Se referea, în mod special, la acele clădiri din sticlă care au împânzit parcă peste noapte marile oraşe ale lumii. Numai în Bucureşti, în ultimii ani, au răsărit peste o sută de asemenea cuşti gigantice care ne sufocă privirea, sfidând orice urmă de bun simţ sau criteriu estetic. Acolo, în spatele acestor geamuri uriaşe, îşi au de obicei sălaşul acele comunităţi misterioase pe care le numim corporaţii. Acolo forfotesc din zori şi până seara târziu mii de oameni, docili şi disciplinaţi ca nişte roboţi. Îi vedem uneori şi pe stradă, în maşini scumpe sau într-un fast-food, mereu spilcuiţi, îmbrăcaţi în haine de brand, cu ceasuri strălucitoare, gesticulând încontinuu cu hands-free-ul la ureche. Par mereu ocupaţi, munciţi parcă de gânduri vitale, siguri pe ei, joviali, mândri de preocupările lor. Dau senzaţia că ştiu tot, că au răspuns pentru orice întrebare, că stăpânesc întreg universul. Ei sunt corporatiştii de azi, acei oameni aliniaţi impecabil, ca pe o bandă rulantă, în malaxorul unor organizaţii la fel de reci şi impenetrabile ca şi clădirile în care sălăşluiesc. Şi totuşi, dincolo de chipurile mereu zâmbitoare ale acestor oameni aparent fericiţi, se ascund, de multe ori, drame nebănuite. Vieţi amanetate, familii distruse, bucurii năruite, un stres infernal, surmenaj, insomnii, atacuri de panică, depresii ucigătoare, toate astea din pricina unor exigenţe şi presiuni samavolnice din partea acestui sistem, dar şi dintr-o dorinţă nesăbuită a angajaţilor de a ajunge, parcă, într-un timp cât mai scurt, la bunăstarea supremă, la fericirea absolută. Pentru unii dintre ei, din păcate, înregimentarea într-un asemenea sistem a fost o experienţă fatală, aşa cum dovedesc şi cazurile pe care le-am selectat dintr-o listă cât cartea de telefon.
* Aprilie, 2007. Raluca Stroescu, manager de audit la compania "Ernst&Young", a fost găsită fără suflare în locuinţa ei. Cauza decesului: stop cardio-respirator, după o lungă perioadă de stres crâncen şi extenuare. Avea 31 de ani. A fost găsită în faţa calculatorului din camera ei, cu două dosare de audit în braţe. Sub presiunea unor deadline-uri, Raluca muncise aproape non-stop, luni de zile, fără week-end-uri sau sărbători legale. Cântărea sub 40 de kilograme, era aproape un schelet.
* Iunie, 2007. Irina Ticu avea 23 de ani şi lucra la firma "Delhi Ineu". Era extrem de muncitoare şi dedicată postului său. Obişnuia aproape zilnic să stea mult peste program, iar şefii se pregăteau să o promoveze pentru devotamentul ei. Irina nu s-a mai putut bucura de momentul acela. A căzut răpusă de oboseală, la serviciu, în faţa colegilor ei. Eforturile medicilor ajunşi acolo cu ambulanţa au fost în zadar.
* Mai, 2009. Mădălin Groza, de 32 de ani, era şeful celui mai mare magazin Orange din Arad. A murit într-o noapte, în urma unui anevrism cerebral, agravat de un stres enorm şi o oboseală cronică. Colegii şi rudele lui au povestit că "Mădălin era extrem de supărat din cauza sarcinilor de serviciu tot mai grele, aproape imposibil de realizat."
* Martie, 2010. Carmen Ramona Cîciu, în vârstă de 36 de ani, programator la compania "Ipsos Interactive Services", s-a prăbuşit în faţa calculatorului de pe birou, în urma unui stop cardio-respirator. A murit câteva zile mai târziu, din cauza unui edem cerebral, pus pe seama stresului şi a extenuării. Colegii ei spun că muncea enorm, că uneori rămânea la birou până dimineaţa, când o lua de la capăt cu lucrul. Avea doi copii gemeni, de trei ani.
