În Țara Făgărașului, acolo unde a început legenda

Otilia Teposu
Pe urmele Părintelui Arsenie Boca

Peste câteva zile se împlinesc 25 de ani de când Părintele Arsenie Boca se odihnește sub crucea de la Mânăstirea Prislop, deve­nită loc de pelerinaj. În această toamnă neguroasă și rece, dar care nu va putea să o­prească strălucirea marii ani­ver­sări, revista "Formula AS" s-a întors în locul unde l-a des­co­perit, în urmă cu cincisprezece ani, pe ma­rele duhovnic al Tran­sil­vaniei: satele cele bogate și mândre, de la poalele Fă­găra­șilor. Prins pe perete, în toate casele țăranilor pe care i-am în­tâlnit, stătea la loc de cinste, prin­tre icoane, ase­me­nea unui sfânt. Și deși a trecut multă vre­me de-atunci, și părin­tele cel frumos, cu ochii albaștri, a deve­nit un reper al întregii or­to­doxii românești, din toate zo­nele țării, el tră­iește, și azi, cu aceeași emo­ție a începutului, în sufletele ce­lor care l-au cunoscut și care îl numesc, cu evlavie, Sfântul Ar­dealului. Întoarcere la izvorul unei legende, al cărei po­vestitor a fost, pentru prima oară în România, revista "Formula AS".

"Când am fost la copacul unde Părintele avea obiceiul să se roage, vă spun din toată inima, m-au trecut fiori"

Pe Adriana Jiga, din satul Beclean, am găsit-o la poarta casei, aranjând spre vânzare roadele toamnei: cartofi, fasole, dovleci colorați. Când a aflat că voiam să-mi povestească despre Arsenie Boca, s-a bucurat nespus: "Eu m-am născut la Comana de Jos și am venit aici prin căsătorie, iar de Părintele Arsenie am auzit de la părinții mei, care mergeau des la Sâmbăta, ca să-l asculte. Am fost prea mică atunci, ca să-mi dau seama cine este Părintele. L-am descoperit abia acum, la anii aceștia târzii, și e o mare binefacere pentru mine. Am fost la Prislop, la mormântul lui, am stat patru ore la coadă ca să pot ajunge la cruce, dar nu-mi pare rău. Ceasurile acelea au trecut ca niște clipe, și nici nu vă pot descrie ce satisfacție am avut când am ajuns să mă rog lângă mormântul sfinției sale, ce îm­plinire sufletească am simțit. Mi s-au limpezit multe lucruri pe care nu le știam până atunci, multe situații încurcate mi s-au dezlegat, mi s-a ușurat cugetul de toa­te necazurile. Când am fost la copacul unde Părin­tele avea obiceiul să se roage, vă spun din toată inima, m-au trecut fiori. Am auzit că tot mai multă lume cere ca Părintele Arsenie să fie canonizat și făcut sfânt. Nu știu dacă se va întâmpla acest lucru, dar pot să vă spun că noi, cei care-l căutăm mereu pe Părintele, n-avem nevoie de recunoașterea oficială a patriarhiei. Noi îl simțim că este sfânt și l-am simțit dintotdeauna așa, l-am urmat și am crezut în el, în îndemnurile și în sfa­turile sale care erau potrivite cu fiecare dintre cei care-l căutau și cu situația în care era. Trăim acum vremuri grele, timpurile s-au schimbat, sunt mai nesigure, și e bine să avem grijă de sufletul nostru. Cine vrea să-și găsească liniștea sufletească să meargă la mormântul Părintelui."

"Râuri de oameni din toate satele"

