lucra şi el, cot la cot cu oamenii, şi era tot vesel, când îi îmbărbăta la lucru. Atunci când era şi Părintele prin­tre noi, parcă se terminau mai repede treburile şi parcă lucram mai cu spor şi mai uşor. Era îmbrăcat în hai­nele lui preoţeşti şi, la prima vedere, ai fi zis că e la fel ca alţi preoţi. Dar era destul să se uite în ochii tăi şi să simţi că poate să vadă toate secretele tale şi că nu-i poţi ascunde nimic din faptele pe care le-ai făcut, bune sau rele. N-a stat de vorbă cu mine niciodată, dar a vorbit foarte mult cu tatăl meu şi cu bărbatul meu, care a fost pădurar pe-acolo, prin pădurile de lângă mânăs­tire. Ei s-au dus şi la Drăgănescu de câteva ori, ca să ceară sfaturi de la Părintele. Părintele îi zicea bărba­tului meu Toma Necredinciosul, pentru că, oda­tă, n-a crezut o vorbă pe care i-a spus-o, şi care apoi s-a adeverit. Nu l-a iertat Părintele pentru asta şi tot aşa i-a zis, chiar dacă s-au cunoscut mai bine."

"Tu, a lui Toma femeie, hai la miruit, că te aşteaptă copiii"

Probabil că nu este om din Sâmbăta de Sus care să nu fi auzit de Părintele Arsenie Boca. Prima femeie pe care-am întâlnit-o pe stradă, Silvia Sin, îşi amin­teşte: "Eram în clasa a treia, când am fost prima oară la Sâmbăta, la Părintele Arsenie. Am fost cu mama, tata şi cei doi fraţi ai mei. Tata mergea mai des la mâ­năs­tire, căci ajuta la lucru acolo, la repararea bisericii. Mama mergea în fiecare duminică la slujbă. Odată, nu ne-a luat şi pe noi, şi când să-i vină vremea la mi­ruit, era nerăbdătoare, se grăbea să ajungă acasă, să vadă dacă am fost cuminţi, iar pe de altă parte, era ruşi­noasă şi nu voia să se bage înaintea altor oameni. Dar Părintele Arsenie a ştiut ce se întâm­plă în sufletul ei şi i-a spus: «Tu, a lui Toma fe­meie, hai la miruit, că te aşteaptă copiii. S-au mai bătut ei de când eşti aici, de la nişte cartofi prăjiţi pe care i-ai lăsat, dar fii fără grijă, că ai să-i găseşti bine». Exact aşa a fost cum a zis Părintele, şi de atunci, mama n-a mai lipsit nicio­dată de la slujbă, făcea ce făcea şi îşi aranja treburile ca să poată pleca, căci ştia că Părintele este sfânt şi că e o mare bucurie să stai şi să-l asculţi."

"S-a transmis ca o moştenire de familie grija de a nu face nimic fără încuviinţarea Părintelui"

Toată familia Vioricăi Greavu din Sâmbăta de Sus şi-a ordonat viaţa după sfaturile Părintelui Arse­nie: "Am locuit dincolo de pod. Tatăl meu a fost cân­tăreţ la biserica Mânăstirii Sâmbăta, şi toată cores­pon­denţa mânăstirii era lăsată la noi de către poştaş. Se ducea tata cu plicurile la mânăstire şi de fiecare dată rămânea acolo o vreme pentru rugăciuni. Era foarte credincios şi ne spunea că s-a apropiat de Dumnezeu pentru că l-a cunoscut pe Părintele Arse­nie. Mama îl mai certa, că nu-şi ter­mina toate trebu­rile, dar el nu punea nimica înain­tea rugăciunilor şi a drumului la mânăstire. Într-o zi, a venit de la Părin­tele Arsenie mai gânditor şi se tot uita la fratele meu, care avea vreo cinci, şase ani. Ba chiar a întrebat-o pe mama dacă vede ceva ciudat la el. Tata era îngrijo­rat, pentru că Părintele Arsenie i-a spus să nu-l mai alinte atâta, căci nu va avea parte de el, să nu se lege prea tare de el, pentru că Dumnezeu a hotărât soarta lui. Aşa a fost. În scurtă vreme, fratele meu a murit, şi vorbele Părintelui s-au împlinit. Părintele i-a mai spus tatălui meu că nu va sta mult lângă mama. El a crezut că părin­tele se referă la o posibilă despăr­ţire a lui şi a mamei mele, care nu era de aici şi care tot voia să se în­toarcă la părinţi. De fapt, Părin­tele s-a referit la altceva, tata a mu­rit tânăr, când avea doar trei­zeci şi nouă de ani, şi aşa a fost despărţit de mama.
L-am căutat pe Părintele la Drăgănescu, am vrut să-i cer sfa­tul cu privire la şcoala pe care s-o urmeze fiica mea. M-a povă­ţuit bine, l-am ascultat, şi până la urmă, fiica mea a terminat mai multe şcoli, exact aşa cum a spus Părintele, este acum căsătorită şi fericită în familia ei. Părintele Arsenie a fost un mare prieten al întregii noastre familii. Noi l-am căutat mereu pentru sfaturi şi binecuvântări. S-a transmis de la unul la altul, ca o moştenire de fa­milie, grija aceasta de a nu face nimic, mai ales în ceea ce pri­veş­te alegerea perechii sau a mese­riei, fără încuviinţarea Părintelui.
Un unchi de-al bărbatului meu a fost şapte ani în război, pe front, prin lagăre. În vremea aceea, înainte de a pleca în armată, băieţii se duceau la Părintele Arsenie, ca să-i ceară o binecuvântare. Unchiul a tot amânat, parcă n-a vrut să dea ochii cu Părintele. Se gândea că are să-i spună că nu se va mai întoarce din război şi n-avea curaj să primească o asemenea ves­te. Până la urmă, chiar îna­inte de a pleca pe front, a ajuns la Pă­rintele şi acesta l-a certat că nu a venit mai devreme. I-a spus că are să se întoarcă acasă după ani de greu­tăţi, cu condiţia să ţină toate posturile şi rugă­ciunile cuvenite. «Carnea s-o dai la alţii şi tu să mă­nânci zeama!», i-a spus Pă­­rin­tele. Aşa a făcut un­chiul şi s-a întors, fiind singurul din trupa lui care a scăpat.
L-am căutat mereu pe Părintele şi la Drăgănescu, acolo unde picta biserica. Odată, am pus în maşină nişte cartofi şi ne-am dus smeriţi la dânsul. Când ne-a întrebat ce probleme avem, soţul i-a răspuns că nu avem probleme, că sun­tem bine şi că am venit doar să-i mulţumim pentru tot ce a făcut pentru fami­lia noastră. Dacă soţul meu a zis aşa, eu n-am mai avut curaj să-i arat fotografia surorii mele, bolnave de ri­nichi. Dar părintele s-a în­tors către mine: «Io ce să-i fac surorii tale, că a făcut numai un copil şi ace­la e plecat în armată?» şi a în­ceput să cânte me­lodia "M-o luat neamţu' că­tană". Bărbatul meu a fost tare impresionat de faptul că Părintele a ştiut toate aceste detalii despre sora mea. El a ţinut neapărat să parti­cipe la înmormântarea Părintelui, la Prislop. Povestea că ziua aceea a început cu ceaţă şi chiciură, iar apoi a fost cald, s-au încălzit oamenii şi-au aşteptat liniştiţi. La parastasul Părintelui a plouat şi oamenii ziceau că acelea sunt lacrimile lui."