* Noiembrie, 2010. Lavinia Samoilă, de 32 de ani, fost manager la compania "L'Oreal", s-a sinucis aruncându-se de la etajul opt al blocului în care locuia. Avea tot ce voia, o maşină de lux cu şofer, un salariu colosal, un apartament aranjat ca în reviste. N-avea însă niciodată timp pentru viaţa ei personală. Trăia singură, iar vecinii spun că n-o auzeau vorbind decât despre stresul enorm pe care îl îndura la serviciu.
Sunt doar câteva din cazurile petrecute în ultimii ani. În lumea corporatiştilor se vorbeşte că asemenea drame se petrec tot mai des, însă mai marii companiilor au instituit nişte reguli draconice, prin care cei care îndrăznesc să divulge în presă asemenea informaţii pot fi concediaţi fără drept de apel şi puşi, chiar, să plătească anumite daune companiei. Şi totuşi, în ciuda acestor reguli, am reuşit să stau de vorbă cu trei angajaţi ai unor mari corporaţii. Să le aflu calvarul de zi cu zi şi visele lor năruite. Au acceptat să-mi povestească despre viaţa pe care o duc şi care nu mai e demult viaţa lor. Despre cât de mult s-au înstrăinat de tot ce e viu şi frumos şi despre sufletul lor atrofiat. Au acceptat să-mi spună toate astea, cu o singură condiţie: să nu le dezvălui identitatea. Nici nume de familie, nici nume de firmă. În tot coşmarul pe care îl trăiesc, spaima lor cea mai mare e că ar putea rămâne pe drumuri. Pentru că tot ce au, maşină, casă, mobilă şi alte accesorii indispensabile, e lăsat amanet la o bancă.
O viaţă la amanet
"Ştiu că oamenii ne privesc ca pe nişte fiinţe ciudate. De fapt, care fiinţe? Mai degrabă ca pe nişte roboţi. Şi probabil că au dreptate să ne privească aşa. Eu, de pildă, nici nu mai ţin minte cum miroase iarba sau cum e atunci când iubeşti. Şi nici măcar nu am timp să simt că mi-e dor de toate astea. De ce? Pentru că am intrat într-un fel de carusel infernal, care mă învârte atât de repede, că nu mai am cum să descopăr nimic în jurul meu. Şi nici să sar, să mă desprind de-acolo n-am curaj. Mi-e frică să nu mă prăbuşesc. Regret cu toată fiinţa mea pasul pe care l-am făcut acum 14 ani. E clar pentru mine acum că viaţa adevărată e în cu totul altă parte. Din păcate, e prea târziu să o mai caut..." Mirela stă în faţa mea, aşezată pe un fotoliu de piele din livingul ei uriaş. Şi-a găsit cu greu timp pentru vizita asta. De aproape şapte ani, ocupă funcţia de PR Manager într-o companie de telecomunicaţii şi mâine are deadline-ul unui proiect la care lucrează de vreo două săptămâni. Acum, însă, se bucură pentru răgazul ăsta de sinceritate. Demult n-a mai avut o conversaţie atât de deschisă. După atâţia ani în care a trebuit să joace zi de zi acelaşi rol al femeii dure, severe, capabile să ţină în frâu comunicarea cu subalternii, dar mai ales cu acei şefi bărbaţi plini de mofturi şi ifose, nu credea că ar mai fi vreodată în stare să povestească cuiva frământările ei personale. Stă aşezată lejer pe fotoliul de piele şi-mi răspunde cu un zâmbet amar la orice întrebare. A împlinit de curând 45 de ani. Se ţine încă bine, e mereu dichisită, are dressingul ticsit numai cu haine de top, foloseşte cosmetice scumpe, luate numai de la Paris. Dar niciunul din machiajele ei sofisticate nu-i poate ascunde ridurile de sub ochi şi privirea mereu obosită. Îmi arată câteva fotografii din timpul studenţiei şi descopăr acolo o domnişoară frumoasă, cu privirea încrezătoare şi chipul luminos, zâmbind plină de speranţă şi fericire. Nimic din toate astea nu se mai vede pe chipul ei de acum. Se uită tristă şi parcă mirată la fotografiile astea, ca şi cum n-ar mai recunoaşte nici ea privirea luminoasă de-acolo. "Cum au trecut anii! Nu-mi vine să cred, parcă sunt poze din altă viaţă".
