Ioan "Străinul" - duhovnicul Rugului Aprins

Mari personalităţi ale Ortodoxiei

Rândurile următoare sunt mai mult despre o umbră, decât despre un om. A trecut pe pă­mânt de parcă ar fi fost un înger trimis din cer, ca cei veniţi să grăiască cu proorocii Vechiului Legământ. Îl chema Ioan, Ioan Kulighin, dar el şi-a spus Ioan "Străinul", pentru că ştia că e doar în trecere pe acest pământ. A stat atât de puţin în ţara noastră, în­cât îţi este greu să crezi că le-a marcat definitiv destinul unor uriaşi ai Duhului, precum părinţii Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Roman Bra­ga, Dumitru Stăniloae, An­drei Scrima, sau unor mari oa­meni de cultură precum Alexan­dru Mironescu, Vasile Voicules­cu, Anton Dumitriu şi încă mulţi alţii. Dar aşa i-a rânduit Dumne­zeu lucrarea - să fie mereu pri­beag, fără putinţă de a-şi găsi vreo­dată un loc aici, jos, printre noi, pentru că, încă din tinereţe, fusese născut şi înfiat de cer, cu totul, trup şi suflet.
Aşa se face că astăzi, chipul şi faptele lui Ioan Kulighin sunt ca un abur: când încerci să te apropii de ele, se risipesc. Nu poţi să le atingi, nu ai cum să le pătrunzi, dar rămâi întotdeauna cu mireas­ma lor, care te învăluie persisten­tă, atât în minte, cât şi în inimă. În fond, nu e aceasta amprenta in­confundabilă a sfinţi­lor? Anonimi şi totuşi prezenţi, puternici şi totuşi deli­caţi, trăind aici, printre noi, şi totuşi rupţi de pământ, aninaţi mereu de cer?

