Peste câteva zile se împlinesc 25 de ani de când Părintele Arsenie Boca se odihnește sub crucea de la Mânăstirea Prislop, devenită loc de pelerinaj. În această toamnă neguroasă și rece, dar care nu va putea să oprească strălucirea marii aniversări, revista "Formula AS" s-a întors în locul unde l-a descoperit, în urmă cu cincisprezece ani, pe marele duhovnic al Transilvaniei: satele cele bogate și mândre, de la poalele Făgărașilor. Prins pe perete, în toate casele țăranilor pe care i-am întâlnit, stătea la loc de cinste, printre icoane, asemenea unui sfânt. Și deși a trecut multă vreme de-atunci, și părintele cel frumos, cu ochii albaștri, a devenit un reper al întregii ortodoxii românești, din toate zonele țării, el trăiește, și azi, cu aceeași emoție a începutului, în sufletele celor care l-au cunoscut și care îl numesc, cu evlavie, Sfântul Ardealului. Întoarcere la izvorul unei legende, al cărei povestitor a fost, pentru prima oară în România, revista "Formula AS".
"Când am fost la copacul unde Părintele avea obiceiul să se roage, vă spun din toată inima, m-au trecut fiori"
Pe Adriana Jiga, din satul Beclean, am găsit-o la poarta casei, aranjând spre vânzare roadele toamnei: cartofi, fasole, dovleci colorați. Când a aflat că voiam să-mi povestească despre Arsenie Boca, s-a bucurat nespus: "Eu m-am născut la Comana de Jos și am venit aici prin căsătorie, iar de Părintele Arsenie am auzit de la părinții mei, care mergeau des la Sâmbăta, ca să-l asculte. Am fost prea mică atunci, ca să-mi dau seama cine este Părintele. L-am descoperit abia acum, la anii aceștia târzii, și e o mare binefacere pentru mine. Am fost la Prislop, la mormântul lui, am stat patru ore la coadă ca să pot ajunge la cruce, dar nu-mi pare rău. Ceasurile acelea au trecut ca niște clipe, și nici nu vă pot descrie ce satisfacție am avut când am ajuns să mă rog lângă mormântul sfinției sale, ce împlinire sufletească am simțit. Mi s-au limpezit multe lucruri pe care nu le știam până atunci, multe situații încurcate mi s-au dezlegat, mi s-a ușurat cugetul de toate necazurile. Când am fost la copacul unde Părintele avea obiceiul să se roage, vă spun din toată inima, m-au trecut fiori. Am auzit că tot mai multă lume cere ca Părintele Arsenie să fie canonizat și făcut sfânt. Nu știu dacă se va întâmpla acest lucru, dar pot să vă spun că noi, cei care-l căutăm mereu pe Părintele, n-avem nevoie de recunoașterea oficială a patriarhiei. Noi îl simțim că este sfânt și l-am simțit dintotdeauna așa, l-am urmat și am crezut în el, în îndemnurile și în sfaturile sale care erau potrivite cu fiecare dintre cei care-l căutau și cu situația în care era. Trăim acum vremuri grele, timpurile s-au schimbat, sunt mai nesigure, și e bine să avem grijă de sufletul nostru. Cine vrea să-și găsească liniștea sufletească să meargă la mormântul Părintelui."
"Râuri de oameni din toate satele"
Cu sfială, s-a apropiat de noi o femeie dintr-o casă vecină, Elvira Cosma, și când a auzit despre ce vorbim, și-a început și ea povestea: "Eu m-am născut în satul Râușor, comuna Mândra, județul Brașov, și l-am văzut pentru prima oară pe Părintele Arsenie când aveam câțiva ani. Am fost cu părinții la Sâmbăta, când mânăstirea era în reconstrucție. Mergea multă lume acolo, erau râuri de oameni din toate satele, mergeau să-l asculte pe Părintele, căci i se dusese vestea de mare duhovnic. M-a impresionat așa de tare când l-am văzut în curte, între oameni, că și acum îmi vine să plâng, când îmi amintesc clipa aceea. Era înalt, subțire, îmbrăcat în haină preoțească și avea niște ochi pe care-i vedeai de departe. Nu te puteai desprinde de ei. Era plin de oameni în curte, dar în jurul Părintelui Arsenie se făcea loc, din respect. Părinții mei m-au dus de mai multe ori la Sâmbăta, plecam pe la ora patru dimineața, ca să ajungem la slujbă, mergeam pe jos. Ei m-au învățat să mă rog la Părintele Arsenie ca la icoanele celorlalți sfinți, pentru că el a fost și este sfântul nostru, al locului acesta, în care a trăit mulți ani. Am o fată care locuiește în Germania și i-am predat ștafeta, cum se zice. Când vine acasă, mergem întotdeauna la Părintele, la Prislop. Nu ni se pare lung drumul, căci îl facem din dragoste mare. Bucuria cu care ne încărcăm acolo, în fața crucii Părintelui, ne ajunge multă vreme după ce ne întoarcem acasă."
