Ţinutul de vis al dacilor

Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina

Vrăjiţi de misterele cetăţilor dacice, uităm că de fapt ele sunt înconjurate de cele aproape 40.000 de hectare ale Parcului Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina. Dacă ne întoarcem un moment privirea de la vestigiile is­torice, descoperim o zonă fas­ci­nantă, prin frumuseţe şi bogăţie: păduri virgine, sute de peşteri şi cascade, colonii de lilieci unice în lume şi multe alte minu­năţii. Lec­ţia de ecologie ne-o dă însă legă­tura simplă şi curată dintre lo­cui­torii de azi şi ţinutul de vis al da­ci­lor. Despre toate acestea ne-a povestit un în­drăgostit de munte şi vechi ranger al parcului, SIL­VIU MACSINOIU.

"Mi se pare că am norocul să trăiesc într-un basm"

- Zona Grădiştea Muncelului-Cioclovina este cunoscută în special pentru cetăţile dacice, deşi se află într-un parc natural. Frumuseţea naturii de aici poate concura cu însemnătatea istorică a locului?

- Cu siguranţă, cine a venit să vadă cetăţile da­cice a observat şi frumuseţea extraordinară a naturii din împrejurimi. E un loc fabulos, şi de aceea a şi fost recunoscut ca Parc Natural. Poate că vedeta este mo­nu­mentul UNESCO, Sarmizegetusa Regia, dar na­tura ce o înconjoară nu este cu nimic mai prejos. Ar­gumente sunt destule, trebuie doar puţină curio­zitate şi... bocanci buni. În primul rând, sunt peisajele su­perbe, cu ponoare, cu canioane, zeci de cascade şi pes­te patru sute de peşteri. Ne pu­tem mândri că avem aici câteva sute de hectare de păduri virgine, curate, aşa cum le-a făcut Dumnezeu. Co­lo­niile de lilieci din parc sunt unice în Europa! Şi tot unică în Europa este bogăţia faunei, de la urşi, râşi, cerbi şi lupi, până la păsări şi flori foarte rare. Puţine ţări din Europa au pe tot cuprinsul lor ceea ce avem noi, doar în acest parc. E un tezaur al Româ­niei, şi toţi cei care ne-au vi­zitat s-au bucurat şi au fost surprinşi. Avem patru tra­see importante, gata ame­najate, care aşteaptă iubitorii de natură. Cine se încumetă nu va regreta când va ajunge pe Vârful Godeanu sau pe te­ra­sele de la Feţele Albe sau la Peştera Bolii sau în Cheile Crivadiei. Să nu uităm că aici era fundul Mării Thetys. Pe­reţii calcaroşi sunt decoraţi cu fosile, iar apele au săpat în calcar labirinturi fascinante, ce se termină cu cascade. Alteori, apa intră în munte, îl străbate în adâncuri şi iese la suprafaţă în partea cealaltă a lui, în ponoare superbe. La început, au fost aceste locuri de vis şi dacii le-au ales să fie inima ţării lor.

Cel mai frumos peisaj... oamenii

- Există ceva emblematic pentru parcul acesta? Ce i-aţi recomanda, în primul rând, unui turist care ajunge aici?

- Pe emblema parcului nostru este un liliac. Coloniile de lilieci din peşterile acestei zone sunt de o deosebită importanţă, prin dimensiuni şi diversitate. La Şura Mare este cea mai mare colonie de lilieci din Eu­ropa şi poate chiar din lume. Dar primul lucru pe care eu l-aş recomanda sunt... oame­nii, uriaşa vechime a lor. Aici s-au descoperit rămăşiţe de Homo Sapiens şi de Nean­dertha­lian, care dovedesc o locuire de-acum mai bine de douăzeci de mii de ani. Dar şi astăzi avem în munţi sălaşe. Ele fac parte din peisaj, sunt de mii de ani într-o co­muniune unică cu natura, greu de văzut în altă parte. Oamenii ăştia lo­cuiesc aici de mii de ani, şi foarte puţine s-au schimbat în felul lor de a fi. Au aceleaşi case micuţe, din lemn, pe câte un vârf de munte, fără electrici­tate, mun­cind pă­mân­tul aşa cum o făceau şi dacii. Există o simplitate şi o curăţenie impre­sionante în fe­lul de a fi al oamenilor ce populează toate cres­tele şi văile aces­tor munţi. Mer­geţi la ori­care stână sau sălaş: vă vor primi cu mâncare simplă, cu ţuică, brân­ză şi miere. Şi, dacă le veţi mul­ţumi, vă vor răspunde că nu e meritul lor, sunt lucruri primite de la Dumnezeu. Felul lor respectuos faţă de natură şi faţă de tot ceea ce este viu e o experienţă în sine, vine parcă din altă lume, veche şi pe cale de dispariţie. Noi ne-am străduit să îi încu­rajăm să îşi păstreze traiul moştenit din străbuni, să ne mai bucurăm de această măr­turie, de această lecţie de eco­lo­gie umană. Şi, nu în ulti­mul rând, trebuie să recunoaştem şar­mul şi frumuseţea inexpli­cabilă, în mij­locul sălbăticiei, a unei case cu acoperiş de şiţă, încon­ju­rată de curtea cosită şi gărduţul de nu­iele împletite.