Întâlnirea

Sunt într-o cameră luminoasă, cu ferestre largi, care dau spre o stradă îngustă, mărginită de case cu un singur cat. În odaia largă pluteşte o linişte aparte, am­plificată parcă de un ceas cu pendulă care bate le­neş curgerea timpului, prelungind miraculos ceasu­rile de când stau la sfat cu părintele Nicolae Bordaşiu, slujitorul neobosit de la altarul Bisericii Sfântul Sil­vestru din Bucureşti. Privim împreună la o fotografie cu chipul şters şi îngălbenit de trecerea vremii: un părinte mărunţel, purtând ochelari cu ramă neagră, groasă şi rotundă, din dosul cărora se iţeşte o privire blândă, blândă. E o fotografie pe care am întâlnit-o arareori, numai la oameni aleşi, lucrători tainici ai rugă­ciunii, monahi sau intelectuali părtaşi la mişcarea "Rugului Aprins" de la Mânăstirea Antim. Suflete înflăcărate, mistuite de dorul după Dumnezeu, care au fost înghiţite fără milă de hidra roşie a comunismului. Printre ele s-a numărat şi părintele Nicolae Bordaşiu.
"Întâlnirea mea cu părintele Ioan Kulighin a fost un fapt minunat. Eu aşa socotesc, că tot ceea ce se în­tâmplă în mod deosebit în viaţa noastră este o mi­nu­ne. O minune pe care Dumnezeu o face cu fiecare din­tre noi, uneori în fiecare zi din viaţa noastră.
Era în anul 1946, la Mânăstirea Cernica, într-o zi de primăvară, când am trecut din ostrovul Sfântul Gheorghe în ostrovul Sfântul Nicolae, pe lângă cimi­tir, unde e micuţa biserică a Sfântului Lazăr. Pentru că acest lăcaş de rugăciune este foarte mic, acolo nu se oficiau decât slujbele de înmormântare. De aceea, trecând pe lângă bisericuţă, am fost surprinşi să au­zim prin uşile deschise o cântare aparte, în limba sla­vonă. Eram cu părintele Roman Braga. Am intrat înăuntru. În jilţul arhieresc stătea un moşneguţ, iar Sfânta Liturghie era oficiată de un călugăr slăbuţ, cu o figură impresionantă, de ascet. Avea o barbă nu prea deasă şi nişte ochi cu o privire foarte blândă, între­gită de graiul plăcut. La sfârşitul slujbei, s-a apropiat de noi, ne-am prezentat şi am vorbit cu el des­pre suferinţele din Rusia. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu părintele Ioan Kulighin. În dumini­ca următoare, el a apărut la conferinţa «Rugului Aprins» şi a continuat să vină să ne povă­ţuiască şi în anii următori.
Într-una din aceste întâlniri, am trăit una dintre cele mai frumoase clipe ale vieţii mele, când părin­tele Kulighin ne-a vorbit despre rugăciunea inimii. Vorbea rar şi foarte blând, într-un fel cu totul impre­sionant. La sfârşit, ne-a dat binecuvântarea de a o rosti şi ţin minte că după ce ne-a binecuvântat, ne-a tur­nat dintr-un ulcior mic câte­va picături de aghiasmă pe creş­tet. Aceasta a fost binecuvân­tarea de început a rugăciunii inimii."
Părintele Nicolae Bordaşiu este trecut de nouăzeci de ani, dar iarna vieţii nu i-a învârstat pe chip nici cute şi nici mari be­teşuguri. Dacă nu l-ai vedea mer­­gând încet, punând fiecare pas cu grijă, nu i-ai da, poate, nici şaptezeci de ani. Asta după ce a trecut aproape un deceniu prin închisorile comuniste. El este unul dintre puţinii oameni care l-au cunoscut direct pe pă­rin­tele Ioan "Străinul". În Ro­mâ­nia este singurul rămas în viaţă.
Ascultându-l, îmi aduc amin­te de câteva rânduri memorabile pe care Alexandru Mironescu, savantul şi filosoful "Rugului Aprins", le-a consacrat întâlnirii cu părintele Kulighin, întâlnire petrecută tot la Cernica. Lui i s-a descoperit atunci, în doar o clipă, drept "o mare personalitate duhovni­ceas­­că, având un contur ferm, o identitate incon­fun­dabilă, un puternic sigiliu spiritual. Aceste însu­şiri deose­bi­toare puteau fi desluşite în toate amă­nuntele felu­lui său de a fi: în vorbă, în mers, în ma­niera de a sta, de a asculta. Stilul său era complet articulat, fără să fie însă artificios sau căutat. For­ma aceasta era mănuşa potrivită unui fond de o imensă bogăţie şi rigoare. Se cunoştea că venise dintr-o casă mare."
Ascultându-l pe părintele Nicolae Borda­şiu sau citindu-l pe Alexandru Mironescu, mă întreb mereu: ce putea să poarte în inimă acest om încât, de la o primă şi rapidă întâlnire, să cucerească sufletul in­terlocutorilor săi? Răs­punsul aveam să-l aflu, cău­tând printre puţi­nele rânduri lăsate în urmă chiar de părintele Ioan Kulighin.

