Se referea, în mod special, la acele clădiri din sticlă care au împânzit parcă peste noapte marile orașe ale lumii. Numai în București, în ultimii ani, au răsărit peste o sută de asemenea cuști gigantice care ne sufocă privirea, sfidând orice urmă de bun simț sau criteriu estetic. Acolo, în spatele acestor geamuri uriașe, își au de obicei sălașul acele comunități misterioase pe care le numim corporații. Acolo forfotesc din zori și până seara târziu mii de oameni, docili și disciplinați ca niște roboți. Îi vedem uneori și pe stradă, în mașini scumpe sau într-un fast-food, mereu spilcuiți, îmbrăcați în haine de brand, cu ceasuri strălucitoare, gesticulând încontinuu cu hands-free-ul la ureche. Par mereu ocupați, munciți parcă de gânduri vitale, siguri pe ei, joviali, mândri de preocupările lor. Dau senzația că știu tot, că au răspuns pentru orice întrebare, că stăpânesc întreg universul. Ei sunt corporatiștii de azi, acei oameni aliniați impecabil, ca pe o bandă rulantă, în malaxorul unor organizații la fel de reci și impenetrabile ca și clădirile în care sălășluiesc. Și totuși, dincolo de chipurile mereu zâmbitoare ale acestor oameni aparent fericiți, se ascund, de multe ori, drame nebănuite. Vieți amanetate, familii distruse, bucurii năruite, un stres infernal, surmenaj, insomnii, atacuri de panică, depresii ucigătoare, toate astea din pricina unor exigențe și presiuni samavolnice din partea acestui sistem, dar și dintr-o dorință nesăbuită a angajaților de a ajunge, parcă, într-un timp cât mai scurt, la bunăstarea supremă, la fericirea absolută. Pentru unii dintre ei, din păcate, înregimentarea într-un asemenea sistem a fost o experiență fatală, așa cum dovedesc și cazurile pe care le-am selectat dintr-o listă cât cartea de telefon.
* Aprilie, 2007. Raluca Stroescu, manager de audit la compania "Ernst&Young", a fost găsită fără suflare în locuința ei. Cauza decesului: stop cardio-respirator, după o lungă perioadă de stres crâncen și extenuare. Avea 31 de ani. A fost găsită în fața calculatorului din camera ei, cu două dosare de audit în brațe. Sub presiunea unor deadline-uri, Raluca muncise aproape non-stop, luni de zile, fără week-end-uri sau sărbători legale. Cântărea sub 40 de kilograme, era aproape un schelet.
* Iunie, 2007. Irina Ticu avea 23 de ani și lucra la firma "Delhi Ineu". Era extrem de muncitoare și dedicată postului său. Obișnuia aproape zilnic să stea mult peste program, iar șefii se pregăteau să o promoveze pentru devotamentul ei. Irina nu s-a mai putut bucura de momentul acela. A căzut răpusă de oboseală, la serviciu, în fața colegilor ei. Eforturile medicilor ajunși acolo cu ambulanța au fost în zadar.
* Mai, 2009. Mădălin Groza, de 32 de ani, era șeful celui mai mare magazin Orange din Arad. A murit într-o noapte, în urma unui anevrism cerebral, agravat de un stres enorm și o oboseală cronică. Colegii și rudele lui au povestit că "Mădălin era extrem de supărat din cauza sarcinilor de serviciu tot mai grele, aproape imposibil de realizat."
* Martie, 2010. Carmen Ramona Cîciu, în vârstă de 36 de ani, programator la compania "Ipsos Interactive Services", s-a prăbușit în fața calculatorului de pe birou, în urma unui stop cardio-respirator. A murit câteva zile mai târziu, din cauza unui edem cerebral, pus pe seama stresului și a extenuării. Colegii ei spun că muncea enorm, că uneori rămânea la birou până dimineața, când o lua de la capăt cu lucrul. Avea doi copii gemeni, de trei ani.
* Noiembrie, 2010. Lavinia Samoilă, de 32 de ani, fost manager la compania "L'Oreal", s-a sinucis aruncându-se de la etajul opt al blocului în care locuia. Avea tot ce voia, o mașină de lux cu șofer, un salariu colosal, un apartament aranjat ca în reviste. N-avea însă niciodată timp pentru viața ei personală. Trăia singură, iar vecinii spun că n-o auzeau vorbind decât despre stresul enorm pe care îl îndura la serviciu.