Aici, în livingul acesta imens, totul arată ca în casa unui milionar. Pe peretele din faţă atârnă un televizor-plasmă uriaş, cât un ecran de film, dotat cu toate programele lumii şi cu cel mai scump sistem home-cinema, pe care însă nu-l deschide aproape niciodată. În partea opusă, îţi sare în ochi un şemineu elegant, din sticlă şi piatră, despre care Mirela spune că e un model exclusivist şi foarte scump, marca "Focus Creation", produs de un artist celebru din Franţa, pe nume Dominique Imbert. "Când vezi un şemineu ca ăsta, te gândeşti imediat la imaginile alea din filme, nopţile alea romantice de iarnă, petrecute în braţele iubitului, cu un pahar de vin în faţă. La mine, n-a fost să fie. În afară de faptul că arată frumos şi îmi încălzeşte foarte bine livingul, nu i-am găsit nici o altă întrebuinţare sau semnificaţie." Pe un alt perete, se înalţă până aproape de tavan o bibliotecă din lemn de mahon, plină cu cărţi de colecţie, pe care Mirela speră că le va citi într-o zi. Dincolo de geamul imens din faţa noastră, se vede curtea cu gazonul ei de un verde impecabil, tăiat la mijloc de o alee cu dale de granit, care duce spre poartă. În partea stângă a curţii, într-un ţarc circular din scânduri multicolore, stau înşirate câteva jucării, un scrânciob agăţat de craca unui copac şi un tobogan roşu din plastic. Mai încolo, aproape de gard, se vede peretele din cărămidă al garajului în
Totul a început cu un interviu care la vremea aceea a cam îngrozit-o. Era o zi urâtă de toamnă, o zi pe care n-o va uita niciodată. Până atunci, după absolvirea ASE-ului, avusese tot felul de job-uri, ultimul fiind într-o agenţie de turism. Nu câştiga mare lucru, dar avea o viaţă curată şi ştia să se bucure de lucrurile simple. Citea mult, mergea măcar o dată pe săptămână la teatru, nu-i scăpa niciun film, asculta muzică bună, avea un iubit, era înconjurată mereu de prieteni, se bucura din plin de vacanţe, urca pe munte, înota, juca tenis. Au fost anii ei cei mai frumoşi, se simţea liberă şi împlinită. Reuşise să-şi cumpere un apartament, apoi o maşină la mâna a doua, plănuia să se mărite cu cel pe care-l iubea de aproape cinci ani, voia cu ardoare să aibă un copil şi să se bucure mai departe de aceleaşi lucruri simple şi curate. Din păcate, însă, agenţia de turism la care lucra a dat faliment, iar asta i-a cam dat planurile peste cap. "Locuiam împreună cu prietenul meu şi începusem să ne cam împotmolim din punct de vedere financiar. El era cameraman într-o televiziune, nu câştiga cine ştie ce. Abia puteam face faţă cheltuielilor curente. Nici nu se mai punea problema de vacanţe sau alte distracţii. Aşa că m-am pus serios pe treabă, să-mi caut un job. Şi după mai multe încercări eşuate, am primit un telefon de la o fostă colegă din agenţie. Mi-a zis că o mare companie de telecomunicaţii tocmai voia să deschidă o filială în România. Şi că au nevoie de oameni, că fac recrutări. Am mers într-un suflet acolo, am lăsat un CV, şi după două zile am fost invitată la interviu. Ţin minte că ploua infernal şi singura mea grijă era să nu-mi murdăresc pantofii. Interviul a fost ceva groaznic. Aveam senzaţia că sunt la o şedinţă de psihoterapie. Am fost întrebată, printre altele, câţi copii vreau să am, dacă am un iubit, de când sunt cu el, cum mi-am trăit copilăria, dacă am un somn liniştit, ce visez când dorm şi alte bazaconii care, sincer, m-au cam speriat. Am plecat de-acolo năucă, nici nu mai voiam să mă gândesc la un asemenea job. Şi totuşi, după alte câteva zile, când m-au chemat din nou şi mi-au spus că am fost acceptată, dar mai ales după ce mi-au spus ce funcţie şi ce salariu vor să-mi ofere, am acceptat fără să clipesc".
