VASILE ŞIRLI - "Bătrâneţea e foarte departe de mine"

- Compozitor, director muzical "Disneyland" Paris -

Vasile Şirli este un celebru compozitor şi pro­ducător muzical român. Până a emigra la Paris, în 1986, a semnat numeroase şlagăre de muzică uşoară, muzică de film şi de teatru, dar şi lucrări de muzică cultă. Provine dintr-o fa­mi­lie de meglenoromâni din nordul Greciei care, după peregrinări prin Cadrilater şi Dobrogea românească, s-a stabilit în judeţul Timiş, la Variaş, unde s-a şi năs­cut viitorul compozitor. În­clinat de mic către muzică, Vasile a luat lecţii de pian cu o profesoară de origine şvabă, iar apoi s-a înscris la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Timişoara, cla­sa de pian. În 1967, a fost admis la Conser­vatorul din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Tudor Ciortea, Adrian Raţiu, Viorel Cos­ma, somităţi în domeniul compoziţiei şi muzi­colo­giei. După absolvirea Con­servatorului, în 1972, devi­ne redactor la Editura Mu­zicală, iar din 1980 până în 1984, este director artistic al casei de discuri, unică în ţară la acea vreme, "Elec­trecord". În 1986, aflat în­tr-o vizită în Franţa, ho­tă­răşte să se stabilească aco­lo. Familia rămasă în ţară este nevoită să suporte mari presiuni din partea autorităţilor vremii, până ce a reuşit să se întregească (soţia muzicianului, Adriana, doctor în muzicologie, şi fiica lor, Ruxandra, vio­lonistă). La Paris, Vasile Şirli a condus timp de patru ani un teatru particular şi a făcut voluntariat cultural, pentru ca în 1990, să primească postul de director al departamentului muzical la Disneyland Resort Paris. După 1989, Vasile Şirli revine des în România, unde a semnat muzica mai multor spectacole, colaborând, în special, cu marele regizor de teatru Silviu Purcă­rete. La recenta sa venire în ţară, ca invitat de onoare la Festivalul Naţional de Teatru "I.L. Caragiale", des­făşurat recent la Bucureşti, am avut ocazia de a-l în­tâlni şi de a-i solicita un interviu.

Nostalgii bucureştene

- După biografia pe scurt făcută în introducerea interviului, vă propun să vorbim despre lucruri mai "personale", cum ar fi, de pildă, reîntâlnirile dvs. cu locurile pe care le-aţi părăsit în urmă cu aproape 30 de ani. Să începem cu Bucureştiul. Cum regăsiţi oraşul în toamna aceasta târzie?