Un altfel de copil

Ioan a venit pe lume într-o zi friguroasă de iarnă, pe 24 noiembrie, în anul 1885. S-a născut în Rusia pravoslavnică şi ţaristă, Rusia care era încă a lui Andrei Rubliov şi a Sfântului Serafim de Sarov. Familia sa trăia la Eleţ, un orăşel din gubernia Orel, şi avea deja patru copii. Când mama sa l-a adus pe lume, tatăl său trăgea să moară. Era bolnav de trei ani, iar tratamentul său ruinase întreaga familie. Când Ioan a împlinit două săptămâni, tatăl a trecut la Domnul. Mama, o femeie credincioasă şi puterni­că, şi-a spus atunci că asta era voia lui Dumnezeu - pri­mise un prunc în locul soţului. Drumul prin vre­muri al copilaşului abia născut avea să adeverească intuiţia ei - băiatul avea să se dovedească un înger în trup de om, care va căuta mereu spre cer, ars de un dor rar întâlnit între oameni. Încă de la vârsta de nouă ani, când cânta în corul bisericii, inima i-a fost cu­prinsă de un foc al rugăciunii atât de mistuitor, încât i se tăia respiraţia de bucurie şi nu mai putea să cânte deloc. Starea aceasta de har îl va îndepărta de tovarăşii de joacă. Era un bătrân în trup de copil, aşa că se va împrieteni cu cei mari, care desluşeau în el o taină.
Cu timpul, familia sa a fost cuprinsă de sărăcie. Era foarte greu ca mama, Matrona, să-i poată întreţine pe toţi, aşa că Ioan s-a angajat încă de la 16 ani, trimi­ţând mereu bani acasă, pentru a-şi ajuta fraţii. De acum, a început să rodească în sufletul său chemarea de Sus. În zilele de sărbătoare, stătea la biserică, aproa­pe de dimineaţa până seara. Îşi căuta un locşor ferit, pentru ca oamenii să nu-i vadă lacrimile care curgeau şiroaie, mărturie a băierilor inimii care se deschiseseră larg spre Hristos. "Mai multe rugăciuni noaptea, mai mul­te lacrimi, viaţa îmi era tot mai frumoasă. Rugăciuni în biserică, rugăciuni de noapte, rugăciuni în tot lo­cul. Lacrimi de bucurie, lacrimi de umilinţă, tinereţe, putere, fierbinţeală, sufletul se smuceşte din trup, dar n-are cine să-ţi ajute!"
În atmosfera aceasta fierbinte, de har, gândul de a se face monah i-a încolţit firesc în minte - "Am simţit dorinţa de a-I închina tinereţea, fecioria şi curăţia lui Dumnezeu, căci fără acestea nu poţi fi cu El."

Salvat de urgia topoarelor bolşevice

În secolul al XVIII-lea, întreaga ortodoxie a fost zguduită de un călugăr erudit şi sfânt - Paisie Veli­cicovschi, supranumit şi "de la Neamţ" pentru că, deşi era ucrainean şi se formase spiritual în Muntele Athos, a rodit în Moldova, unde a condus, pe rând, obştile mâ­năstirilor Dragomirna, Secu şi Neamţ. Acest mare sfânt a fost luminat de Dumnezeu să traducă vechile scrieri ale Răsăritului creştin, care au în centru îndum­nezeirea omului prin lucrarea rugăciunii lui Iisus, aşezând astfel temeliile Filocaliei româneşti şi ruseşti. Practica isihastă a lui Paisie de la Neamţ s-a răspândit în Rusia, prin intermediul Mânăstirii Optina, devenită un focar de spiritualitate ortodoxă nu numai pentru călugări, ci şi pentru intelectuali precum Dos­toievski, Gogol sau Turgheniev. Cu toţii, mireni sau clerici, se îndreptau spre ea, pentru că aici vieţuiau mulţi monahi care ajunseseră, prin practică ascetică şi iubire de semeni, să-şi coboare mintea în inimă, rostind, astfel, rugăciunea neîncetată.
Aici l-a călăuzit Domnul şi pe tânărul Ioan, care co­lindase, însetat de Hristos, pe la mai mulţi duhov­nici, dorind să afle calea desăvârşirii. Pentru el, Optina a fost un Ierusalim al inimii. Peste ani, avea să scrie că asupra lui a fost în acele momente "degetul lui Dum­nezeu". Cât a trăit ca frate la Optina, Ioan Kulighin a ajuns să-i întreacă în rugăciune şi iubire pe unii dintre bătrânii monahi ai obştii. Cum s-a întâm­plat aceasta e greu de pătruns pentru noi. Călugării cu viaţă sfântă din mânăstire i-au spus că mai multe "curente de pu­tere harică, de aici şi din alte locuri, s-au unit" asupra lui, dându-i o binecuvântare aparte pen­tru îndrumarea sufletelor omeneşti. Acea binecu­vân­tare avea să-şi vădească rostul în anii următori.
Noviciatul său la mânăstire avea să se termine abrupt, prin intrarea Rusiei în Primul Război Mondial. Fiind încă frate şi nu călugăr, Ioan a fost luat la oaste şi trimis pe front. Înregimentarea sa l-a salvat de la urgia revoluţiei comuniste, care după război a distrus toate mânăstirile ruseşti. Când Armata Roşie a ajuns la Optina, soldaţii i-au împărţit pe vieţuitori în două tabere - fraţi şi monahi. Pe fraţi i-au trimis acasă, iar călugărilor le-au cerut să se lepede de monahism. Majoritatea au refuzat, aşa că bolşevicii i-au măcelărit pe toţi cu topoarele. Martirii de la Optina sunt pome­niţi ca sfinţi în calendarul ortodox pe 11 octombrie. Ioan Kulighin nu s-a numărat printre ei, pentru că Du­hul Sfânt îi rânduise o altă lucrare.