*
Din acel moment, viaţa ei s-a schimbat. Uşor, uşor, mirajul banilor şi-al unei cariere de succes i-a sucit mintea, i-a modificat reperele, i-a alterat gusturile, i-a răsturnat toate modelele de până atunci. Muzica rock, pe care o asculta cândva cu atâta plăcere, devenise cu timpul doar "o gălăgie enervantă", fiind înlocuită cu Chill Out, Cafe del Mar şi alte delicatesuri din curentul "meditation music". Toate modelele ei culturale de până atunci, Petre Ţuţea, Cioran, Ionesco nu mai erau decât nişte bieţi rataţi, care au ales scrisul şi meditaţia filosofică doar dintr-o lene congenitală, unicul ei model devenind femeia de carieră, acea "business woman" puternică şi independentă, întâlnită în filmele americane de duzină. Treptat, şi-a modificat şi stilul vestimentar, gesturile, limbajul, începând să vorbească tot mai frecvent, în viaţa de zi cu zi, în aşa-numita "romgleză", acea limbă stupidă a corporatiştilor care amestecă, plini de ifose, cuvinte din graiul nostru matern cu englezisme găunoase şi reci. Apoi, începuse să dispreţuiască toate acele lucruri simple care înainte îi luminau viaţa. În locul unei banale plimbări printr-un parc, prefera un local de lux, unde să discute, de bună seamă, doar despre bani sau problemele ei de la birou. În locul unui weekend la munte, prefera un shopping scurt la Paris sau Viena. Vechii ei prieteni o plictiseau, partenerul ei de viaţă, cel cu care plănuise cândva să se mărite, o agasa cu stăruinţa lui de a o aduce din nou cu picioarele pe pământ. "Nimic nu mai era ca înainte. Şi asta pentru că eu eram altcineva. Cine spune că mediul corporatist înseamnă spălare pe creier are perfectă dreptate. Dacă eşti mai slab de înger sau foarte ambiţios să ajungi tot mai sus, eşti pierdut. Se pare că eu aşa am fost. Relaţia cu prietenul meu era pe ducă. Veneam acasă seara, târziu, şi dacă nu-mi luam ceva de lucru de la birou, adormeam pe fotoliu. Nu mai aveam subiecte comune, nu mai aveam aceleaşi gusturi şi pasiuni. Toate acele lucruri care înainte îmi plăceau la el acum mă enervau cumplit. Şi totuşi, nu voiam să ne despărţim, îmi era parcă teamă de asta. Aveam însă un şef care îmi tot făcea ochi dulci. Mă ajuta la proiecte, mă acoperea în faţa celorlalţi şefi, ieşeam cu el în pauza de "lunch". Avea 45 de ani, cât am eu acum. Era un tip mereu stăpân pe situaţie, mereu dichisit şi galant, un manager veritabil. Avea familie, o soţie frumoasă şi un copil de vreo zece ani. Nu ştiu prea bine de ce, dar prezenţa lui mă fascina. Era pentru mine un model al bărbatului de succes. Avea un singur cusur: era un afemeiat incurabil. Dar în mintea mea de atunci, până şi asta era o calitate. M-am îndrăgostit de el. Sau, mă rog, aşa am crezut. De fapt, era doar o himeră, o fascinaţie tâmpă faţă de un model închipuit." Mirela se opreşte puţin, mă priveşte parcă uşor jenată, şi-apoi îmi spune pe un ton confesiv: "Am fost amanta lui aproape un an. Şi nu-mi era ruşine deloc. Într-o corporaţie cu atâtea team building-uri şi-atâtea ore petrecute peste program, combinaţiile astea sunt la ordinea zilei. Ba chiar e încurajat acest obicei. În felul ăsta, dorinţa de a merge acasă poate să scadă până la dispariţie. Iar un divorţ, adică destrămarea unei familii, aduce, nu-i aşa, mari beneficii companiei. Un