Cine eşti tu, nostalgie, cu tristeţea ta cu tot?

ANCHETĂ: - O primim sau o punem pe fugă?

- De câte ori se face Noiembrie, o luăm de la început. Peste lume se lasă ceaţa, în viaţa noastră coboară melancolia. Ce-i de făcut? Îi deschidem uşa şi o poftim la un ceai, ştiind că va trece, sau ne încordăm muşchii în faţa ei? Dacă tema vi se pare interesantă, vă aşteptăm opiniile cu interes -

MARIUS MANOLE - actor
"În noiembrie aş lăsa tot şi aş fugi, undeva, departe"

- Dacă ar fi să asociezi luna noiembrie cu o ima­gine, ce ţi-ar veni cel mai des în minte?

- Un fotoliu în care stai învelit în pături şi pleduri, cu o lumină discretă, într-o cameră unde e cald, în timp ce afară urlă vântul. Avem şi noi nevoie de hi­ber­­nare. Şi corpul, şi mintea noastră au nevoie de odihnă. Iar mie îmi place foarte tare. Există o vo­luptate în statul ăsta cu tine însuţi.

- Te lovesc şi pe tine depresiile de toamnă?

- Sunt născut chiar toamna, pe 4 octombrie, e adevărat însă că în octombrie e încă o toamnă fru­moasă, aurie. În noiembrie e altceva, sunt mult mai apăsat, nu ştiu dacă de depresie, dar în orice caz, de nişte stări mult mai profunde decât de obicei. Sunt un pic mai fără chef. Aş sta numai întins în pat, m-aş plimba prin parc şi n-aş mai munci, n-aş mai vedea foarte mulţi oameni, nici n-aş mai juca pe scenă. Aş lăsa tot şi aş fugi undeva departe. Dar am învăţat să las pur şi simplu să mă cuprindă melancolia asta, îmi dau voie să o simt şi încerc să iau ce e bun din ea.

- Psihologii ne sfătuiesc să evităm tristeţea, în câţi­va paşi: autosugestie, mişcare, veioze cu becuri puternice... Crezi că au dreptate?

- Nu cred că reţetele americane în cinci paşi au dat vreodată roade. Aşa cum nu poţi învăţa să fii lider dacă nu ai în tine nicio calitate de lider, aşa nu poţi fi nici fericit la comandă doar fiindcă te învaţă o carte. Oamenii trebuie să înveţe să-şi accepte toate stările, să le găsească rostul. Asta nu înseamnă că dacă a dat o depresie peste tine, trebuie să zaci în ea la nesfârşit. Dar fericirea nu se învaţă din cărţi. Ea ţine, uneori, de exemplul negativ, de faptul că trebuie să vezi neno­rocirea altuia ca să-ţi aminteşti că ai totul ca să te bucuri de viaţă. Alteori, de alcătuirea omului şi de puterea de a vedea cu ade­vărat ceea ce se în­tâmplă în jurul lui, de la cum bate soarele prin nişte frun­ze, până la cum respiră câinele de alături. Ferici­rea e o stare de prezenţă în lume. Ştiţi vocile alea din ca­pul nostru, maşinăria aia de gânduri care uruie chiar şi atunci când tăcem, care nu încetează să se plân­gă, să compare, să se enerveze, să aibă frustrări, să critice? Dacă am putea-o opri un pic, dacă am face toate gân­durile alea să tacă şi am avea un moment de linişte, am fi fericiţi.

- Tu când eşti cel mai fericit?

- Eu şi azi am fost. Veneam acasă pe stradă şi ve­deam cât de frumos luminează soarele, cum ieşeau aburi când respiram, era atât de liniştit totul! Acum stau lângă un parc. De când nu am mai vorbit amân­doi, mi-am luat un câine, o pisică şi o casă. Câinele mă obligă să ies de trei ori pe zi. Din fericire, nu mai repet dimineaţa la tea­tru. Aşa că dimineaţa devreme şi noaptea târziu, când îţi intră frigul în oase, eu n-am de ales, ies cu el şi mă plimb prin parc. Ştiţi cât de frumos e parcul noaptea, în noiem­brie? Cu toate frun­zele căzute, de toate culorile, şi cu lumina feli­narelor filtrate prin ceaţă? E o bucurie uria­şă.

- Un animal de casă este un remediu bun pentru de­pre­­siile de noiembrie?