Sunt doar câteva din cazurile petrecute în ultimii ani. În lumea corporatiștilor se vorbește că asemenea drame se petrec tot mai des, însă mai marii companiilor au instituit niște reguli draconice, prin care cei care îndrăznesc să divulge în presă asemenea informații pot fi concediați fără drept de apel și puși, chiar, să plătească anumite daune companiei. Și totuși, în ciuda acestor reguli, am reușit să stau de vorbă cu trei angajați ai unor mari corporații. Să le aflu calvarul de zi cu zi și visele lor năruite. Au acceptat să-mi povestească despre viața pe care o duc și care nu mai e demult viața lor. Despre cât de mult s-au înstrăinat de tot ce e viu și frumos și despre sufletul lor atrofiat. Au acceptat să-mi spună toate astea, cu o singură condiție: să nu le dezvălui identitatea. Nici nume de familie, nici nume de firmă. În tot coșmarul pe care îl trăiesc, spaima lor cea mai mare e că ar putea rămâne pe drumuri. Pentru că tot ce au, mașină, casă, mobilă și alte accesorii indispensabile, e lăsat amanet la o bancă.
O viață la amanet
"Știu că oamenii ne privesc ca pe niște ființe ciudate. De fapt, care ființe? Mai degrabă ca pe niște roboți. Și probabil că au dreptate să ne privească așa. Eu, de pildă, nici nu mai țin minte cum miroase iarba sau cum e atunci când iubești. Și nici măcar nu am timp să simt că mi-e dor de toate astea. De ce? Pentru că am intrat într-un fel de carusel infernal, care mă învârte atât de repede, că nu mai am cum să descopăr nimic în jurul meu. Și nici să sar, să mă desprind de-acolo n-am curaj. Mi-e frică să nu mă prăbușesc. Regret cu toată ființa mea pasul pe care l-am făcut acum 14 ani. E clar pentru mine acum că viața adevărată e în cu totul altă parte. Din păcate, e prea târziu să o mai caut..." Mirela stă în fața mea, așezată pe un fotoliu de piele din livingul ei uriaș. Și-a găsit cu greu timp pentru vizita asta. De aproape șapte ani, ocupă funcția de PR Manager într-o companie de telecomunicații și mâine are deadline-ul unui proiect la care lucrează de vreo două săptămâni. Acum, însă, se bucură pentru răgazul ăsta de sinceritate. Demult n-a mai avut o conversație atât de deschisă. După atâția ani în care a trebuit să joace zi de zi același rol al femeii dure, severe, capabile să țină în frâu comunicarea cu subalternii, dar mai ales cu acei șefi bărbați plini de mofturi și ifose, nu credea că ar mai fi vreodată în stare să povestească cuiva frământările ei personale. Stă așezată lejer pe fotoliul de piele și-mi răspunde cu un zâmbet amar la orice întrebare. A împlinit de curând 45 de ani. Se ține încă bine, e mereu dichisită, are dressingul ticsit numai cu haine de top, folosește cosmetice scumpe, luate numai de la Paris. Dar niciunul din machiajele ei sofisticate nu-i poate ascunde ridurile de sub ochi și privirea mereu obosită. Îmi arată câteva fotografii din timpul studenției și descopăr acolo o domnișoară frumoasă, cu privirea încrezătoare și chipul luminos, zâmbind plină de speranță și fericire. Nimic din toate astea nu se mai vede pe chipul ei de acum. Se uită tristă și parcă mirată la fotografiile astea, ca și cum n-ar mai recunoaște nici ea privirea luminoasă de-acolo. "Cum au trecut anii! Nu-mi vine să cred, parcă sunt poze din altă viață".