angajat rămas singur nu mai are de ales decât să-şi dedice viaţa job-ului său. Cam asta s-a întâmplat şi cu mine. Prietenul meu a bănuit ceva, dar n-am recunoscut niciodată nimic. Nu voiam să mă părăsească tocmai acum, pentru că în felul ăsta aveam cu şeful meu o complicitate reciprocă. Şi totuşi, după aproape un an, prietenul meu m-a părăsit. Am rămas singură şi eram pentru prima oară speriată. Din pricina asta, am încercat să mă arunc mai tare în braţele celuilalt, dar gestul meu l-a înfuriat aşa de rău, că în acel moment mi-a dat papucii definitiv. Aveam pe vremea aia 35 de ani şi deja îmi dădea parcă fiori presimţirea că voi rămâne singură tot restul vieţii. Abia atunci am început să mă trezesc la realitate. Din păcate, a fost prea târziu".
Mirela a continuat totuşi să muncească în acelaşi ritm nebun. Nu avea de ales, şefii se obişnuiseră cu abnegaţia ei şi îi cereau tot mai mult. Fetiţa rămânea zi de zi în grija unei bone care era angajată 12 ore pe zi. Mirela nu reuşea să o vadă decât seara, târziu, când dormea. De-atâta agitaţie şi stres, s-a ales cu o insomnie cronică, iar pofta de mâncare îi pierise total. Acum doi ani, într-o dimineaţă, a făcut un accident cerebral. Din fericire, nu foarte grav. Medicii i-au recomandat atunci să scape de stres, de computer, de presiunea de la birou, să iasă cât mai mult în natură, să mănânce sănătos şi să doarmă. Altfel, lucrurile se pot agrava urât. "Vă daţi seama ce-ar însemna asta? Să rămână copilul singur pe lume, într-o casă pe care mi-ar înşfăca-o banca a doua zi? Sau să ajung o legumă, într-un căruţ, şi să asist neputincioasă la propriul meu sfârşit şi la drama copilului meu?" Mirela nu are de ales. Toată compania ştie despre accidentul ei vascular, dar nimeni nu se sinchiseşte de asta. I-au dat atunci câteva zile libere, peste concediul ei medical, şi cam atât. Astăzi munceşte la fel de mult, cu aceeaşi presiune pe cap, cu acelaşi stres şi aceleaşi nopţi de insomnii. Pe Maria o vede la fel de rar, iar atunci când îşi găseşte, totuşi, timp pentru ea, îşi pierde repede răbdarea şi uneori chiar îşi iese din fire şi se răsteşte la ea. "Mă simt ca într-o menghină care mă strânge din toate părţile. Nici măcar în vacanţe nu pot să mă mai simt eliberată. Am tot sperat anii ăştia că îmi voi găsi până la urmă un partener de viaţă. Să fie alături de mine şi de Maria, să mă simt apărată, în siguranţă. Când să întâlnesc un asemenea om? În companie toţi sunt ca nişte roboţi, fiecare e doar pentru el, toată lumea stă la pândă să-i faulteze pe alţii. Apropo, ştiţi că s-a inventat o agenţie matrimonială pentru corporatişti? Se numeşte «Umbrella for Two». Râsu'-plânsu', nu altceva. Cine ar putea sta cu mine cu atâtea pe cap? Cine să mă suporte? Uneori mă uit în oglindă şi parcă nu mai văd nimic feminin. Degeaba îmi dau cu atâta machiaj, degeaba îmi aranjez mereu părul, degeaba port pantofi eleganţi. După atâţia ani de manageriat într-o corporaţie, orice femeie devine un bărbat în fustă. Aşa că mi-am luat gândul de la o relaţie. Cai verzi pe pereţi. De fapt, mi-am luat gândul de la orice. Singura mea bucurie şi împlinire a rămas Maria. Şi tot ce mai aştept este ziua în care îmi voi putea petrece tot timpul cu ea. Adică, ziua eliberării din tot coşmarul ăsta".