- Şi încă unul extraor­di­nar! Fără el n-aş fi făcut ni­ciodată atâta mişcare prin aer curat. E incredibil de bine să ai un câine. E un suflet viu care e lângă tine necon­di­ţio­nat.

- Ai tabieturi pentru luna noiembrie? Vreun ritual cu care alungi tristeţea şi me­lan­colia?

- Am avut o viaţă extrem de agitată până acum, ca să mai pot să-mi dezvolt ta­bieturi. Şi apoi, fiecare noiem­brie e un pic diferit. Nici măcar nu mai fumez cum fumam. Am hotărât să nu mai fumez în noua casă. Ca să fumez, ar trebui să ies pe prispă cu ca­feaua, în frig, de dimineaţă. Aşa că am renunţat şi la cafea şi am trecut pe ceai. În noiembrie, beau ceai şi stau mai mult pe acasă. Încerc să lucrez mai puţin şi să mă bucur mai mult de faptul că sunt doar eu cu mine. Am făcut o adevărată pasiune pentru ceaiuri, am tot felul de reţete, cu portocale, cu anason etc. Mi le fac cu răbdare, cu o mare voluptate, şi apoi, fiindcă serile sunt mai lungi în noiembrie, mă uit la filme sau citesc. În trei zile am citit trei cărţi.

- Ajută teatrul, meseria ta de actor, când e vorba de melancolii?

- Aş zice că e mai degrabă invers. Melancoliile astea prin care trecem toamna, care ne fac mai aşe­zaţi, ajută enorm în jocul actoricesc. Toamna, pentru noi, actorii, e ciudat, intrăm pe noapte în teatru, ieşim pe noapte. Dar cert e că jucăm mai bine. Suntem mai puţin împrăştiaţi, interiorizarea asta la care te obligă frigul şi întunericul e foarte bună pe scenă. Toamna parcă simţi mai intens şi stările de fericire, şi triste­ţile. Şi apoi, eşti mult mai atent la omul de lângă tine, la cel cu care joci, la nuanţe.

- Dacă ar sta în puterea ta să-ţi alegi ce să faci în noiembrie, ce activitate ţi-ai rezerva?

- Aş pleca toată luna în munţi, la o cabană cu şemineu, exact ca-n filme. Să aud noaptea obloanele cum se izbesc de la vânt, să văd de la toate ferestrele numai păduri, iar dimineaţa, când ies să mă plimb, să las urme pe prima zăpadă.
DIA RADU