Cu sfială, s-a apropiat de noi o femeie dintr-o casă vecină, Elvira Cosma, și când a auzit despre ce vor­bim, și-a început și ea povestea: "Eu m-am născut în satul Râușor, comuna Mândra, județul Brașov, și l-am văzut pentru prima oară pe Părintele Arsenie când aveam câțiva ani. Am fost cu părinții la Sâm­băta, când mânăstirea era în reconstrucție. Mergea multă lume acolo, erau râuri de oameni din toate satele, mergeau să-l asculte pe Părin­tele, căci i se dusese vestea de mare duhovnic. M-a impresionat așa de tare când l-am văzut în curte, între oameni, că și acum îmi vine să plâng, când îmi amintesc clipa aceea. Era înalt, subțire, îmbrăcat în haină preoțească și avea niște ochi pe care-i vedeai de departe. Nu te puteai des­prin­de de ei. Era plin de oameni în curte, dar în jurul Părintelui Arsenie se făcea loc, din respect. Părinții mei m-au dus de mai multe ori la Sâmbăta, plecam pe la ora patru dimineața, ca să ajungem la slujbă, mer­geam pe jos. Ei m-au învățat să mă rog la Părintele Arsenie ca la icoa­nele celorlalți sfinți, pentru că el a fost și este sfântul nostru, al locului acesta, în care a trăit mulți ani. Am o fată care locuiește în Germania și i-am predat ștafeta, cum se zice. Când vine acasă, mergem întotdea­una la Părintele, la Prislop. Nu ni se pare lung drumul, căci îl facem din dra­goste mare. Bucuria cu care ne în­­căr­căm acolo, în fața crucii Părin­telui, ne ajunge multă vreme după ce ne întoarcem acasă."

"L-au dus de la noi și aici s-a întins pustiul"

Dumitru Cismașu, din satul Hu­rez, a fost "om al bisericii" și spre el mă îndeamnă cei pe care i-am rugat să mă îndrume să aflu mărturii des­pre Arsenie Boca. Și-a învins sufe­rin­țele trupești și ne-a povestit ce știa: "Am fost cârsnic la biserica din sat, timp de douăzeci și opt de ani, și am avut în soția mea, Elena, un sprijin deosebit, în credință și în viața de toate zilele. Ea nu mai este, din păcate, în viață, dar sfaturile ei mă ajută și acum să-mi duc zilele. Era foarte credincioasă și mergea des la Sâmbăta, la Părintele Arsenie, care-i dădea îndem­nuri și o învăța cum să trăiască. Am fost și eu cu ea de câteva ori la mânăstire. Țin minte că odată, Părin­tele l-a strigat pe un om, de cum a intrat pe ușă în biserică. L-a chemat la dânsul și l-a certat pentru ceva ce făcuse acela, ca și cum l-ar fi cunoscut de când lumea. Altă dată, i-a luat la rost pe unii care furaseră hamurile de la caii unei căruțe, cu care au mers la mânăstire niște oameni de departe. Oamenii aceia nici n-au știut că li s-au furat hamurile, căci ei erau în biserică, la Părin­tele. Dar Părintele a știut ce s-a întâmplat, de cum au intrat hoții în biserică, i-a rușinat și i-a făcut să ducă lucrul furat înapoi. După ce m-am îmbolnăvit, n-am mai putut ajunge la Sâmbăta, dar mergea nevasta mea și-mi po­vestea ce a vorbit cu Părin­te­le. Apoi pe Părintele l-au dus de la noi, lângă Bucu­rești, și aici s-a întins pustiul".

"Avea o privire de foc"

Pe Leonora și Elena Mo­toc din satul Săsciori, le-am găsit povestind pe băncuța de la poartă, așa cum le stă bine unor "cumnate vădane". S-au întrecut în amintiri, trecând vorba de la una la alta. Leonora mi-a spus că l-a cu­noscut de mică pe Părintele Arse­nie, cât a fost la Sâmbăta. "O co­legă de școală avea o mătușă care lucra la bucătărie, la mânăstire, și de câte ori se ducea la mătușa ei, mă lua și pe mine cu ea. Am stat zile întregi la mânăstire și l-am văzut de multe ori pe Părintele cum se plimba, cum lucra și cum stătea de vorbă cu oamenii care veneau de pretutindeni și-l căutau pentru sfaturi. La un moment dat, părinții nu ne-au mai dat voie să mergem și să stăm acolo, pentru că se temeau că, din dragoste pentru Părintele Arsenie, ne vom călugări și noi. Adevărul este că am fost așa de impresionate de Părintele, încât nu vorbeam toată ziua decât despre el, despre ce făcea și despre ceea ce spunea. Dacă se uita o dată la tine, te subjuga cu totul, parcă te cerceta până în adâncul sufletului și nu puteai să ascunzi nimic de el. Avea o privire de foc."