Visuri năruite
Diana şi Valeriu sunt căsătoriţi de aproape un deceniu. Ea are 33 de ani, el 35. Au preferat să ne întâlnim într-un bar din oraş. S-au îmbrăcat lejer, în hanorace, blugi şi adidaşi de firmă. Poartă amândoi ochelari de vedere, au înfăţişarea unor studenţi tocilari şi lipsiţi de orice complexe. Şi totuşi, sunt manieraţi şi aparent joviali. Am spus aparent, pentru că povestea lor avea să-mi dezvăluie de fapt o tristeţe ascunsă şi grea. Mediul corporatist i-a educat să-şi inhibe orice emoţie şi trăire lăuntrică, să scoată la suprafaţă doar zâmbete şi bunăvoinţă, pentru a fi pe placul clientului. Diana este marketing manager într-o multinaţională de produse cosmetice. Valeriu, IT manager într-o companie farmaceutică. Au un băieţel pe care nu-l văd decât seara, înainte de culcare. Valeriu a fost recrutat încă din timpul studenţiei, când a fost remarcat de un "CEO executive assistant" şi ademenit cu promisiunea unui trai de vis. A fost invitat să petreacă alături de angajaţii multinaţionalei o zi la birou.
Şi pe Diana a încântat-o acelaşi miraj, mai ales că la început a avut mână liberă să-şi aleagă singură echipa de marketing. Ea însă a înţeles mai repede decât Valeriu că nu-i tocmai a bună cu lumea din corporaţiile astea. Au apărut stresul, oboseala, iar căsnicia începuse să scârţâie. "Ei nu au nevoie de oameni preocupaţi de familie. Ei vor să te simţi acolo, la birou, ca acasă, de-aia atâta lux şi răsfăţ, ca să nu mai simţi nevoia de acasă la tine. De-aia se fac atâtea team buildinguri, excursii din alea idioate, cu tot felul de jocuri şi concursuri stupide, ca să te apropii tot mai mult de colegi şi să-ţi faci lângă ei o familie. Să uiţi că de fapt familia ta te aşteaptă acasă. Şi, oricât de tare te-ai ţine, după câţiva ani petrecuţi în stilul ăsta, atmosfera de acasă n-are cum să fie prea roză." Aşa s-a întâmplat şi cu ei. Au apărut primele tensiuni şi certuri. Au hotărât să aibă un copil, sperând că asta le va putea salva relaţia. Diana a rămas gravidă, dar din cauza stresului şi a oboselii, în luna a treia a pierdut sarcina. A urmat un calvar. A început să se certe cu toţi colegii şi şefii, să aibă reacţii sindicaliste, să se revolte, să ţipe la ei că aşa nu se mai poate, că munca şi atmosfera de acolo o să-i distrugă pe toţi. Şefii încercau mereu să o calmeze, sugerându-i că suferă de surmenaj şi depresie. Apoi i-au impus un examen medical la clinica de medicină a muncii recomandată de corporaţie. Asta, pentru a ajunge în final la un psihiatru. Era o strategie bine gândită, pe care au aplicat-o şi cu alţi angajaţi rebeli. Diana s-a ales cu un diagnostic inventat ("sindrom discordant", adică un fel de schizofrenie), devenind, astfel, pentru totdeauna, vulnerabilă şi sub ameninţarea permanentă a concedierii. Povestea asta a cuminţit-o definitiv. Uşor, uşor, s-a adaptat