Aici, în livingul acesta imens, totul arată ca în casa unui milionar. Pe peretele din față atârnă un televizor-plasmă uriaș, cât un ecran de film, dotat cu toate programele lumii și cu cel mai scump sistem home-cinema, pe care însă nu-l deschide aproape niciodată. În partea opusă, îți sare în ochi un șemineu elegant, din sticlă și piatră, despre care Mirela spune că e un model exclusivist și foarte scump, marca "Focus Creation", produs de un artist celebru din Franța, pe nume Dominique Imbert. "Când vezi un șemineu ca ăsta, te gândești imediat la imaginile alea din filme, nopțile alea romantice de iarnă, petrecute în brațele iubitului, cu un pahar de vin în față. La mine, n-a fost să fie. În afară de faptul că arată frumos și îmi încălzește foarte bine livingul, nu i-am găsit nici o altă întrebuințare sau semnificație." Pe un alt perete, se înalță până aproape de tavan o bibliotecă din lemn de mahon, plină cu cărți de colecție, pe care Mirela speră că le va citi într-o zi. Dincolo de geamul imens din fața noastră, se vede curtea cu gazonul ei de un verde impecabil, tăiat la mijloc de o alee cu dale de granit, care duce spre poartă. În partea stângă a curții, într-un țarc circular din scânduri multicolore, stau înșirate câteva jucării, un scrânciob agățat de craca unui copac și un tobogan roșu din plastic. Mai încolo, aproape de gard, se vede peretele din cărămidă al garajului în care se adăpostește un Novo Toyota RAV4 argintiu, nou-nouț. Casa asta se află într-o zonă rezidențială din nordul Capitalei și a fost cumpărată în 2012. Are la parter un living cu bar și bucătărie, iar la etaj trei dormitoare mari și o cameră de lucru, în care Mirela își petrece adesea nopțile, încercând să termine task-urile de la birou. Tot ce se află aici, inclusiv mașina și casa, cu toate acareturile ei, a fost achiziționat cu credite din bănci și un avans obținut în urma vânzării unui apartament. Din salariul ei de aproape 3000 de euro, mai mult de jumătate se duce în rate, restul ajungându-i la limită pentru întreținerea casei, traiul de zi cu zi și tot felul de taxe. "Înțelegeți acum de ce nu pot să mai sar din caruselul ăsta?", îmi zice, cu o oarecare spaimă în privire. "Viața mea e definitiv amanetată. Ăsta e prețul pe care îl plătesc pentru traiul ăsta așa zis fericit".
Totul a început cu un interviu care la vremea aceea a cam îngrozit-o. Era o zi urâtă de toamnă, o zi pe care n-o va uita niciodată. Până atunci, după absolvirea ASE-ului, avusese tot felul de job-uri, ultimul fiind într-o agenție de turism. Nu câștiga mare lucru, dar avea o viață curată și știa să se bucure de lucrurile simple. Citea mult, mergea măcar o dată pe săptămână la teatru, nu-i scăpa niciun film, asculta muzică bună, avea un iubit, era înconjurată mereu de prieteni, se bucura din plin de vacanțe, urca pe munte, înota, juca tenis. Au fost anii ei cei mai frumoși, se simțea liberă și împlinită. Reușise să-și cumpere un apartament, apoi o mașină la mâna a doua, plănuia să se mărite cu cel pe care-l iubea de aproape cinci ani, voia cu ardoare să aibă un copil și să se bucure mai departe de aceleași lucruri simple și curate. Din păcate, însă, agenția de turism la care lucra a dat faliment, iar asta i-a cam dat planurile peste cap. "Locuiam împreună cu prietenul meu și începusem să ne cam împotmolim din punct de vedere financiar. El era cameraman într-o televiziune, nu câștiga cine știe ce. Abia puteam face față cheltuielilor curente. Nici nu se mai punea problema de vacanțe sau alte distracții. Așa că m-am pus serios pe treabă, să-mi caut un job. Și după mai multe încercări eșuate, am primit un telefon de la o fostă colegă din agenție. Mi-a zis că o mare companie de telecomunicații tocmai voia să deschidă o filială în România. Și că au nevoie de oameni, că fac recrutări. Am mers într-un suflet acolo, am lăsat un CV, și după două zile am fost invitată la interviu. Țin minte că ploua infernal și singura mea grijă era să nu-mi murdăresc pantofii. Interviul a fost ceva groaznic. Aveam senzația că sunt la o ședință de psihoterapie. Am fost întrebată, printre altele, câți copii vreau să am, dacă am un iubit, de când sunt cu el, cum mi-am trăit copilăria, dacă am un somn liniștit, ce visez când dorm și alte bazaconii care, sincer, m-au cam speriat. Am plecat de-acolo năucă, nici nu mai voiam să mă gândesc la un asemenea job. Și totuși, după alte câteva zile, când m-au chemat din nou și mi-au spus că am fost acceptată, dar mai ales după ce mi-au spus ce funcție și ce salariu vor să-mi ofere, am acceptat fără să clipesc".