- Întotdeauna mi-am spus că revin mereu şi mereu în ţară pentru oameni, nu pentru locuri. Dar trebuie să mărturisesc că există o mare nostalgie pe care o am pentru Bucureşti, inclusiv mirosul amărui de frunze uscate şi foşnetul lor când sunt fărâmate sub tălpi, pe care la Paris nu le percep, pentru că frunzele uscate sunt acolo aspirate zi de zi de pe trotuare, de pe aleile din parcuri... Caut colţurile ştiute din Bucu­­reşti, cu dorinţa de a-mi regăsi urmele lăsate acum 30-40 de ani. Uneori sunt acolo, alteori nu le mai găsesc, pentru că locurile s-au schim­bat, clădirile vechi s-au dărâmat, s-au construit altele noi, iar peste drumurile vechi s-au croit altele, în alte di­recţii. Eu cred în nostalgie. Este un extraordinar motor pentru starea de creati­vitate, cred chiar în melancolie, un sentiment care se "asortează" toam­nei, în special, sentimente care generează gânduri şi filosofii plăcute, de echi­libru. Amintiri legate de anii de tinereţe. Era o anu­mită atmosferă atunci, ne simţeam toţi ca într-un co­con în care ne creasem lu­mea noastră, o lume para­lelă cu aceea a realităţii du­re care ne înconjoară! Era altă lume, se adunau altfel apele, ne strângeam între noi, artiştii, intelec­tua­lii, ne ştiam, ne cu­noş­team ope­­rele, ne preţuiam re­ci­proc, iar solidaritatea a­ceasta crea pasarele, punţi peste hău­rile erorilor siste­mului co­munist, pe care reuşeam să trecem, su­pra­vieţuind în aceste ori­zon­turi - ale mu­zicii, ar­hi­tec­turii, designu­lui, sce­no­gra­fiei, artelor plas­tice, tea­trului, litera­tu­rii etc. Eram foarte tineri, cu toţii, era o efervescenţă cre­atoare şi un farmec anu­me al în­tâl­nirilor noas­tre, pentru că dincolo de preocupările fiecăruia, era plăcerea de a ne întâlni cu ceilalţi, de a împărtăşi din ceea ce afla­sem, din ce ci­ti­­sem sau as­cultasem. A­ces­­ta era "be­ne­ficiul" izo­lării noastre culturale, iar cei ce aveau posibilitatea să se infor­me­ze din surse "occi­den­tale", puteau să gă­seas­că în asta o plăcere absolută, pe care să o şi îm­părtă­şeas­că cu ceilalţi, pentru că aveam nevoie de con­versaţie, de confrun­tarea care să te stimuleze cre­ator. A fost o perioadă de complicitate, eram noi şi "cei­lalţi", reprezentanţii regimului. La Club A, un­de ne aflăm acum (cu mul­ţumiri prof. univ. dr. Ioan Bog­dan Lefter, care ne-a invitat aici), ca şi la Casa de Cultură a studenţilor "Gri­gore Preoteasa", erau locuri de efervescenţă artistică. Aici, la clubul studenţilor de la Arhitectură, cânta în anii 70 Alexandru Andrieş, el însuşi arhitect, la al cărui debut discografic am con­tribuit şi eu, ca director la "Elec­trecord", prin super­vizarea înre­gistrării pri­mului său disc, "In­terioare". Aşa­­dar, vorbim despre nostalgii ale vremurilor trecute, şi îmi pla­ce să mă las, când şi când, cu­prins de ele, pen­tru că eu cred că aceste sentimente sunt sti­mu­lante pentru tot ceea ce ne pro­punem să facem. Chiar e bine ca, mergând înapoi pe fi­rul a­min­­­tirilor, să regăsim mar­tori ai existenţei noastre, fie că aceş­tia sunt o stradă, o casă, un co­pac bă­trân. Iar pentru mine, ma­jo­ritatea martorilor se găsesc aici, în Bucureşti, deşi stau de 30 de ani la Paris, unde am venit după ce am locuit 19 ani în Bucu­­reşti, iar asta după ce am stat 19 ani la Timişoara, locul copilăriei şi ado­lescen­ţei mele. După 19 ani de Franţa, m-am întrebat ce-o să mai urmeze, şi atunci am reînceput să vin mai des în ţară. Dar, repet, vin mai mult pentru oameni, pentru prieteni, dar şi pentru co­laborările pe care le am în lumea teatrului, a filmului, a muzicii. Şi chiar şi pen­tru oamenii pe care-i în­tâl­nesc pe stradă. Foarte rar deschid televizorul, prefer spectacolul străzii şi îl ascult cu atenţie.

- Ce vă spune spectacolul străzii în Bucureştiul de acum?

- În urmă cu 10-12 ani ascultam strada, mă plim­bam printre oameni şi încercam să aflu ce-i preocupă. Auzeam foarte multe cuvinte urâte, vulgare, care poluau limba română, inclusiv copii care înjurau foarte aspru. Mi se părea cumplit, şi mă bucur că as­tăzi lumea s-a mai schimbat, nu mai auzi asemenea lucruri, care îmi făceau inima să se strângă de tristeţe. Cred că e, într-adevăr, o schimbare în bine în firea oamenilor şi a lucrurilor, o reaşezare a valorilor acolo unde trebuie să le fie locul, după ce au fost răsturnate şi învălmăşite pe toate palierele vieţii sociale şi, mai ales, politice. Acum, societatea românească e pe dru­mul cel bun, cel drept, iar românii sunt mai calmi, mai încrezători, iar dorinţa celor tineri de a se depăşi este cu mult mai puternică, aşa cum a demonstrat-o şi alegerea noului preşedinte al ţării. Sper ca ei să nu mai îngroaşe rândurile diasporei în căutarea unui vii­tor fericit, ci să rămână aici, acasă, să construiască aici. Eu, chiar dacă am dobândit cetăţenia franceză, sunt în continuare şi cetăţean român, şi îmi pasă de ceea ce se întâmplă în ţara mea.

Reţeta supremă: entuziasmul

- Poziţia de director artistic al acestui imens construct cultural care e reţeaua de distracţii "Dis­ney­land" din Paris vă solicită, cu siguranţă, enorm. Mi-aţi mărturisit că faceţi totul cu o uriaşă bucurie. Ce vă ţine în formă?