din nou la regulile diabolice ale corporaţiei, fără să mai crâcnească deloc. Mai târziu, a rămas din nou însărcinată, şi când i-a venit sorocul, a născut un băieţel sănătos şi voinic. Îl cheamă Vlad şi astăzi are patru ani. Au crezut că un eveniment ca ăsta îi va elibera de stresul şi tensiunile de până atunci. Nici vorbă, sistemul corporatist nu se îndură de nimeni, nici chiar atunci când e vorba de un copil. După doar şase luni de concediu postnatal, Diana a luat-o de la capăt cu munca ei infernală. "De atunci, viaţa mea de familie aproape că nu mai există. În afară de câteva weekenduri şi concedii, nu prea mai apuc să-l văd pe Vlăduţ. Plec dimineaţa, când el încă doarme, intru în camera lui, îl sărut, şi-l mai văd seara, când bona îl pregăteşte iar de culcare. Nici Valeriu nu-l vede mai des. Amândoi muncim pe brânci, ca să putem plăti ratele. Avem tot ce ne trebuie, în afară de timp, de libertate. Nici lui Vlad nu-i lipseşte nimic. În afară de prezenţa şi dragostea noastră. Nu e deloc un copil fericit." Diana lasă privirea în jos, în vreme ce Valeriu o priveşte cu o oarecare mirare, ca şi cum abia acum a aflat despre toată drama asta a lor. "Da, nici eu nu prea am timp să mă ocup de Vlăduţ", zice el cu voce moale, continuând să o privească pe Diana. "La birou sunt tot timpul agitat, lucrez ca un nebun. De cele mai multe ori, n-ajung acasă mai devreme de zece seara, când Vlad deja doarme. Dacă mănânc ceva, mi se face imediat rău. Mă aşez în fotoliu, deschid televizorul, mă uit vreo jumătate de oră prin el şi până la urmă adorm. Nici cu Diana nu apuc să vorbesc. Umblăm prin casă unul pe lângă altul, ca doi străini. Iar când am, totuşi, timp să mai stau cu Vlăduţ, tot la treburile mele de la birou îmi zboară gândul. Am ajuns să trăiesc ca un robot, fără să mai simt nicio emoţie sau bucurie. Asta e, am crezut că-l prindem pe Dumnezeu de-un picior şi am căzut într-o capcană din care nu ştiu dacă vom putea ieşi vreodată." Diana îl ascultă resemnată şi apoi tresare, ridicând brusc privirea furioasă spre mine. "Ştiţi de ce am acceptat să ne întâlnim şi să vă spunem toată povestea asta? Pentru că aş vrea din tot sufletul să afle cât mai mulţi tineri că viaţa într-o corporaţie e un coşmar. Că anulează tot ce e mai frumos şi omenos în tine, că te transformă într-o maşinărie. Că nu trebuie să se lase nimeni amăgit de mirajul ăsta blestemat al unui salariu mai mare sau de luxul ăsta înşelător. Că totul acolo e fals, e doar o vitrină, şi în spatele ei se ascunde o lume care distruge oameni, vieţi şi familii. Asta aş vrea să afle orice tânăr tentat să aleagă o asemenea cale. E singurul motiv pentru care am fost de acord să-mi deschid sufletul, înainte să devină şi el corporatist."
Pagini ilustrate cu reproduceri după FRANCISC CHIUARIU
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