"L-au dus de la noi și aici s-a întins pustiul"
Dumitru Cismașu, din satul Hurez, a fost "om al bisericii" și spre el mă îndeamnă cei pe care i-am rugat să mă îndrume să aflu mărturii despre Arsenie Boca. Și-a învins suferințele trupești și ne-a povestit ce știa: "Am fost cârsnic la biserica din sat, timp de douăzeci și opt de ani, și am avut în soția mea, Elena, un sprijin deosebit, în credință și în viața de toate zilele. Ea nu mai este, din păcate, în viață, dar sfaturile ei mă ajută și acum să-mi duc zilele. Era foarte credincioasă și mergea des la Sâmbăta, la Părintele Arsenie, care-i dădea îndemnuri și o învăța cum să trăiască. Am fost și eu cu ea de câteva ori la mânăstire. Țin minte că odată, Părintele l-a strigat pe un om, de cum a intrat pe ușă în biserică. L-a chemat la dânsul și l-a certat pentru ceva ce făcuse acela, ca și cum l-ar fi cunoscut de când lumea. Altă dată, i-a luat la rost pe unii care furaseră hamurile de la caii unei căruțe, cu care au mers la mânăstire niște oameni de departe. Oamenii aceia nici n-au știut că li s-au furat hamurile, căci ei erau în biserică, la Părintele. Dar Părintele a știut ce s-a întâmplat, de cum au intrat hoții în biserică, i-a rușinat și i-a făcut să ducă lucrul furat înapoi. După ce m-am îmbolnăvit, n-am mai putut ajunge la Sâmbăta, dar mergea nevasta mea și-mi povestea ce a vorbit cu Părintele. Apoi pe Părintele l-au dus de la noi, lângă București, și aici s-a întins pustiul".
"Avea o privire de foc"
Pe Leonora și Elena Motoc din satul Săsciori, le-am găsit povestind pe băncuța de la poartă, așa cum le stă bine unor "cumnate vădane". S-au întrecut în amintiri, trecând vorba de la una la alta. Leonora mi-a spus că l-a cunoscut de mică pe Părintele Arsenie, cât a fost la Sâmbăta. "O colegă de școală avea o mătușă care lucra la bucătărie, la mânăstire, și de câte ori se ducea la mătușa ei, mă lua și pe mine cu ea. Am stat zile întregi la mânăstire și l-am văzut de multe ori pe Părintele cum se plimba, cum lucra și cum stătea de vorbă cu oamenii care veneau de pretutindeni și-l căutau pentru sfaturi. La un moment dat, părinții nu ne-au mai dat voie să mergem și să stăm acolo, pentru că se temeau că, din dragoste pentru Părintele Arsenie, ne vom călugări și noi. Adevărul este că am fost așa de impresionate de Părintele, încât nu vorbeam toată ziua decât despre el, despre ce făcea și despre ceea ce spunea. Dacă se uita o dată la tine, te subjuga cu totul, parcă te cerceta până în adâncul sufletului și nu puteai să ascunzi nimic de el. Avea o privire de foc."