- Entuziasmul! Le spun şi colegilor mai tineri, atunci când îi văd blazaţi, plictisiţi prea devreme: "Entuziasmaţi-vă! Creaţi singuri acea magie care te pune în scenă, ca să ai o motivaţie pentru întreaga zi, începând cu momentul în care te ridici, dimineaţa, din pat, când mergi să cumperi ziarul sau croissantul pentru cafea. Şi chiar dacă nu este reală, întotdeauna inventează tu această magie, în anumite momente din viaţă, pentru a-ţi regăsi forţele. Trebuie, altfel eşti pierdut! Ştiu că sunt o mulţime de oameni singuri. Singurătatea este uneori o alegere, alteori, o obligaţie, dar în ambele cazuri trebuie asumată. Dacă ai puterea de a te ridica şi de a vedea soarele răsărind pentru încă o zi, în afara faptului că eşti întreg, viu, sănătos, total sau parţial, trebuie să-ţi dai sens singur zilelor tale, să te valorizezi cu mai multă seriozitate. Eu cred în asta, şi sunt fericit pentru zilele în care am ceva de făcut!

- Cum arată priveliştea existenţei dvs. pariziene? Ce vedeţi dimineaţa când deschideţi fereastra?

- E o vedere foarte frumoasă, în apartamentul din Paris. La o sută de metri este Louvre-ul, iar când merg la casa de la ţară, văd o vale înverzită şi o coamă de pă­dure îndepărtată... Am o căsuţă la câteva zeci de kilometri de Paris, pe care am cumpărat-o anume pentru ceea ce se vede pe fereastră. E o bucurie să mă ocup de grădină, să tai iarba, crengile, să adun frunzele uscate, dar şi să meşteresc în casă, de aceea, când am un pic de timp liber, fug acolo! Compun şi muzică, în paralel, şi aşa, totul se echilibrează... Întotdeauna e bine să îţi găseşti în tine însuţi resursele de putere pentru a merge mai departe. Nu poţi conta întotdeauna pe ajutorul altora. Eu sunt unul dintre cei care au fost foarte mult ajutaţi, pot să spun că am fost un norocos, mai ales când am ajuns în Franţa şi mă aflam, la momentul acela, în faţa unui nou început!...

Marile bucurii: prietenii şi familia

- V-au ajutat prietenii? Famili
a?
- Prietenia e o mare bucurie, iar prietenii, din aceia apropiaţi sufletului meu, sunt minunaţi. Dintre cei cu care mă îngemănez la minte, am câţiva, foarte preţioşi (regizorul Silviu Purcărete, cu care am colaborat şi la ultimul lui film, "Undeva, la Palilula", pictorul Ştefan Câlţia, a cărui extraordinară expoziţie am văzut-o de curând, la Timişoara). Cu ei nu trebuie să vorbesc prea mult: e de-ajuns o idee, ca să scă­pă­răm, e de-ajuns un schimb de priviri, ca să ne "sim­ţim" unul pe celălalt... Suntem prieteni vechi şi ne ştim foarte bine, iar atunci nu e nevoie de foarte multe cuvinte. Iar familia este esenţială, este un echilibru! Am fost un mare noro­cos şi aici, vorbind de familie, în ge­ne­ral, nu numai de soţia şi de fiica mea, ci şi de familia mare, de pă­rinţii, unchii, verii mei, un neam mare, straş­nic, de meglenoromâni emigraţi din Gre­cia, trecând prin Cadrilater, stabi­liţi în Do­brogea şi apoi în Banat, la Timişoara. În această mare familie există toate meseriile şi există un panel de ati­tudini foarte diferite, este un univers absolut extraordinar, în mijlocul că­ruia am crescut, am fost educat şi m-am format. Şi cred în conceptul acesta, de mare familie, de neam, de clan, cred şi îl cultiv în con­tinuare. Legăturile noastre sunt foarte strânse, chiar dacă eu am plecat de­parte, iar unii dintre veri sunt tocmai peste Ocean. Ne simţim aproa­pe nu numai când vor­bim la telefon, ci şi când, de ziua morţilor sau a "Mo­şilor", a­prin­dem o lumâ­nare pen­­tru lumina celor duşi din­tre noi.

Pianul din căruţa cu cai

- Care e cel mai im­por­tant lucru pe care l-aţi în­văţat în familie? Rădă­cinile dvs. stră­vechi, de români meg­le­niţi, v-au dat o iden­titate specifică şi în muzica pe care aţi făcut-o?