MATEI FLORIAN
Vizuina cu ceaţă

Toamna a fost inventată ca să mergi la şcoală. Ca să se facă târziu, în sălile de clasă, şi să se aprindă neoanele. Ca să vină doamna de fizică să-ţi verifice caietul de teme, să te scoată la tablă, iar tu să nu ştii nimic. Ca să rămâi aşa, la tablă, cu creta în mână, să te uiţi pe geam şi să nu vezi nimic. Ca să fii trimis la loc în bancă, "4, pramatie, şi mai tunde-ţi claia aia de păr", să fie frig, iar afară să înceapă ploaia. Toamna a fost inventată ca să tot plouă, ca Ba­covia să aibă de ce să scrie poezii, iar noi, ăştia­lalţi, copiii care se întorc de la şcoală, să-i descifrăm simbolurile, să luăm iarăşi note mici şi să ne alegem cu câte o gripă zdravănă. Toamna a fost inventată ca să stăm acasă, sub plăpumi, să ne îndopăm cu pastile şi să sorbim sirop de tuse, să bem ceai după ceai, până facem alergie la muşeţel, sunătoare şi mentă, dar să tuşim, să tuşim cuminţi mai departe. Toamna a fost in­ven­tată ca să nu mai existe cer, ci doar o pâclă cenuşie, cu miros de frig şi şcoală. Toamna a fost inventată ca să justifice luna noiembrie, cea mai absurdă lună din toate lunile care există pe pământ, singura lună în care înserarea începe de dimineaţă, iar când se face seară e deja noapte de mult. Toamna a fost inventată ca să ascundă toate păsările în afară de ciori, iar pe ele să le lase să croncăne a pustiu, a şcoală şi a frig. Toamna a fost inventată pentru ca vântul să ţi se cuibărească în oase şi să rămână acolo, sub piele, oricât s-ar strădui bunicile să-l alunge cu haine de lână, croşetate din timp. Toamna a fost inventată ca să facă de râs copacii, ca să ni-i dezbrace până la cea mai măruntă şi mai subţire ramură, iar noi să călcăm nepăsători pe frunzele lor, să clătinăm mustrători din cap şi să spunem "puţină decenţă, domnule plop, puţină decenţă, nu se cade să staţi atât de gol în văzul lumii, pur şi simplu nu se face". Toamna a fost inventată pentru ca vecinii cu bormaşină să-şi dea frâu liber fanteziei şi să umple pereţii blocurilor de găuri, de dimineaţă de la prima oră şi până seara târziu, când oricum n-au ce face decât să rămână în casă şi să se certe temeinic, pe îndelete, aşezat. În fine, toamna a fost inventată ca să te faci mare şi să te amesteci prin tramvaie şi au­tobuze cu oameni mari ca şi tine, pe care nu-i pri­veşti şi care nu te privesc, pentru că viaţa lor nu te priveşte, nici cu ochi buni, darămite cu un zâmbet. Iar toamna, când te faci mare şi nu mai mergi la şcoală, a fost inventată ca să-ţi porţi vântul în oase, să umbli desfrunzit, să te umpli de ploaie şi de ciori, să te înserezi de dimineaţă, iar prin zidurile pe care le-ai ridicat împotriva lumii să treacă, la răstimpuri, câte o bormaşină chinuitoare care să te asurzească de tot. Toamna a fost inventată pentru tristeţe. Toamna a fost inventată pentru iubirile care se duc. Multă vreme am crezut că toamna ar trebui interzisă, că ar trebui să se introducă o lege împotriva lunii noiembrie, multă vreme mi-a fost ciudă pe soarele ăsta care se resemnează atât de repede şi ne lasă sin­guri, plumburii, alergici la ceai şi imuni la Bacovia. Multă vreme m-am întrebat ce rost au toate astea, de ce ni s-au dat, ce ar trebui să facem cu ele, la ce bun atâta părăginire? "4, pramatie", mi-am spus într-o zi, "şi fă bine să-ţi tunzi claia aia de păr". Nu m-am tuns, dar mi-am dat teme pentru acasă: să-mi iau iu­birea care a murit şi să umblu, să-mi pieptăn triste­ţea, să o privesc în oglindă, să nu-mi fie teamă, să ştiu că în curând va ninge. Va fi bine încet, mi-am spus. Toamna a fost inventată ca să-ţi trăieşti tristeţea şi să o înţelegi. Doar aşa vei pricepe cu adevărat de ce un cer este albastru, de ce frunzele sunt verzi, de unde atâta roşu când se înserează, de ce soarele face pielea arămie, de ce dragostea luminează în toate culorile posibile. Toamna a fost inventată ca să ţi se facă un dor nebun după toate lucrurile care au fost. Toamna a fost inventată ca să le pricepi cu adevărat când ele se întorc. Toamna e doar vizuina cu ploi şi ceaţă a bucuriei. Iar ceaţa mi-a plăcut întotdeauna. Toamna a fost inventată pentru ceaţă, mi-am spus, iar în ceaţă se ascund pitici. Iar piticii, dacă nu ştiaţi, ies toamna din vizuinele lor ceţoase şi te fac să scrii despre toate astea.