*
Din acel moment, viața ei s-a schimbat. Ușor, ușor, mirajul banilor și-al unei cariere de succes i-a sucit mintea, i-a modificat reperele, i-a alterat gusturile, i-a răsturnat toate modelele de până atunci. Muzica rock, pe care o asculta cândva cu atâta plăcere, devenise cu timpul doar "o gălăgie enervantă", fiind înlocuită cu Chill Out, Cafe del Mar și alte delicatesuri din curentul "meditation music". Toate modelele ei culturale de până atunci, Petre Țuțea, Cioran, Ionesco nu mai erau decât niște bieți ratați, care au ales scrisul și meditația filosofică doar dintr-o lene congenitală, unicul ei model devenind femeia de carieră, acea "business woman" puternică și independentă, întâlnită în filmele americane de duzină. Treptat, și-a modificat și stilul vestimentar, gesturile, limbajul, începând să vorbească tot mai frecvent, în viața de zi cu zi, în așa-numita "romgleză", acea limbă stupidă a corporatiștilor care amestecă, plini de ifose, cuvinte din graiul nostru matern cu englezisme găunoase și reci. Apoi, începuse să disprețuiască toate acele lucruri simple care înainte îi luminau viața. În locul unei banale plimbări printr-un parc, prefera un local de lux, unde să discute, de bună seamă, doar despre bani sau problemele ei de la birou. În locul unui weekend la munte, prefera un shopping scurt la Paris sau Viena. Vechii ei prieteni o plictiseau, partenerul ei de viață, cel cu care plănuise cândva să se mărite, o agasa cu stăruința lui de a o aduce din nou cu picioarele pe pământ. "Nimic nu mai era ca înainte. Și asta pentru că eu eram altcineva. Cine spune că mediul corporatist înseamnă spălare pe creier are perfectă dreptate. Dacă ești mai slab de înger sau foarte ambițios să ajungi tot mai sus, ești pierdut. Se pare că eu așa am fost. Relația cu prietenul meu era pe ducă. Veneam acasă seara, târziu, și dacă nu-mi luam ceva de lucru de la birou, adormeam pe fotoliu. Nu mai aveam subiecte comune, nu mai aveam aceleași gusturi și pasiuni. Toate acele lucruri care înainte îmi plăceau la el acum mă enervau cumplit. Și totuși, nu voiam să ne despărțim, îmi era parcă teamă de asta. Aveam însă un șef care îmi tot făcea ochi dulci. Mă ajuta la proiecte, mă acoperea în fața celorlalți șefi, ieșeam cu el în pauza de "lunch". Avea 45 de ani, cât am eu acum. Era un tip mereu stăpân pe situație, mereu dichisit și galant, un manager veritabil. Avea familie, o soție frumoasă și un copil de vreo zece ani. Nu știu prea bine de ce, dar prezența lui mă fascina. Era pentru mine un model al bărbatului de succes. Avea un singur cusur: era un afemeiat incurabil. Dar în mintea mea de atunci, până și asta era o calitate. M-am îndrăgostit de el. Sau, mă rog, așa am crezut. De fapt, era doar o himeră, o fascinație tâmpă față de un model închipuit." Mirela se oprește puțin, mă privește parcă ușor jenată, și-apoi îmi spune pe un ton confesiv: "Am fost amanta lui aproape un an. Și nu-mi era rușine deloc. Într-o corporație cu atâtea team building-uri și-atâtea ore petrecute peste program, combinațiile astea sunt la ordinea zilei. Ba chiar e încurajat acest obicei. În felul ăsta, dorința de a merge acasă poate să scadă până la dispariție. Iar un divorț, adică destrămarea unei familii, aduce, nu-i așa, mari beneficii companiei. Un angajat rămas singur nu mai are de ales decât să-și dedice viața job-ului său. Cam asta s-a întâmplat și cu mine. Prietenul meu a bănuit ceva, dar n-am recunoscut niciodată nimic. Nu voiam să mă părăsească tocmai acum, pentru că în felul ăsta aveam cu șeful meu o complicitate reciprocă. Și totuși, după aproape un an, prietenul meu m-a părăsit. Am rămas singură și eram pentru prima oară speriată. Din pricina asta, am încercat să mă arunc mai tare în brațele celuilalt, dar gestul meu l-a înfuriat așa de rău, că în acel moment mi-a dat papucii definitiv. Aveam pe vremea aia 35 de ani și deja îmi dădea parcă fiori presimțirea că voi rămâne singură tot restul vieții. Abia atunci am început să mă trezesc la realitate. Din păcate, a fost prea târziu".