- Copilăria mea la Va­riaş a fost ca într-o po­veste de Ion Creangă. A­veam vecini sârbi, şvabi, un­guri, ucraineni deportaţi, între care familia mea, ve­nită din Dobrogea, din Tulcea, cu doi cai şi o căruţă, s-a in­tegrat rapid, mun­cind pe rupte şi făcându-şi repede o stare, cum­părându-şi case şi pământ. Eram copilul alintat al fa­miliei, pentru că eram blond, cu ochii mari, şi plân­geam repede, aşa că atunci când le-am spus că eu vreau să cânt ca şi copiii din Corul Radio, pe care-l auzisem la difuzorul din casă, agăţat sus, pe perete, m-au luat în serios şi mi-au cumpărat imediat un pian adevărat! Un "Düssendorfer", care printre mărcile de piane e un fel de Bentley al autotu­ris­melor şi pe care fratele meu mai mare, care avea atunci 16 ani, l-a cărat, împreună cu prietenii săi, într-o căruţă, până acasă. Aşa a început cariera mea în muzică. Mă bucuram de noua mea pasiune, copil fiind, şi nu ştiam mai nimic despre odiseea familiei mele, pentru că în anii 50, ani de teroare stalinistă, se vorbea puţin sau aproape deloc despre su­biec­tele acestea. O figură aparte a rămas pentru mine bu­nicul patern, care făcea comerţ în Grecia, cu produse din nordul peninsulei, până la muntele Athos, şi care a depus, ulterior, efor­turi uria­şe ca familia să ocupe un loc de cinste în co­munitatea satului bănăţean în care se stabilise. Lucru care s-a şi întâmplat, ca răs­pla­tă pentru marea vred­nicie de care a dat dovadă. Pe bunicul acesta, care trăise o viaţă în­tre greci, turci, bul­gari şi evrei, eu nu l-am auzit nicio­dată descon­siderând pe cineva, în sensul vreunei discri­minări etnice. Nici măcar alun­garea lor din Grecia nu l-a făcut să vorbească urât des­pre greci, eu nu l-am auzit să spună vreodată vreo vor­bă urâtă sau să le poarte ranchiună. Această înţe­legere nobilă faţă de viaţă a făcut familia Şirli să su­pravieţuiască vicisitu­dinilor istorice, această răbdare dincolo de fire a fost princi­pala calitate a oamenilor din neamul meu, ca şi în­dărăt­nicia lor în a-şi ţine rangul, în a demons­tra că se pot realiza oriunde, în orice con­diţii, cât de grele. Cu lecţia a­ceasta în suflet şi cu nostalgia co­pi­lăriei mele, am făcut, în 1978, mu­zica unui film dedicat grupului "Song", inspirată dintr-un cân­tec vechi, megleno­ro­mân, de dragoste, învăţat la o mă­tuşă a mea, pe care o auzeam cân­tându-l, când eram mic şi mă jucam în preajma ei.

- Cu o descendenţă aşa de no­bilă şi puternică, cu un destin pe care aţi avut curajul să îl forţaţi, părăsindu-vă ţara, cu o carieră ar­tistică aşa de efervescentă şi cu un suflet care acceptă nostalgiile toam­nei, dacă ar fi să vă definiţi, cine sun­teţi, de fapt, maestre Vasile Şirli?

- Ceea ce sunt as­tăzi este rodul edu­ca­ţiei primite în şcoli ex­celente (Liceul de artă din Ti­mişoara şi Con­ser­­va­torul de la Bucu­reşti), dar şi al ce­lei primite în familie, cum spuneam, o edu­caţie a spiritului de supravie­ţui­re, care este o abili­tate a nea­mu­lui meu de megle­no­­ro­mâni: mereu pe dru­muri, fie că se ocu­pau cu păstoritul şi erau în transhumanţă, fie că erau comercianţi, ca stră­bunicii mei, şi erau siliţi să se adap­teze mereu al­tor locuri, altor moravuri, altor po­poare. Poate că un psi­hanalist, ascultându-mi muzica, ar spune că se vede că sunt un balcanic, în primul rând, dat fiind că pă­rinţii mei sunt născuţi în nordul Greciei, dar că trăiesc la Paris, şi că lucrez într-un mediu corporatist ame­rican!!! Pentru colegii mei ame­ricani de la "Disney Resort" sunt un francez, pentru tot restul eu­ropenilor, în afară de francezi, sunt un american ce lu­crează la "Disney",numai pentru francezi sunt român dat dracului, pentru că le-am suflat o slujbă şi o poziţie aşa de importantă. Cu toate aces­tea, ceea ce fac îmi adu­ce o imensă bucurie, pentru că la serviciu sunt în­conjurat de tineri, specialişti în ceea ce se numeşte "in­formatică mu­zicală", care "traduc" în acest limbaj compoziţiile mele. Cola­bo­rez, în con­tinuare, şi cu teatre din Ame­rica, prin "corespon­denţă" electronică, via Internet, de aceea tot timpul învăţ lucruri noi şi mi se pare că toată această educaţie de care vă spu­neam este per­manentă, printr-o stra­tegie de adaptare la mediu. Iar legăturile acestea subtile, din planul ar­tistic, dar şi din cel uman, de care v-am vorbit, cre­ea­ză emoţie şi îmi dau mie însumi încredere, forţă, si­gu­ranţă - iar asta, credeţi-mă, nu e doar o iluzie. În felul acesta, bătrâ­neţea e - o simt! - foarte, foarte departe de mine!