"Când am împlinit optzeci de ani, mi-am serbat ziua la mânăstire, la Sâmbăta, în amintirea Părintelui"

Cu voce mai blajină și mai așezată, Elena Motoc își amintește și ea: "Părintele te ghicea de cum intrai în biserică, știa cu ce gânduri te duci acolo, cu ce pro­bleme, cu ce necazuri. Știa ce nelămuriri ai și, fără să întrebe ceva, îți dădea răspunsul la întrebări care te-au măcinat cine știe de câte zile. El parcă îți dezlega și descurca toate ițele vieții și le ordona în așa fel încât credința și viața curată să fie pe primul loc. O vecină de-aici din sat, Valerița lui Lascu, care acum e moartă, s-a dus la mânăstire și, de cum a intrat, că nici nu apu­case să închidă ușa bisericii, Părintele a și întrebat-o: «Unde ți-s copiii, Valerițo? Ce-ai făcut cu ei?». Vezi că Părintele a simțit cumva că ea a făcut prostii ca să nu aibă copii, și de aceea a mustrat-o foarte aspru. Tot timpul spunea Părintele să facem copii și să avem grijă de ei, căci prin copii ne mântuim. Eu sunt bătrână de-acuma, am trecut de optzeci de ani, dar mă rog și acum la Părintele să-mi dea zile bune cât mai am de trăit. Când am împlinit optzeci de ani, mi-am serbat ziua la mânăstire, la Sâmbăta, în amintirea Părintelui. Așa am crezut eu că trebuie să fac, pentru că îi datorez învățături bune și cu folos, care m-au ajutat să trăiesc atâta."

"Când sănătatea mă lasă, mă duc la Prislop, la mormântul Părintelui, ca să-l cinstesc cu o rugăciune de mulțumire
și cu o floare"


Maria Șotcan din Gura Văii s-a apropiat curioasă de mașina cu care eram și m-a întrebat ce caut, iar când a aflat, de-abia am mai putut s-o opresc din po­vestit: "Am împlinit optzeci de ani și am trăit toată viața cu învățăturile primite de la Părintele Arsenie. L-am văzut mai întâi aici, la Sâmbăta, apoi la Dră­gănescu, și după ce s-a stins din viață, am mers la Pris­lop. La mormântul Părintelui am simțit aceeași emoție pe care am avut-o când l-am văzut viu, în fața mea. M-a ajutat mult cu sfaturi. Am avut o fată, care deși a făcut școală, nu se putea mărita. Băieții care o cereau de nevastă nu-i plăceau și a trecut de treizeci și ceva de ani. Știți că în sat începe lumea să vor­bească, dacă o fată ră­mâne nemăritată, și m-am necăjit, căci eu m-am străduit s-o cresc cum se cade și-am ți­nut-o și în școli. Părin­tele Arsenie a râs când i-am povestit ce griji și frământări am și m-a tri­mis acasă, după ce mi-a spus să n-am nicio grijă, că fata se va mărita bine și va fi fericită. Așa a fost, și de atunci îl cinstesc așa cum pot eu, la anii mei. Mă rog și, atunci când sănătatea îmi îngăduie, mă duc la Prislop, la mor­mântul Părintelui, ca să-l cinstesc cu o rugăciune de mul­țumire și cu o floare. Am fost și la chilia Părintelui, aceea săpată în stâncă, la Sâmbăta, și m-a impresionat cât era de mică și de simplă. Urcai pe o cărare îngustă, și după ce treceai de un răzlog, ajungeai. Nu se putea să nu te gândești cât de puține i-au trebuit Părintelui și cât de multe a dat el în schimb tuturor celor care l-au cunoscut și l-au căutat și-l mai caută și acum, după ce s-a mutat la cele veș­nice."

"Noi, făgărășenii, l-am urmat peste tot pe unde a fost, și-l căutăm și acum, cât de des putem"