Între focul revoluţiei şi cel al rugăciunii inimii

"Părăsind Optina cu trupul, nu am părăsit-o cu duhul. Am ieşit din limanul ei cel lin ca un prunc de la sânul cald al mamei, în spaţiul furtunos al valurilor lumii, ce vuiesc şi fără răgaz te poartă din loc în loc, condus doar de Pronia lui Dumnezeu."
Când părintele Ioan s-a întors din Primul Război Mondial, şi-a găsit ţara şi mânăstirea în flăcări. Bolşe­vicii acaparau Rusia, ucigând preoţii şi transformând bisericile în grajduri, mânaţi de o ură împotriva cre­din­ţei creştine cum Europa nu mai văzuse din vremea împăraţilor romani. În vremurile acelea cumplite, el s-a închegat duhovniceşte. Sămânţa pe care i-o arun­caseră în inimă marii duhovnici de la Optina a încolţit şi apoi a crescut viguros. Şi e straniu cum, chiar în ini­ma acelui decor apocaliptic, el a reuşit să sporească în iubire şi blândeţe şi răbdare - "Domnul a făcut să se topească la un loc, în încăperea inimii mele tinere, belşugul darurilor care m-au înnoit şi pe care suferin­ţele şi trunchiatul drum al vieţii mele totuşi nu l-au pierdut, ci l-au păstrat cu grijă şi cu teamă." În anii aceştia, avea să se înrădăcineze, pentru totdeauna în inima sa, rugăciunea lui Iisus. Părintele Ioan ajun­sese atât de sporit, încât se ruga continuu, chiar şi în somn. Printr-un dar aparte al Duhului Sfânt, în timp ce trupul i se odihnea, undeva, în tainiţele sufletului, rămânea conştient şi adâncit în Dumnezeu.
Pentru că nu mai avea cum să intre în mânăstire, a cerut să fie hirotonit preot celibatar şi a slujit în satele din Rostov zece ani, între 1919 şi 1930. Nu ştim cum îi vor fi fost rugăciunile, dar putem bănui că vieţuia ca un fugar, silit să răspândească pe ascuns focul iubirii de Dumnezeu. În anul 1930, gheara roşie l-a înhăţat. A fost întemniţat pentru nesupunere faţă de autorităţile sovietice, care considerau că orice credinţă în Dumne­zeu trebuie să dispară de pe nesfârşitele întinderi de pă­mânt ale fostei Rusii pravoslavnice.
Pronia lui Dumnezeu, la care părintele Ioan avea să facă mereu trimitere în scrierile sale, l-a ocrotit şi în închisoare, pentru a fi de folos tuturor. Când s-a eli­berat, în 1937, aceeaşi pronie l-a călăuzit spre un mare mărturisitor, vlădica Nicolae, episcopul Rostovului. Acest ierarh minunat, aflat deja la vârsta senectuţii, fusese întemniţat de patru ori de bolşevici, pentru că nu se supusese ordinului care cerea închiderea biseri­cilor. A fost chiar condamnat la moarte, dar a scăpat ca prin miracol, căci gloanţele nu l-au omorât, doar l-au rănit. După ce a ieşit din iadul închisorilor roşii, vlădica Nicolae a trăit ca un săr­man, măturând străzile ca să se poa­tă întreţine. În tot acest răstimp, părintele Ioan Kulighin i-a fost duhovnic, prieten şi sprijin. Dar co­muniştii roşii îl urmăreau. Vlădica Nicolae ştia că va fi din nou întem­niţat şi, probabil, executat. Aşa a ajuns să-i ceară ajutorul Patriar­hu­lui Nicodim al Ro­mâniei, cerându-i sprijinul pentru a se refugia în ţara noastră. La plecarea din Rusia, l-a luat cu el şi pe pă­rin­tele Ioan Kuli­ghin, care va rodi la noi în cea mai im­portantă lucrare duhovnicească a vieţii lui - aşe­zarea temeliilor du­hovniceşti ale mişcării "Rugul A­prins", de la Mânăstirea Antim din Bucureşti.