BOGDAN LUPESCU
Să laşi tristeţea să treacă prin tine

Odată, pe când eram foarte bolnav şi medicii mi-au spus că voi muri, am descoperit eu un fel de "se­cret", fără să vreau, care cred că mi-a dat o stare alinătoare. "Să laşi tristeţea să treacă prin tine...", mi-am zis aşa, deodată, de parcă n-ar fi fost gândul meu, ci mi-a venit, cumva, din altă parte. Era no­iem­brie, în faţa unui spital imens şi sinistru. Afară ve­deam oameni mulţi, trecând zgribuliţi prin ploaia mă­runtă şi rece, intrând şi ieşind pe uşile mari, grăbiţi, cu foi albe în mâini, fără să le pese de mine. Era zloată şi vânt şi cenuşiu văzduhul deasupra clădirii enorme, cu balcoane scorojite, urcând spre negu­rile ameţitoare. Stăteam sin­gur, în vântul răscolitor de frunze moarte, privind spre nicăieri, şi mă gândeam că sunt încă tânăr şi-mi amin­team lu­cruri de când eram copil, la fel ca şi cei trei copii ai mei, care mă aş­tep­tau acasă, şi nu ştiau că tatăl lor cel tânăr acum o să moa­ră...
Mereu am avut un han­dicap, pe care l-am con­siderat o ca­renţă chiar foarte gravă, asemenea unei mala­dii: nicio­dată nu am putut să plâng cu lacrimi sau să leşin. Une­ori, în clipe de dis­perare, chiar m-am străduit să pot, dar n-am reu­şit. Să-mi pierd cunoş­tinţa, fie şi câteva secunde. O între­ru­pere, cât de scurtă, a raţiunii. Nu-mi amintesc să fi trăit "expe­rienţa plânsului" decât de vreo trei-patru ori în viaţa mea conştientă, pe când eram copil în clasele pri­mare. Iar după crizele acelea de tristeţe, cu sughiţuri şi lacrimi bogate, am simţit în­totdeauna un fel de... bucu­rie purificatoare, par­că sen­za­ţia unei renaşteri. Ca şi cum, prin picăturile ce-mi cădeau din ochi, ie­şea din mine tot răul unei vieţi de dinainte. Şi, brusc, plângând, înce­peam să râd, tot cu lacrimi...
Singur, cu faţa întoarsă împotriva vântului ră­vă­şitor al toamnei târzii, mă gândeam la toate acestea. La acasă, la cum eram copil, la copiii mei... La cât de fericit am fost, la tot ce-nseamnă acum amintirile mele. Încremenisem, ţintuit de vânt, şi nu ştiam încotro s-o apuc, ce să fac, ca un captiv prins în tem­niţa vânturilor ce mă sufocau şi-mi stă­vileau orice înaintare. Atunci, aşa deodată, mi-a venit gândul ăsta. "Să laşi durerea să treacă prin tine..." Dure­rea fizică, orice fel de durere. Tristeţe, disperare, regrete, teamă, dor, remuşcări... Să treacă prin tine, pfuuuu, ca vântul printr-un corp imaterial, uşooor, ca printre tulpinile subţiri ale unei păduri tinere, legănate de toamnă. Şi zici: "Haideţi, veniţi!..." Să treacă prin tine. Mai întâi prin ochi, care brusc se umezesc ca nişte vietăţi înroşite, căpătând străluciri stranii. Apoi prin cap, împrăştiind scântei precum aştrii, în amplul său păienjeniş, ce se răsfiră şi dincolo de li­mitele cor­pului.... Apoi prin stomac, prin coşul piep­tului... Prin inimă! Să treacă, să nu mai opui rezistenţă... Să simţi, fizic, cum totul e trecător şi se duce în urmă, mai departe... O stare de plăcută încălzire te cuprinde, când simţi durerea cum trece prin tine, prin fiecare celulă a trupului tău, o fierbinţeală ca un suav delir sau ca un început de plâns "bun", asemenea celui din co­pilărie... Atunci când accepţi totul, ca-ntr-un abandon, ca într-o risipire de sine. Ca şi cum ţi-ar veni să-ţi ridici braţele, să mergi către vânt şi să zici uluit: "Doamne, parcă nu mai sunt eu... Eu sunt în toate lucrurile!..."
C-o bucurie inexplicabilă m-am întors atunci în salonul de bolnavi. O bucurie care mă făcea să râd din orice, să îmbrăţişez toţi oamenii aceia suferinzi, fără ni­ciun motiv, ca un nebun. Şi să nu-mi doresc ni­mic, nici măcar să tră­iesc neapărat, să mai am vreo speranţă ori amin­tire. Fiindcă toate tre­cu­seră prin mine, aseme­nea toamnelor şi frun­zelor îngălbenite, purta­te de vânt spre moarte ori spre un alt început.
A trecut un an de atunci. Cu ochii larg deschişi priveam toam­na, în acest noiembrie trist şi însingurat, şi-mi dădeam seama că nici după această experienţă a morţii şi învierii tot nu plânsesem vreodată. M-am gândit mult la asta, în acest răstimp. Cre­deam că însăşi tea­ma sau poate obiş­nuin­ţele mele de a supra­vieţui îmi secaseră harul lacrimilor, ca un sistem de apărare; că eram prea "uscat" pe dinăuntru şi, pro­ba­bil, organismul meu nu mai era în stare de ase­menea reacţie. Pâ­nă într-o zi, nu demult, când pă­şeam prin frunze veştejite, împreună cu băiatul meu cel blond, ce era îmbrăcat într-un cojocel cu glugă de blană şi se uita curios împrejur la tot ce vedea. S-a strârnit atunci o ploaie şi-un vânt puternic, ce ridica frunzele gal­bene în văzduhul nebulos, amestecân­du-le până-n înalturi. Stropi reci ne loveau feţele, însă copilul era atât de fericit, alerga după frunze, după culori, îşi înălţa bucuros obrazul, spre ploaie, ţinându-mă de mână cu degetele lui mici. Atunci mi-am amintit de ziua aceea. Când ieşisem în faţa spitalului, după ce aflasem că voi muri. Şi, brusc, am început să plâng şi să râd cu lacrimi, neputând să mă stăpânesc, iar pruncul meu cu părul bălai se uita la mine şi nu pricepea ce se-ntâmplă. Plângeam şi râdeam în ho­hote, cu sughiţuri, trăgându-l după mine, fără să mă uit înapoi, către casă. Şi parcă nici nu ştiam dacă plâng cu lacrimile mele sau plâng cu stropii de ploa­ie ai toamnei.