Maria Nistor din Lisa nu vrea să fie fotografiată și de-abia spune câteva vorbe despre cel care i-a ocrotit și îndrumat întreaga viață: "Nu-s vrednică să vorbesc eu despre Părintele Arsenie, despre sfințenia dumnea­lui, despre ceea ce a făcut și despre felul în care a or­do­nat și ocrotit viețile celor care l-au căutat. Nu-s vred­nică, și cu smerenie mare, pot să vă spun doar că mi-a salvat viața în două împrejurări grele, când sănă­tatea mi-a fost pusă la încercare. De-aceea, împreună cu familia mea, am ridicat o cruce la chilia Părintelui, ca semn de mulțumire, de mare încredere în sfințenia lui și de pomenire a faptelor lui minunate. De patru­zeci și trei de ani, în fiecare an, m-am dus la Părintele în joia Paștilor. Noi, făgărășenii, l-am urmat peste tot pe unde a fost, și-l căutăm și acum, cât de des putem. M-am rugat la Părintele și am simțit că rugăciunile mi-au fost ascultate. Am urmat mereu sfaturile Părin­telui. Odată, mi-a spus că dacă nu vreau să mor de cancer, să mai fac un copil, și l-am ascultat. Părintele ne spunea că vor veni vremuri grele pentru noi, iar pentru copiii noștri vor fi și mai grele, și cu toate acestea, le cerea femeilor să nu facă avorturi și să dea naștere tuturor copiilor care sunt trimiși de Dum­nezeu. El ne spunea că nu noi îi hrănim pe copii, ci Dumnezeu are grijă de fiecare și-l trimite în lume cu ceea ce îi trebuie. Cel mai mare păcat, zicea Părintele, este să ucizi viața nenăscută încă, adică să nu permiți să se împlinească voia lui Dum­ne­zeu. V-am spus că nu sunt eu vrednică să vor­besc despre Părintele, minu­nile care s-au întâmplat prin voia lui mărtu­risesc sfințenia lui. Aceste mărturii pot fi înțelese de cei care vin cu inima curată și deschisă către sfinția sa. Știu că e vorba ca Părintele să fie canonizat. Ar fi lucru firesc pentru noi, cei care știm viața Părintelui. Numai că, în ziua de azi, sunt mulți care judecă strâmb și prea lumesc. Vorbe­le părinte­lui s-au împlinit și în asta. Nu vreau ca prin ceea ce spun acum să întinez cum­va amin­tirea Părintelui, repet, nu sunt vrednică să povestesc despre dumnealui, de aceea vă rog să nu mă mai întrebați nimic. Părintele a fost mai pre­sus de oamenii pe care i-am cunos­cut și sfințenia lui va răzbate până la urmă prin toate hățișurile omenești care i se împotrivesc."
Pe Silvia Cordea din Lisa am găsit-o tot pe băn­cuța de la poartă, bucurându-se de ultimele raze ale soarelui de noiembrie. A împlinit 85 de ani, dar amin­tirile despre Părintele Arsenie i-au rămas proaspete:
"Sora bărbatului meu a fost bucătăreasă la Mânăs­tirea Sâmbăta și am mers des acolo, unde l-am cunos­cut pe Părintele Arsenie. Mergeam să ajutăm la lucrul care era de făcut în gospodăria mânăstirii. Pă­rin­tele lucra și el, cot la cot cu oamenii, și era tot vesel, când îi îmbărbăta la lucru. Atunci când era și Părintele prin­tre noi, parcă se terminau mai repede treburile și parcă lucram mai cu spor și mai ușor. Era îmbrăcat în hai­nele lui preoțești și, la prima vedere, ai fi zis că e la fel ca alți preoți. Dar era destul să se uite în ochii tăi și să simți că poate să vadă toate secretele tale și că nu-i poți ascunde nimic din faptele pe care le-ai făcut, bune sau rele. N-a stat de vorbă cu mine niciodată, dar a vorbit foarte mult cu tatăl meu și cu bărbatul meu, care a fost pădurar pe-acolo, prin pădurile de lângă mânăs­tire. Ei s-au dus și la Drăgănescu de câteva ori, ca să ceară sfaturi de la Părintele. Părintele îi zicea bărba­tului meu Toma Necredinciosul, pentru că, oda­tă, n-a crezut o vorbă pe care i-a spus-o, și care apoi s-a adeverit. Nu l-a iertat Părintele pentru asta și tot așa i-a zis, chiar dacă s-au cunoscut mai bine."