Presimțirea ei a fost corectă: din ziua aceea a rămas o femeie singură. Unicul ei antidot a fost munca, spre mulțumirea deplină a șefilor care au și promovat-o după un an în funcția de PR Manager. Lucra într-un ritm infernal, cu o disperare bolnavă, zi de zi, până noaptea târziu, când ieșea din birou mereu cu aceeași teamă de a se întoarce din nou în singurătatea ei apăsătoare. Mai târziu s-a gândit că poate ar trebui să mai schimbe ceva din decor. Și-a cumpărat casa asta, și-a aranjat-o exact așa cum a vrut, și-a ales mobila din reviste, a umplut pereții cu tablouri scumpe, și-a luat un câine frumos și deștept. Apoi, s-a hotărât să înfieze un copil. "Orice femeie are niște condiționări aproape biologice. Vrea dragoste, vrea un copil, o familie, vrea să gătească din când în când, vrea să-și arate iubirea. Eu n-am avut parte de răsfățul ăsta și nu mai aveam prea mult timp să aștept. M-am gândit să înfiez un copil. Așa a apărut în viața mea, acum cinci ani, o fetiță pe nume Maria. De atunci, tot golul ăla care mă chinuia s-a umplut, și viața asta a mea a căpătat iar un sens".
Mirela a continuat totuși să muncească în același ritm nebun. Nu avea de ales, șefii se obișnuiseră cu abnegația ei și îi cereau tot mai mult. Fetița rămânea zi de zi în grija unei bone care era angajată 12 ore pe zi. Mirela nu reușea să o vadă decât seara, târziu, când dormea. De-atâta agitație și stres, s-a ales cu o insomnie cronică, iar pofta de mâncare îi pierise total. Acum doi ani, într-o dimineață, a făcut un accident cerebral. Din fericire, nu foarte grav. Medicii i-au recomandat atunci să scape de stres, de computer, de presiunea de la birou, să iasă cât mai mult în natură, să mănânce sănătos și să doarmă. Altfel, lucrurile se pot agrava urât. "Vă dați seama ce-ar însemna asta? Să rămână copilul singur pe lume, într-o casă pe care mi-ar înșfăca-o banca a doua zi? Sau să ajung o legumă, într-un căruț, și să asist neputincioasă la propriul meu sfârșit și la drama copilului meu?" Mirela nu are de ales. Toată compania știe despre accidentul ei vascular, dar nimeni nu se sinchisește de asta. I-au dat atunci câteva zile libere, peste concediul ei medical, și cam atât. Astăzi muncește la fel de mult, cu aceeași presiune pe cap, cu același stres și aceleași nopți de insomnii. Pe Maria o vede la fel de rar, iar atunci când își găsește, totuși, timp pentru ea, își pierde repede răbdarea și uneori chiar își iese din fire și se răstește la ea. "Mă simt ca într-o menghină care mă strânge din toate părțile. Nici măcar în vacanțe nu pot să mă mai simt eliberată. Am tot sperat anii ăștia că îmi voi găsi până la urmă un partener de viață. Să fie alături de mine și de Maria, să mă simt apărată, în siguranță. Când să întâlnesc un asemenea om? În companie toți sunt ca niște roboți, fiecare e doar pentru el, toată lumea stă la pândă să-i faulteze pe alții. Apropo, știți că s-a inventat o agenție matrimonială pentru corporatiști? Se numește «Umbrella for Two». Râsu'-plânsu', nu altceva. Cine ar putea sta cu mine cu atâtea pe cap? Cine să mă suporte? Uneori mă uit în oglindă și parcă nu mai văd nimic feminin. Degeaba îmi dau cu atâta machiaj, degeaba îmi aranjez mereu părul, degeaba port pantofi eleganți. După atâția ani de manageriat într-o corporație, orice femeie devine un bărbat în fustă. Așa că mi-am luat gândul de la o relație. Cai verzi pe pereți. De fapt, mi-am luat gândul de la orice. Singura mea bucurie și împlinire a rămas Maria. Și tot ce mai aștept este ziua în care îmi voi putea petrece tot timpul cu ea. Adică, ziua eliberării din tot coșmarul ăsta".