MARIA ŢEPOSU
Vara, în noiembrie

Era bine şi cald în micul nostru apartament, iar afară se auzea ploaia. O ploaie măruntă şi deasă, care se îngră­mădea pe geamul nostru, geloasă pe toată căldura dintre noi. Mă uitam la toamna palidă de dincolo de fereastră, iar el citea şi mă iubea. Citea mult şi mă iubea tot timpul, dar în noiembrie mă iubea cel mai mult.
Când venea toamna, de la primele semne, de la prima frunză căzută, de cum se lăsa puţin frigul peste oraş, ştia deja că nu o pot scoate la capăt de una singură, că mi-e cel mai urât anotimp, că detest toamna, de când începe până se termină, fiindcă-mi răceşte tot trupul, până la suflet. Făcea în aşa fel încât la noi în casă luna noiembrie să fie, de fapt, ca o zi lungă de vară. De cum începea luna, se întâmpla ceva între noi, aşa, brusc, renăşteau toate, an de an, ne reveneau toate în minte, una peste alta, de la pri­ma clipă în care ne văzusem, până la cele mai emo­ţionante nopţi de mai târziu, ca şi cum toată povestea noas­tră ar fi început de fiecare dată în noiembrie. Un alt an, un alt început, un alt noiembrie friguros, şi el, care mă scotea la lumină până în primăvară.
Ziua trăgeam după mine rânduri de ceaţă şi frig, adunam din toate colţurile oraşului urme de lapoviţă, până oboseam de atâta cărat, dar ştiam că seara îl voi vedea pe el. Şi atunci se topeau toate, se ducea frigul, se oprea ploaia şi eram noi doi şi vara noastră închipuită. Nu mai contau grijile de peste zi, nu mai contau lipsurile, nu mai era nimic în lume în afară de noi.
"Cât timp vom fi împreună, nu va exista niciodată toamnă", îmi spunea câteodată, ca să mă îmbuneze. El citea, eu râdeam, şi ne iubeam în apartamentul nostru mic şi călduros, într-o zi lungă de vară, de care ştiam numai noi, unde ploaia nu mai avea loc.
De ceva timp, el nu mai e în viaţa mea, iar acum, după nişte ani în care pentru mine nu a existat deloc luna noiembrie, toamna mă urmăreşte din nou. O simt cum mă apasă, la fiecare mişcare pe care o fac să mă dau jos din pat dimineaţa. Aud frunzele cum se desprind de copaci, şi parcă s-ar rupe din mine. Adun rânduri de ceaţă şi le car cu mine în fiecare zi. Deşi într-unele seri mi se pare că nu o voi scoate la capăt de una singură, ştiu sigur că la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, voi simţi cum e să te bucuri din nou de vară atunci când afară e frig. Fiindcă sigur, undeva, dincolo de ceaţă, mă aşteaptă cineva care să citească mult şi să mă iubească tot timpul, mai ales în noiembrie.