"Când am împlinit optzeci de ani, mi-am serbat ziua la mânăstire, la Sâmbăta, în amintirea Părintelui"
Cu voce mai blajină și mai așezată, Elena Motoc își amintește și ea: "Părintele te ghicea de cum intrai în biserică, știa cu ce gânduri te duci acolo, cu ce probleme, cu ce necazuri. Știa ce nelămuriri ai și, fără să întrebe ceva, îți dădea răspunsul la întrebări care te-au măcinat cine știe de câte zile. El parcă îți dezlega și descurca toate ițele vieții și le ordona în așa fel încât credința și viața curată să fie pe primul loc. O vecină de-aici din sat, Valerița lui Lascu, care acum e moartă, s-a dus la mânăstire și, de cum a intrat, că nici nu apucase să închidă ușa bisericii, Părintele a și întrebat-o: «Unde ți-s copiii, Valerițo? Ce-ai făcut cu ei?». Vezi că Părintele a simțit cumva că ea a făcut prostii ca să nu aibă copii, și de aceea a mustrat-o foarte aspru. Tot timpul spunea Părintele să facem copii și să avem grijă de ei, căci prin copii ne mântuim. Eu sunt bătrână de-acuma, am trecut de optzeci de ani, dar mă rog și acum la Părintele să-mi dea zile bune cât mai am de trăit. Când am împlinit optzeci de ani, mi-am serbat ziua la mânăstire, la Sâmbăta, în amintirea Părintelui. Așa am crezut eu că trebuie să fac, pentru că îi datorez învățături bune și cu folos, care m-au ajutat să trăiesc atâta."
"Când sănătatea mă lasă, mă duc la Prislop, la mormântul Părintelui, ca să-l cinstesc cu o rugăciune de mulțumire
și cu o floare"
Maria Șotcan din Gura Văii s-a apropiat curioasă de mașina cu care eram și m-a întrebat ce caut, iar când a aflat, de-abia am mai putut s-o opresc din povestit: "Am împlinit optzeci de ani și am trăit toată viața cu învățăturile primite de la Părintele Arsenie. L-am văzut mai întâi aici, la Sâmbăta, apoi la Drăgănescu, și după ce s-a stins din viață, am mers la Prislop. La mormântul Părintelui am simțit aceeași emoție pe care am avut-o când l-am văzut viu, în fața mea. M-a ajutat mult cu sfaturi. Am avut o fată, care deși a făcut școală, nu se putea mărita. Băieții care o cereau de nevastă nu-i plăceau și a trecut de treizeci și ceva de ani. Știți că în sat începe lumea să vorbească, dacă o fată rămâne nemăritată, și m-am necăjit, căci eu m-am străduit s-o cresc cum se cade și-am ținut-o și în școli. Părintele Arsenie a râs când i-am povestit ce griji și frământări am și m-a trimis acasă, după ce mi-a spus să n-am nicio grijă, că fata se va mărita bine și va fi fericită. Așa a fost, și de atunci îl cinstesc așa cum pot eu, la anii mei. Mă rog și, atunci când sănătatea îmi îngăduie, mă duc la Prislop, la mormântul Părintelui, ca să-l cinstesc cu o rugăciune de mulțumire și cu o floare. Am fost și la chilia Părintelui, aceea săpată în stâncă, la Sâmbăta, și m-a impresionat cât era de mică și de simplă. Urcai pe o cărare îngustă, și după ce treceai de un răzlog, ajungeai. Nu se putea să nu te gândești cât de puține i-au trebuit Părintelui și cât de multe a dat el în schimb tuturor celor care l-au cunoscut și l-au căutat și-l mai caută și acum, după ce s-a mutat la cele veșnice."
"Noi, făgărășenii, l-am urmat peste tot pe unde a fost, și-l căutăm și acum, cât de des putem"
Maria Nistor din Lisa nu vrea să fie fotografiată și de-abia spune câteva vorbe despre cel care i-a ocrotit și îndrumat întreaga viață: "Nu-s vrednică să vorbesc eu despre Părintele Arsenie, despre sfințenia dumnealui, despre ceea ce a făcut și despre felul în care a ordonat și ocrotit viețile celor care l-au căutat. Nu-s vrednică, și cu smerenie mare, pot să vă spun doar că mi-a salvat viața în două împrejurări grele, când sănătatea mi-a fost pusă la încercare. De-aceea, împreună cu familia mea, am ridicat o cruce la chilia Părintelui, ca semn de mulțumire, de mare încredere în sfințenia lui și de pomenire a faptelor lui minunate. De patruzeci și trei de ani, în fiecare an, m-am dus la Părintele în joia Paștilor. Noi, făgărășenii, l-am urmat peste tot pe unde a fost, și-l căutăm și acum, cât de des putem. M-am rugat la Părintele și am simțit că rugăciunile mi-au fost ascultate. Am urmat mereu sfaturile Părintelui. Odată, mi-a spus că dacă nu vreau să mor de cancer, să mai fac un copil, și l-am ascultat. Părintele ne spunea că vor veni vremuri grele pentru noi, iar pentru copiii noștri vor fi și mai grele, și cu toate acestea, le cerea femeilor să nu facă avorturi și să dea naștere tuturor copiilor care sunt trimiși de Dumnezeu. El ne spunea că nu noi îi hrănim pe copii, ci Dumnezeu are grijă de fiecare și-l trimite în lume cu ceea ce îi trebuie. Cel mai mare păcat, zicea Părintele, este să ucizi viața nenăscută încă, adică să nu permiți să se împlinească voia lui Dumnezeu. V-am spus că nu sunt eu vrednică să vorbesc despre Părintele, minunile care s-au întâmplat prin voia lui mărturisesc sfințenia lui. Aceste mărturii pot fi înțelese de cei care vin cu inima curată și deschisă către sfinția sa. Știu că e vorba ca Părintele să fie canonizat. Ar fi lucru firesc pentru noi, cei care știm viața Părintelui. Numai că, în ziua de azi, sunt mulți care judecă strâmb și prea lumesc. Vorbele părintelui s-au împlinit și în asta. Nu vreau ca prin ceea ce spun acum să întinez cumva amintirea Părintelui, repet, nu sunt vrednică să povestesc despre dumnealui, de aceea vă rog să nu mă mai întrebați nimic. Părintele a fost mai presus de oamenii pe care i-am cunoscut și sfințenia lui va răzbate până la urmă prin toate hățișurile omenești care i se împotrivesc."
Pe Silvia Cordea din Lisa am găsit-o tot pe băncuța de la poartă, bucurându-se de ultimele raze ale soarelui de noiembrie. A împlinit 85 de ani, dar amintirile despre Părintele Arsenie i-au rămas proaspete:
"Sora bărbatului meu a fost bucătăreasă la Mânăstirea Sâmbăta și am mers des acolo, unde l-am cunoscut pe Părintele Arsenie. Mergeam să ajutăm la lucrul care era de făcut în gospodăria mânăstirii. Părintele lucra și el, cot la cot cu oamenii, și era tot vesel, când îi îmbărbăta la lucru. Atunci când era și Părintele printre noi, parcă se terminau mai repede treburile și parcă lucram mai cu spor și mai ușor. Era îmbrăcat în hainele lui preoțești și, la prima vedere, ai fi zis că e la fel ca alți preoți. Dar era destul să se uite în ochii tăi și să simți că poate să vadă toate secretele tale și că nu-i poți ascunde nimic din faptele pe care le-ai făcut, bune sau rele. N-a stat de vorbă cu mine niciodată, dar a vorbit foarte mult cu tatăl meu și cu bărbatul meu, care a fost pădurar pe-acolo, prin pădurile de lângă mânăstire. Ei s-au dus și la Drăgănescu de câteva ori, ca să ceară sfaturi de la Părintele. Părintele îi zicea bărbatului meu Toma Necredinciosul, pentru că, odată, n-a crezut o vorbă pe care i-a spus-o, și care apoi s-a adeverit. Nu l-a iertat Părintele pentru asta și tot așa i-a zis, chiar dacă s-au cunoscut mai bine."
"Tu, a lui Toma femeie, hai la miruit, că te așteaptă copiii"
Probabil că nu este om din Sâmbăta de Sus care să nu fi auzit de Părintele Arsenie Boca. Prima femeie pe care-am întâlnit-o pe stradă, Silvia Sin, își amintește: "Eram în clasa a treia, când am fost prima oară la Sâmbăta, la Părintele Arsenie. Am fost cu mama, tata și cei doi frați ai mei. Tata mergea mai des la mânăstire, căci ajuta la lucru acolo, la repararea bisericii. Mama mergea în fiecare duminică la slujbă. Odată, nu ne-a luat și pe noi, și când să-i vină vremea la miruit, era nerăbdătoare, se grăbea să ajungă acasă, să vadă dacă am fost cuminți, iar pe de altă parte, era rușinoasă și nu voia să se bage înaintea altor oameni. Dar Părintele Arsenie a știut ce se întâmplă în sufletul ei și i-a spus: «Tu, a lui Toma femeie, hai la miruit, că te așteaptă copiii. S-au mai bătut ei de când ești aici, de la niște cartofi prăjiți pe care i-ai lăsat, dar fii fără grijă, că ai să-i găsești bine». Exact așa a fost cum a zis Părintele, și de atunci, mama n-a mai lipsit niciodată de la slujbă, făcea ce făcea și își aranja treburile ca să poată pleca, căci știa că Părintele este sfânt și că e o mare bucurie să stai și să-l asculți."
"S-a transmis ca o moștenire de familie grija de a nu face nimic fără încuviințarea Părintelui"
Toată familia Vioricăi Greavu din Sâmbăta de Sus și-a ordonat viața după sfaturile Părintelui Arsenie: "Am locuit dincolo de pod. Tatăl meu a fost cântăreț la biserica Mânăstirii Sâmbăta, și toată corespondența mânăstirii era lăsată la noi de către poștaș. Se ducea tata cu plicurile la mânăstire și de fiecare dată rămânea acolo o vreme pentru rugăciuni. Era foarte credincios și ne spunea că s-a apropiat de Dumnezeu pentru că l-a cunoscut pe Părintele Arsenie. Mama îl mai certa, că nu-și termina toate treburile, dar el nu punea nimica înaintea rugăciunilor și a drumului la mânăstire. Într-o zi, a venit de la Părintele Arsenie mai gânditor și se tot uita la fratele meu, care avea vreo cinci, șase ani. Ba chiar a întrebat-o pe mama dacă vede ceva ciudat la el. Tata era îngrijorat, pentru că Părintele Arsenie i-a spus să nu-l mai alinte atâta, căci nu va avea parte de el, să nu se lege prea tare de el, pentru că Dumnezeu a hotărât soarta lui. Așa a fost. În scurtă vreme, fratele meu a murit, și vorbele Părintelui s-au împlinit. Părintele i-a mai spus tatălui meu că nu va sta mult lângă mama. El a crezut că părintele se referă la o posibilă despărțire a lui și a mamei mele, care nu era de aici și care tot voia să se întoarcă la părinți. De fapt, Părintele s-a referit la altceva, tata a murit tânăr, când avea doar treizeci și nouă de ani, și așa a fost despărțit de mama.
L-am căutat pe Părintele la Drăgănescu, am vrut să-i cer sfatul cu privire la școala pe care s-o urmeze fiica mea. M-a povățuit bine, l-am ascultat, și până la urmă, fiica mea a terminat mai multe școli, exact așa cum a spus Părintele, este acum căsătorită și fericită în familia ei. Părintele Arsenie a fost un mare prieten al întregii noastre familii. Noi l-am căutat mereu pentru sfaturi și binecuvântări. S-a transmis de la unul la altul, ca o moștenire de familie, grija aceasta de a nu face nimic, mai ales în ceea ce privește alegerea perechii sau a meseriei, fără încuviințarea Părintelui.
Un unchi de-al bărbatului meu a fost șapte ani în război, pe front, prin lagăre. În vremea aceea, înainte de a pleca în armată, băieții se duceau la Părintele Arsenie, ca să-i ceară o binecuvântare. Unchiul a tot amânat, parcă n-a vrut să dea ochii cu Părintele. Se gândea că are să-i spună că nu se va mai întoarce din război și n-avea curaj să primească o asemenea veste. Până la urmă, chiar înainte de a pleca pe front, a ajuns la Părintele și acesta l-a certat că nu a venit mai devreme. I-a spus că are să se întoarcă acasă după ani de greutăți, cu condiția să țină toate posturile și rugăciunile cuvenite. «Carnea s-o dai la alții și tu să mănânci zeama!», i-a spus Părintele. Așa a făcut unchiul și s-a întors, fiind singurul din trupa lui care a scăpat.
L-am căutat mereu pe Părintele și la Drăgănescu, acolo unde picta biserica. Odată, am pus în mașină niște cartofi și ne-am dus smeriți la dânsul. Când ne-a întrebat ce probleme avem, soțul i-a răspuns că nu avem probleme, că suntem bine și că am venit doar să-i mulțumim pentru tot ce a făcut pentru familia noastră. Dacă soțul meu a zis așa, eu n-am mai avut curaj să-i arat fotografia surorii mele, bolnave de rinichi. Dar părintele s-a întors către mine: «Io ce să-i fac surorii tale, că a făcut numai un copil și acela e plecat în armată?» și a început să cânte melodia "M-o luat neamțu' cătană". Bărbatul meu a fost tare impresionat de faptul că Părintele a știut toate aceste detalii despre sora mea. El a ținut neapărat să participe la înmormântarea Părintelui, la Prislop. Povestea că ziua aceea a început cu ceață și chiciură, iar apoi a fost cald, s-au încălzit oamenii și-au așteptat liniștiți. La parastasul Părintelui a plouat și oamenii ziceau că acelea sunt lacrimile lui."
"A fost mai presus de firea omenească"
Ileana Tătaru, din Lisa: "Dragostea pentru Părintele Arsenie am moștenit-o din familie. Părinții mei se duceau des la Sâmbăta, ca să-l asculte pe Părintele, care le vorbea oamenilor în biserică, după slujbă, dar și afară, în curtea mânăstirii. Prima care l-a cunoscut a fost mama, care s-a dus la el când tata era în război. Era gravidă cu mine și era îngrijorată de faptul că nu primise nicio veste de pe front. Părintele a primit-o, a ascultat-o și-apoi i-a arătat ușa cu degetu', spunându-i să meargă acasă, pentru că o așteaptă vești de la bărbatul ei, care se va întoarce din război și-și va vedea copila în curând. Așa a fost. Ajunsă acasă, mama a găsit scrisoare de la tata. Când a venit din război, eu aveam șase luni deja. Am fost la Prislop, la mormântul Părintelui, și de fiecare dată m-a impresionat mulțimea de flori care acoperă mormântul. Sunt darul credincioșilor care știu că Părintele a fost mai presus de firea omenească."
"Nu știm încă cine a fost Părintele"
Lelea Viorica din Lisa se codește, parcă n-ar vrea să vorbească, parcă ceva o împiedică să povestească întâlnirea ei cu Părintele Arsenie, întâlnire care i-a marcat întreaga viață, până acum, la 82 de ani. Se teme să nu piardă ceva din bogăția acelui moment în care Părintele i-a vorbit. Își amintește că a fost la Sâmbăta, la mânăstire, și că cineva a rugat-o să ajute la curățenie. A ajutat cu dragă inimă și a fost trimisă apoi să spoiască în alb o chilie, care era săpată în munte. Ține minte că a impresionat-o simplitatea acelui loc aproape gol, în care era o iconiță a Maicii Domnului. Când a terminat de spoit, a venit "un domn subțirel și înalt" care s-a uitat prin chilie și apoi i-a mulțumit pentru treaba bine făcută. "Când l-am văzut, parcă au început să-mi tremure picioarele. M-am zăpăcit cu totul când l-am auzit vorbind. Era blând, dar simțeai o tărie în vocea lui, iar ochii lui te sfredeleau și îți pătrundeau până în adâncul inimii. Părea un om obișnuit, dar dacă stăteai mai mult în preajma lui, simțeai că e mai presus de alți oameni. Nici nu știm noi ce am avut și am pierdut prin moartea lui. Nici nu știm încă cine a fost Părintele. Eu l-am simțit, și parcă n-am curajul să mă gândesc că am spoit chilia unui sfânt. Mă rog la Părintele, îi citesc acatistul și sunt fericită că l-am cunoscut. Nici nu mai contează cine sunt și cum mă cheamă. Ziceți-mi «Lelea Viorica», căci sunt și eu unul dintre cei mulți care-l mărturisesc pe Părintele."