Visuri năruite
Diana și Valeriu sunt căsătoriți de aproape un deceniu. Ea are 33 de ani, el 35. Au preferat să ne întâlnim într-un bar din oraș. S-au îmbrăcat lejer, în hanorace, blugi și adidași de firmă. Poartă amândoi ochelari de vedere, au înfățișarea unor studenți tocilari și lipsiți de orice complexe. Și totuși, sunt manierați și aparent joviali. Am spus aparent, pentru că povestea lor avea să-mi dezvăluie de fapt o tristețe ascunsă și grea. Mediul corporatist i-a educat să-și inhibe orice emoție și trăire lăuntrică, să scoată la suprafață doar zâmbete și bunăvoință, pentru a fi pe placul clientului. Diana este marketing manager într-o multinațională de produse cosmetice. Valeriu, IT manager într-o companie farmaceutică. Au un băiețel pe care nu-l văd decât seara, înainte de culcare. Valeriu a fost recrutat încă din timpul studenției, când a fost remarcat de un "CEO executive assistant" și ademenit cu promisiunea unui trai de vis. A fost invitat să petreacă alături de angajații multinaționalei o zi la birou. "M-au chemat într-o zi de lucru mai lejeră. Unul dintre angajații mai instruiți m-a luat în custodie, poftindu-mă să-l urmez peste tot, să fiu umbra lui. Mi-a arătat doar partea frumoasă, adică tot ce-ți poate încânta privirea. Cafeneaua din mijlocul spațiului de lucru, platoul cu fructe gratis, birourile luminoase, sala de gimnastică, coridoarele uriașe pline de plante exotice, lifturile de sticlă, restaurantul de la subsol, un atelier de pictură, în fine, tot ce se putea, ca să mă convingă că acolo e un fel de paradis. Și, de ce să nu recunosc, chiar m-au convins. Mai ales după ce însoțitorul meu mi-a împuiat capul cu povești despre carduri bancare, carduri de sănătate, mașini cu șoferi, team buildinguri, deplasări în străinătate. Nici o vorbă însă despre munca infernală, despre stresul uriaș și presiunea timpului care te poate ucide, despre turnătoriile și strâmbele colegilor zâmbitori, despre politica corporatistă de spălare pe creier și alienare, despre anularea unor ființe și transformarea lor în roboți. Nu, nimic din toate astea, doar că totul e minunat. Și, cei mai mulți cad în extaz și abia așteaptă să intre în lumea asta. Așa am pățit și eu. Imediat după licență, am venit aici și după câteva interviuri și teste, am devenit unul de-al lor".