Străin pe pământ prieten

Când a ajuns în România, a dor­mit câteva zile zgribulit pe o bancă din curtea Mânăstirii Cernica. Era iarnă, în luna de­cembrie a anului 1943, dar în vâltoarea acelor vre­muri, nimeni nu a băgat de seamă că el nu primise o chilie, aşa că, timp de câteva zile, părintele Ioan Ku­lighin a fost silit să înnopteze sub cerul liber. Smerit şi călit în încercările vie­ţii, încălzit lăuntric de rugăciunea neîn­cetată a inimii, el nu s-a plâns nimănui şi nici nu a cerut un acoperiş deasupra capului. Mai târziu va primi o chilie "părăginită şi cam la o parte, nu cu cinstea musafirilor de care te temi sau ai nevoie, ci în condiţia celor de care mai degrabă, fie şi cu frica de Dumne­zeu, ai dori să te descotoroseşti", scria Alexandru Mironescu, care l-a şi vi­zitat la Cernica.
Părintele Ioan venea foarte rar în Bucureşti, dar Dumnezeu a rânduit pe căi minunate ca membrii "Rugului Aprins" să-l întâlnească chiar în mâ­năs­tire - "limba nu o cunoşteam, însă inimile oamenilor le vedeam fără greş, cu ochiul lăuntric le simţeam fră­mântările şi îndoielile, printr-un dar special". Acest dar miraculos, venit după ani de rugăciune şi sufe­rinţe, îi permitea să le vorbească ucenicilor direct, fără ca ei să-i adreseze anumite întrebări. Părintele Ioan vedea până în adâncul inimilor lor şi ştia de ce au nevoie. Aşa s-a întâmplat cu părintele Nicolae Bor­daşiu sau cu Alexandru Mironescu, ori cu părintele Daniil San­du Tudor. Ei au recunoscut în străinul venit din adâncurile Rusiei pe povăţui­torul care ştia cum să-i călăuzească în lungul drum de la minte la inimă. În doar trei ani de zile, din decem­brie 1943 şi până în ianuarie 1947, între părintele Kulighin şi preoţii şi inte­lec­tualii care veneau la Mânăstirea Antim pentru conferinţele "Rugului Aprins", s-a sudat o legătură interioară indes­truc­tibilă. Aşa s-a împlinit porunca pe care părintele Ioan a primit-o de la sta­reţii Mânăstirii Optina - "Să iubeşti şi tu fiecare suflet încredinţat ţie de Dum­nezeu cu cea mai înflăcărată dra­gos­te evanghelică, aşa cum ai văzut-o şi pri­mit-o de la noi, în această sfântă mânăstire. Nu fi ca un învăţător sau profesor, care ci­teşte lecţia, ci ca un prie­ten pentru suflet, ca un tată pentru copii, sincer, plin de dra­goste".