"Tu, a lui Toma femeie, hai la miruit, că te așteaptă copiii"

Probabil că nu este om din Sâmbăta de Sus care să nu fi auzit de Părintele Arsenie Boca. Prima femeie pe care-am întâlnit-o pe stradă, Silvia Sin, își amin­tește: "Eram în clasa a treia, când am fost prima oară la Sâmbăta, la Părintele Arsenie. Am fost cu mama, tata și cei doi frați ai mei. Tata mergea mai des la mâ­năs­tire, căci ajuta la lucru acolo, la repararea bisericii. Mama mergea în fiecare duminică la slujbă. Odată, nu ne-a luat și pe noi, și când să-i vină vremea la mi­ruit, era nerăbdătoare, se grăbea să ajungă acasă, să vadă dacă am fost cuminți, iar pe de altă parte, era ruși­noasă și nu voia să se bage înaintea altor oameni. Dar Părintele Arsenie a știut ce se întâm­plă în sufletul ei și i-a spus: «Tu, a lui Toma fe­meie, hai la miruit, că te așteaptă copiii. S-au mai bătut ei de când ești aici, de la niște cartofi prăjiți pe care i-ai lăsat, dar fii fără grijă, că ai să-i găsești bine». Exact așa a fost cum a zis Părintele, și de atunci, mama n-a mai lipsit nicio­dată de la slujbă, făcea ce făcea și își aranja treburile ca să poată pleca, căci știa că Părintele este sfânt și că e o mare bucurie să stai și să-l asculți."

"S-a transmis ca o moștenire de familie grija de a nu face nimic fără încuviințarea Părintelui"

Toată familia Vioricăi Greavu din Sâmbăta de Sus și-a ordonat viața după sfaturile Părintelui Arse­nie: "Am locuit dincolo de pod. Tatăl meu a fost cân­tăreț la biserica Mânăstirii Sâmbăta, și toată cores­pon­dența mânăstirii era lăsată la noi de către poștaș. Se ducea tata cu plicurile la mânăstire și de fiecare dată rămânea acolo o vreme pentru rugăciuni. Era foarte credincios și ne spunea că s-a apropiat de Dumnezeu pentru că l-a cunoscut pe Părintele Arse­nie. Mama îl mai certa, că nu-și ter­mina toate trebu­rile, dar el nu punea nimica înain­tea rugăciunilor și a drumului la mânăstire. Într-o zi, a venit de la Părin­tele Arsenie mai gânditor și se tot uita la fratele meu, care avea vreo cinci, șase ani. Ba chiar a întrebat-o pe mama dacă vede ceva ciudat la el. Tata era îngrijo­rat, pentru că Părintele Arsenie i-a spus să nu-l mai alinte atâta, căci nu va avea parte de el, să nu se lege prea tare de el, pentru că Dumnezeu a hotărât soarta lui. Așa a fost. În scurtă vreme, fratele meu a murit, și vorbele Părintelui s-au împlinit. Părintele i-a mai spus tatălui meu că nu va sta mult lângă mama. El a crezut că părin­tele se referă la o posibilă despăr­țire a lui și a mamei mele, care nu era de aici și care tot voia să se în­toarcă la părinți. De fapt, Părin­tele s-a referit la altceva, tata a mu­rit tânăr, când avea doar trei­zeci și nouă de ani, și așa a fost despărțit de mama.
L-am căutat pe Părintele la Drăgănescu, am vrut să-i cer sfa­tul cu privire la școala pe care s-o urmeze fiica mea. M-a povă­țuit bine, l-am ascultat, și până la urmă, fiica mea a terminat mai multe școli, exact așa cum a spus Părintele, este acum căsătorită și fericită în familia ei. Părintele Arsenie a fost un mare prieten al întregii noastre familii. Noi l-am căutat mereu pentru sfaturi și binecuvântări. S-a transmis de la unul la altul, ca o moștenire de fa­milie, grija aceasta de a nu face nimic, mai ales în ceea ce pri­veș­te alegerea perechii sau a mese­riei, fără încuviințarea Părintelui.
Un unchi de-al bărbatului meu a fost șapte ani în război, pe front, prin lagăre. În vremea aceea, înainte de a pleca în armată, băieții se duceau la Părintele Arsenie, ca să-i ceară o binecuvântare. Unchiul a tot amânat, parcă n-a vrut să dea ochii cu Părintele. Se gândea că are să-i spună că nu se va mai întoarce din război și n-avea curaj să primească o asemenea ves­te. Până la urmă, chiar îna­inte de a pleca pe front, a ajuns la Pă­rintele și acesta l-a certat că nu a venit mai devreme. I-a spus că are să se întoarcă acasă după ani de greu­tăți, cu condiția să țină toate posturile și rugă­ciunile cuvenite. «Carnea s-o dai la alții și tu să mă­nânci zeama!», i-a spus Pă­­rin­tele. Așa a făcut un­chiul și s-a întors, fiind singurul din trupa lui care a scăpat.
L-am căutat mereu pe Părintele și la Drăgănescu, acolo unde picta biserica. Odată, am pus în mașină niște cartofi și ne-am dus smeriți la dânsul. Când ne-a întrebat ce probleme avem, soțul i-a răspuns că nu avem probleme, că sun­tem bine și că am venit doar să-i mulțumim pentru tot ce a făcut pentru fami­lia noastră. Dacă soțul meu a zis așa, eu n-am mai avut curaj să-i arat fotografia surorii mele, bolnave de ri­nichi. Dar părintele s-a în­tors către mine: «Io ce să-i fac surorii tale, că a făcut numai un copil și ace­la e plecat în armată?» și a în­ceput să cânte me­lodia "M-o luat neamțu' că­tană". Bărbatul meu a fost tare impresionat de faptul că Părintele a știut toate aceste detalii despre sora mea. El a ținut neapărat să parti­cipe la înmormântarea Părintelui, la Prislop. Povestea că ziua aceea a început cu ceață și chiciură, iar apoi a fost cald, s-au încălzit oamenii și-au așteptat liniștiți. La parastasul Părintelui a plouat și oamenii ziceau că acelea sunt lacrimile lui."