Și pe Diana a încântat-o același miraj, mai ales că la început a avut mână liberă să-și aleagă singură echipa de marketing. Ea însă a înțeles mai repede decât Valeriu că nu-i tocmai a bună cu lumea din corporațiile astea. Au apărut stresul, oboseala, iar căsnicia începuse să scârțâie. "Ei nu au nevoie de oameni preocupați de familie. Ei vor să te simți acolo, la birou, ca acasă, de-aia atâta lux și răsfăț, ca să nu mai simți nevoia de acasă la tine. De-aia se fac atâtea team buildinguri, excursii din alea idioate, cu tot felul de jocuri și concursuri stupide, ca să te apropii tot mai mult de colegi și să-ți faci lângă ei o familie. Să uiți că de fapt familia ta te așteaptă acasă. Și, oricât de tare te-ai ține, după câțiva ani petrecuți în stilul ăsta, atmosfera de acasă n-are cum să fie prea roză." Așa s-a întâmplat și cu ei. Au apărut primele tensiuni și certuri. Au hotărât să aibă un copil, sperând că asta le va putea salva relația. Diana a rămas gravidă, dar din cauza stresului și a oboselii, în luna a treia a pierdut sarcina. A urmat un calvar. A început să se certe cu toți colegii și șefii, să aibă reacții sindicaliste, să se revolte, să țipe la ei că așa nu se mai poate, că munca și atmosfera de acolo o să-i distrugă pe toți. Șefii încercau mereu să o calmeze, sugerându-i că suferă de surmenaj și depresie. Apoi i-au impus un examen medical la clinica de medicină a muncii recomandată de corporație. Asta, pentru a ajunge în final la un psihiatru. Era o strategie bine gândită, pe care au aplicat-o și cu alți angajați rebeli. Diana s-a ales cu un diagnostic inventat ("sindrom discordant", adică un fel de schizofrenie), devenind, astfel, pentru totdeauna, vulnerabilă și sub amenințarea permanentă a concedierii. Povestea asta a cumințit-o definitiv. Ușor, ușor, s-a adaptat din nou la regulile diabolice ale corporației, fără să mai crâcnească deloc. Mai târziu, a rămas din nou însărcinată, și când i-a venit sorocul, a născut un băiețel sănătos și voinic. Îl cheamă Vlad și astăzi are patru ani. Au crezut că un eveniment ca ăsta îi va elibera de stresul și tensiunile de până atunci. Nici vorbă, sistemul corporatist nu se îndură de nimeni, nici chiar atunci când e vorba de un copil. După doar șase luni de concediu postnatal, Diana a luat-o de la capăt cu munca ei infernală. "De atunci, viața mea de familie aproape că nu mai există. În afară de câteva weekenduri și concedii, nu prea mai apuc să-l văd pe Vlăduț. Plec dimineața, când el încă doarme, intru în camera lui, îl sărut, și-l mai văd seara, când bona îl pregătește iar de culcare. Nici Valeriu nu-l vede mai des. Amândoi muncim pe brânci, ca să putem plăti ratele. Avem tot ce ne trebuie, în afară de timp, de libertate. Nici lui Vlad nu-i lipsește nimic. În afară de prezența și dragostea noastră. Nu e deloc un copil fericit." Diana lasă privirea în jos, în vreme ce Valeriu o privește cu o oarecare mirare, ca și cum abia acum a aflat despre toată drama asta a lor. "Da, nici eu nu prea am timp să mă ocup de Vlăduț", zice el cu voce moale, continuând să o privească pe Diana. "La birou sunt tot timpul agitat, lucrez ca un nebun. De cele mai multe ori, n-ajung acasă mai devreme de zece seara, când Vlad deja doarme. Dacă mănânc ceva, mi se face imediat rău. Mă așez în fotoliu, deschid televizorul, mă uit vreo jumătate de oră prin el și până la urmă adorm. Nici cu Diana nu apuc să vorbesc. Umblăm prin casă unul pe lângă altul, ca doi străini. Iar când am, totuși, timp să mai stau cu Vlăduț, tot la treburile mele de la birou îmi zboară gândul. Am ajuns să trăiesc ca un robot, fără să mai simt nicio emoție sau bucurie. Asta e, am crezut că-l prindem pe Dumnezeu de-un picior și am căzut într-o capcană din care nu știu dacă vom putea ieși vreodată." Diana îl ascultă resemnată și apoi tresare, ridicând brusc privirea furioasă spre mine. "Știți de ce am acceptat să ne întâlnim și să vă spunem toată povestea asta? Pentru că aș vrea din tot sufletul să afle cât mai mulți tineri că viața într-o corporație e un coșmar. Că anulează tot ce e mai frumos și omenos în tine, că te transformă într-o mașinărie. Că nu trebuie să se lase nimeni amăgit de mirajul ăsta blestemat al unui salariu mai mare sau de luxul ăsta înșelător. Că totul acolo e fals, e doar o vitrină, și în spatele ei se ascunde o lume care distruge oameni, vieți și familii. Asta aș vrea să afle orice tânăr tentat să aleagă o asemenea cale. E singurul motiv pentru care am fost de acord să-mi deschid sufletul, înainte să devină și el corporatist."
Pagini ilustrate cu reproduceri după FRANCISC CHIUARIU