Înălţarea

Părintele Sofian stă în faţa mea cu capul uşor plecat. Îmi vorbeşte despre rugăciunea lui Iisus, spu­nân­du-mi că tot ce are să mă înveţe a primit ca predanie de la părintele Ioan Kulighin, a cărui poză stă pe măsuţa pli­nă cu icoane şi vegheată de o candelă mereu arzând. În chi­lie e cald şi linişte. Doar cuvin­tele părintelui, domoale, şoptite aproa­pe, se risipesc în penumbra moale, pentru ca apoi să mi se aşeze în ini­mă. Părintele Sofian vorbea des­pre părintele Ioan duios, cu dra­goste şi cu evlavie, ca despre du­hovnicul lui cel mai mare şi cel mai apropiat de suflet.
"Eu l-am cunoscut bine, pentru că ori de câte ori venea la Mânăs­tirea Antim, la întâlnirile «Rugului Aprins», rămânea peste noapte la mine în chilie. Primise un mare dar de la Dumnezeu - darul rugă­ciu­nii neîncetate, care se spunea în inima lui conti­nuu, chiar şi noaptea. În chilie avea mereu cu el un prosop cu care-şi ştergea lacrimile. Şi în timp ce eu dormeam, atât de tare lăcrima din pricina adâncirii în rugăciune şi a întâlnirii în inimă cu Domnul Iisus, încât uda prosopul aşa de tare, că îl puteai stoar­ce. Iar focul acesta al po­menirii lui Hristos nu-l părăsea nici dacă purta o conversaţie cu cineva. S-a întâmplat odată să-l ispitesc, când discuta cu cineva în contra­dic­toriu pe tema revoluţiei bolşevice din Rusia, părintele încercând să-l con­vin­gă de ororile ei. M-am apropiat atunci de ei şi încet, fără să mă simtă, i-am pus părintelui Kulighin mâna pe umăr, întrebându-l: «Părinte, tu şi acum te rogi?». S-a în­tors şi am văzut că avea ochii în lacrimi. Mi-a răspuns blând: «Da. Şi acum»".
Comuniştii ruşi, odată instalaţi la putere la Bucureşti, după evenimen­tele din august 1944, au început să-i aresteze pe cei care li s-au împotrivit. Părintele Ioan Kulighin a fost ridicat în primele zile ale lui 1947. Aproape dezbrăcat, fără haine de iarnă, urma să înfrunte frigul din temniţă şi apoi pe cel din Siberia. Din când în când, la Antim, pe adresa părin­telui Sofian veneau epistole trimise din închisoa­re. În ele le povestea părinţilor că a fost ameninţat că va fi executat, apoi a fost torturat şi, în cele din urmă, i s-a spus că-l vor "repatria" în Rusia, în­tr-un lagăr. Ultima scrisoare expediată din România este datată 21 ianuarie 1947. Condamnat la zece ani de mun­că silnică, părintele Ioan nu uită să se gândească la cei lipsiţi - "Vă rog cu stăruinţă să vindeţi treptat lucrurile mele (avea o brumă de cărţi şi câteva icoane) şi să împărţiţi săra­cilor şi pe la biserici, dar mai ales săracilor, să mi se uşureze soarta".
Părintele Nicolae Bordaşiu îşi a­min­teşte că "ultima veste de la pă­rin­tele Ioan Kulighin a sosit de la Odesa, pe adresa părintelui Sofian Boghiu. Era o carte poştală care se încheia cu rugăciunea lui Iisus. Altceva nu am mai ştiut despre dânsul. De bună seamă că s-a stins în temniţele comuniste, temniţe care ne-au înghiţit şi pe noi, cei din «Rugul Aprins», zece ani mai târziu. Aveam să-mi aduc aminte adeseori de dânsul în închisorile prin care am trecut. Maiales când se dădea stingerea, când se lăsa o linişte mormântală peste tot, şi, la un moment dat, prin ţevile de calorifer, se dădea semnalul pentru rugă­ciune. Era momentul când noi ne uneam cu toţii într-un duh. Dacă cineva ar fi avut ochii inimii des­chişi, ar fi văzut că toată puşcăria ardea în flăcările rugăciunii, în care fiecare deţinut devenea o pară care se înălţa către cer. În momentele acelea, îmi aduceam aminte de părintele Ioan Kulighin, străinul care mă iniţiase în tainele rugăciunii inimii, cu care mi-am dus cei şaisprezece ani de prigoană, cât am fost fugar sau întemniţat. Doar ea, rugăciunea, ne-a ajutat să ne păstrăm mintea întreagă şi sufletul ne­bân­tuit de ispitirile acelea cumplite".