"A fost mai presus de firea omenească"

Ileana Tătaru, din Lisa: "Dragostea pentru Părin­tele Arsenie am moștenit-o din familie. Părinții mei se duceau des la Sâmbăta, ca să-l asculte pe Părintele, care le vorbea oamenilor în biserică, după slujbă, dar și afară, în curtea mânăstirii. Prima care l-a cunoscut a fost mama, care s-a dus la el când tata era în război. Era gravidă cu mine și era îngrijorată de faptul că nu primise nicio veste de pe front. Părintele a primit-o, a ascultat-o și-apoi i-a arătat ușa cu degetu', spunându-i să meargă acasă, pentru că o așteaptă vești de la băr­ba­tul ei, care se va întoarce din război și-și va vedea copila în curând. Așa a fost. Ajunsă acasă, mama a găsit scrisoare de la tata. Când a venit din război, eu aveam șase luni deja. Am fost la Prislop, la mormân­tul Părintelui, și de fiecare dată m-a impre­sionat mul­țimea de flori care acoperă mormântul. Sunt darul credincioșilor care știu că Părintele a fost mai presus de firea omenească."

"Nu știm încă cine a fost Părintele"

Lelea Viorica din Lisa se codește, parcă n-ar vrea să vorbească, parcă ceva o împiedică să povestească întâlnirea ei cu Părintele Arsenie, întâlnire care i-a marcat întreaga viață, până acum, la 82 de ani. Se teme să nu piardă ceva din bogăția acelui mo­ment în care Părintele i-a vorbit. Își amintește că a fost la Sâmbăta, la mâ­năs­tire, și că cineva a ru­gat-o să ajute la curățenie. A ajutat cu dragă inimă și a fost trimisă apoi să spo­iască în alb o chilie, care era săpată în munte. Ține minte că a impresio­nat-o simplitatea ace­lui loc aproape gol, în care era o iconiță a Maicii Dom­­nului. Când a terminat de spoit, a venit "un domn subțirel și înalt" care s-a uitat prin chilie și apoi i-a mulțumit pentru treaba bine făcută. "Când l-am văzut, parcă au început să-mi tremure picioarele. M-am zăpăcit cu totul când l-am auzit vorbind. Era blând, dar simțeai o tărie în vocea lui, iar ochii lui te sfredeleau și îți pă­trundeau până în adâncul inimii. Părea un om obiș­nuit, dar dacă stăteai mai mult în preajma lui, sim­țeai că e mai presus de alți oameni. Nici nu știm noi ce am avut și am pierdut prin moartea lui. Nici nu știm încă cine a fost Părintele. Eu l-am simțit, și parcă n-am curajul să mă gândesc că am spoit chilia unui sfânt. Mă rog la Părintele, îi citesc aca­tistul și sunt fericită că l-am cunoscut. Nici nu mai contează cine sunt și cum mă cheamă. Zi­ce­ți-mi «Lelea Viorica», căci sunt și eu unul dintre cei mulți care-l mărturi­sesc pe Părintele."