O singură lume: natura şi oamenii

- Care sunt tradiţiile păstra­te de aceşti moş­te­nitori ai mun­te­lui şi de ce fac ele par­te din te­zaurul parcu­lui?

- Pe de o parte, im­portanţa tradiţiilor din Parcul Grădiştea Mun­ce­lului constă în fap­tul că ele vorbesc des­pre fru­moa­sa legătură dintre om şi natură, din­tre sălbă­ti­cia muntelui şi viaţa spi­ri­tuală a oame­nilor. Pe de altă parte, ele influen­ţea­ză direct me­diul. De e­xemplu, poate nu aveam aceeaşi di­ver­si­­tate a me­diului, dacă oamenii nu ar fi mers cu oile pe a­ceşti munţi, dacă nu ar fi creat poieni când au tăiat lemn pentru a-şi construi sălaşe, sau dacă nu ar fi crescut albine. Ceea ce vedem prin tra­diţii este că natura şi oa­menii sunt o singură lu­me, strâns le­gată într-un echi­libru frumos, dar fragil. Ne bucurăm că s-au păstrat nedeile, săr­bători ţinute în poieni cu flori, că mai există meş­teşugul fierăritului sau că măsuratul oilor se face ca pe vremuri. La oamenii care trăiesc în munte încă mai putem găsi stupi ca acum două mii de ani, făcuţi din trunchiuri de copac scobite! Imediat vin sărbă­to­rile de iarnă şi o să putem auzi din nou piţărăii, aceşti colindători neobişnuiţi, care mai există încă în zonă. Sunt oameni de la oraş care vin special pentru co­linde, în satele din împre­ju­rimi, îşi aduc copiii să meargă cu cei din sat să cânte Bu­nă seara, seară! şi să joace "Craii". Căluşarii îşi fac dansul ri­tualic aici, tot iarna, aşa cum făceau da­cii, în speranţa că duhu­rile rele vor pleca şi vor lăsa un loc curat pen­tru anul cel nou. De-asta, pentru noi, un parc natural nu în­seam­nă doar un "depozit" de plante şi animale într-un peisaj frumos: este o co­mu­niune bazată pe respect, între tot ceea ce înseamnă viaţă. Până la urmă, asta vrem să facem prin ecologie, nu?

- Iarna e un peisaj de vis aici, dar puţini au fe­ricirea de a răzbate pe traseele periculoase, până în vârful muntelui. Dumneavoastră, ca ranger, aveţi acest privilegiu. Cum e acolo, sus, când totul e aco­perit de linişte şi zăpadă?

- Sunt ranger de opt ani, şi pentru că am copilărit în Braşov, am şi o dragoste necondiţionată pentru munte. Îmi place să urc, să descopăr, să observ. Iarna e ceva foarte special sus, pe creste. E o linişte de­pli­nă, care îţi curăţă gândurile şi sufletul. Am urcat odată pe Godeanu, şi până pe la opt sute de metri era ceaţă, abia înaintam prin zăpada până la brâu. Apoi, deodată, m-am trezit deasupra norilor. Cerul era albastru-limpede şi în depărtare vedeam Retezatul scli­pind în soare. Altă dată, am găsit prin zăpadă urme proaspete de urs, uriaşe - tocmai ce trecuse pe-acolo. După urme, sigur avea cinci-şase sute de kilo­grame. El m-a simţit primul şi a plecat, pentru că ani­malele nu sunt agresive decât ca să se apere. Am învăţat asta de la ciobanii din zonă, care umblă fără frică noaptea prin păduri. Ei nu se supără nici când lupii sau urşii le atacă stânele - se apără şi, la sfârşit, paguba e considerată "partea muntelui", ceea ce ei tre­buie să dea înapoi din cadoul naturii. Mi s-a în­tâm­plat să văd cum o vulpe se repede să prindă o buhă aproape cât ea de mare, sau să surprind cerbii încercând să fure fân din pătulele oamenilor. De câte ori mă plimb printre casele înzăpezite din Târsa, Luncani sau Boşorod, mi se pare că am norocul să trăiesc într-o poveste, într-un basm. Pur şi simplu, pluteşti în albul zăpezilor nesfârşite şi ţi se bucură inima că au fost lăsate pe pământ asemenea locuri. Ceea ce încercăm să facem în acest parc este să îl păstrăm aşa cum este, ca generaţiile viitoare să se poata bucura de el, aşa cum o facem şi noi.