"A fost mai presus de firea omenească"

Ileana Tătaru, din Lisa: "Dragostea pentru Părin­tele Arsenie am moştenit-o din familie. Părinţii mei se duceau des la Sâmbăta, ca să-l asculte pe Părintele, care le vorbea oamenilor în biserică, după slujbă, dar şi afară, în curtea mânăstirii. Prima care l-a cunoscut a fost mama, care s-a dus la el când tata era în război. Era gravidă cu mine şi era îngrijorată de faptul că nu primise nicio veste de pe front. Părintele a primit-o, a ascultat-o şi-apoi i-a arătat uşa cu degetu', spunându-i să meargă acasă, pentru că o aşteaptă veşti de la băr­ba­tul ei, care se va întoarce din război şi-şi va vedea copila în curând. Aşa a fost. Ajunsă acasă, mama a găsit scrisoare de la tata. Când a venit din război, eu aveam şase luni deja. Am fost la Prislop, la mormân­tul Părintelui, şi de fiecare dată m-a impre­sionat mul­ţimea de flori care acoperă mormântul. Sunt darul credincioşilor care ştiu că Părintele a fost mai presus de firea omenească."

"Nu ştim încă cine a fost Părintele"

Lelea Viorica din Lisa se codeşte, parcă n-ar vrea să vorbească, parcă ceva o împiedică să povestească întâlnirea ei cu Părintele Arsenie, întâlnire care i-a marcat întreaga viaţă, până acum, la 82 de ani. Se teme să nu piardă ceva din bogăţia acelui mo­ment în care Părintele i-a vorbit. Îşi aminteşte că a fost la Sâmbăta, la mâ­năs­tire, şi că cineva a ru­gat-o să ajute la curăţenie. A ajutat cu dragă inimă şi a fost trimisă apoi să spo­iască în alb o chilie, care era săpată în munte. Ţine minte că a impresio­nat-o simplitatea ace­lui loc aproape gol, în care era o iconiţă a Maicii Dom­­nului. Când a terminat de spoit, a venit "un domn subţirel şi înalt" care s-a uitat prin chilie şi apoi i-a mulţumit pentru treaba bine făcută. "Când l-am văzut, parcă au început să-mi tremure picioarele. M-am zăpăcit cu totul când l-am auzit vorbind. Era blând, dar simţeai o tărie în vocea lui, iar ochii lui te sfredeleau şi îţi pă­trundeau până în adâncul inimii. Părea un om obiş­nuit, dar dacă stăteai mai mult în preajma lui, sim­ţeai că e mai presus de alţi oameni. Nici nu ştim noi ce am avut şi am pierdut prin moartea lui. Nici nu ştim încă cine a fost Părintele. Eu l-am simţit, şi parcă n-am curajul să mă gândesc că am spoit chilia unui sfânt. Mă rog la Părintele, îi citesc aca­tistul şi sunt fericită că l-am cunoscut. Nici nu mai contează cine sunt şi cum mă cheamă. Zi­ce­ţi-mi «Lelea Viorica», căci sunt şi eu unul dintre cei mulţi care-l mărturi­sesc pe Părintele."