CLAUDIU TÂRZIU
Poem despre altcineva

Plânsul a ţâşnit cu forţă din viscere. Ochii nu i s-au mai putut împotrivi. Un pic­tor iscusit i-ar fi surprins, cred, atunci, lu­mina lichidă care, ieşită de sub pleoapele uşor strânse, prindea a-i acoperi mai întâi chi­pul, apoi şi trupul, ca într-o aură. La­crimile îi curgeau necontenit, nu de durere, nici de bucurie, ci pentru că în el nu mai era loc pentru nimic în afară de bătăile inimii. Clare, rare, puternice, precum lim­bile unor clopote. Nu era toamnă, nici alt anotimp. Era timpul melancoliei. În coşul pieptului său îşi făcuseră cuib regretele. Pentru visul în care zbura fără aripi şi pe care nu-l mai visa. Pentru fata des­culţă, îmbrăcată în rochie de borangic alb, care îl lua uneori de mână, în serile de vară, ca să se plimbe pe dealuri, pentru femeia aceea cu trup de abur, care nu-i mai ieşea în cale de ani şi ani. Pentru "cea mai frumoasă toam­nă", care fusese o dată, de două ori, de trei ori, şi care se dovedea o iluzie atât de isto­vitoare, încât era cu neputinţă să o mai trăiască. Pen­tru cuvintele pe care le-a ajutat să nască po­veşti ve­sele şi triste, iar ele l-au uitat...
Micile păreri de rău se agitau în cuibul lor, mereu flămânde şi tot mai bătrâne, ame­ninţând să-şi sufoce gazda. Şi-atunci, băr­batului i se dezlega plânsul. Dacă n-ar fi fost plânsul acela tăcut şi fierbinte, care să-l spele până în măduva oaselor, gândurile lui cele mai negre ar fi devenit fapte. Apoi melancolia trecea, aşa cum luna Mai lasă locul lui Iunie, ori Noiembrie lui Decem­brie. Simplu, firesc, previzibil. Căci aşa cum nu există un motiv pentru care să fie primăvară, vară, toamnă şi iarnă, tot aşa nu există niciun motiv pentru melancolie. Şi la fel cum aştepta fiecare anotimp, tânjea şi după melancolie. Avea nevoie de un dor fără obiect, de o cădere fără spe­ranţă, pentru a ieşi din captivitatea unei realităţi su­per­ficiale şi pentru a se în­toarce în sine.
Când aşteptarea începea să doară, orice bucurie îi era învăluită în voaluri groase, orice bine care îl vizita era ţinut la uşă, orice dragoste îl ameninţa. Toate acestea îi stricau singurătatea şi liniştea, fără de care melan­colia ar fi amânat să se reinstaleze în arte­rele lui, în sclipirile lui de gând, în gesturile, privirea şi respiraţia lui.
În aşteptarea încordată, fiecare răsărit, fiecare apus, fiecare alunecare de frunză us­cată de pe creangă, fiecare pas grăbit în noap­te, fiecare gură de vin roşu, fiecare cla­pă de pian apăsată trist, fiecare pagină de carte întoarsă fără grabă, fiecare strângere de mână mai caldă, fiecare avea un rost. Toate rosteau numele melancoliei, într-o incantaţie mută, interioară. Altminteri, el nu i-ar fi spus niciodată pe nume, cu glas tare. Ar fi riscat să o sperie sau chiar să o piardă definitiv. Ştia sigur asta, pentru că ei doi semănau atât de mult!
Într-un târziu, melancolia se lăsa ade­me­nită şi îl lua în stăpânire. Pentru un moment, el era fericit. Începea să trăiască din nou. Însă, curând, inima lui îşi preschimba dan­gătele de bucurie în bătăi în dungă, pentru ca, într-un final, să sune a jale. Semnul des­părţirii.
Toate acestea nu le-a povestit nimănui. Oamenii nu l-ar fi înţeles, s-ar fi speriat de el şi poate l-ar fi lăsat pentru totdeauna în capcana melancoliei. Ar fi vrut să transmită "boala" lui într-un poem. S-a temut că şi aces­ta l-ar fi trădat. Totuşi, melancolia se cerea mărturisită, pentru a-l elibera de ti­ra­nia ei. Şi-atunci a scris un scurt eseu poe­ma­tic la ziar, ca pe o istorioară despre altci­neva.
Era toamnă, sau alt anotimp. Unul al me­lancoliei, pe care îl trăiam singur.

Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN