- Frumoasă şi strălucită actriţă de teatru, cu mari succese în anii '80-'90, aţi pus haina actoriei pe umeraş, pentru a îmbrăca redingota regizorului, un rol rezervat mai degrabă bărbaţilor. De ce această schimbare de costumaţie?
- Niciodată nu-mi trecuse prin minte să încerc să fac regie. La pasul acesta m-au obligat împrejurările. În anul 1999, într-un moment foarte greu al vieţii mele - mă refer la decesul soţului meu (Ioan Chirilă, reputat jurnalist sportiv şi scriitor, n. red.), când nu ştiam cum să mă adun şi când voi mai putea să lucrez, mi s-au oferit o piesă foarte frumoasă şi un rol minunat. Regizoarea era tânără, la început de drum, dar pentru mine asta nu a contat, i-am acordat toată încrederea. S-a adunat distribuţia şi am ajuns la momentul lecturilor: prima etapă a oricărui proiect teatral. Chiar după prima întâlnire, am primit un telefon de la regizoare, în care mi-a spus că nu credea că este capabilă să răspundă viziunii mele legate de rol, că aveam interpretări diferite ale rolului pe care urma să îl joc. Eu m-am simţit puţin vinovată şi m-am străduit s-o conving că ne vom înţelege, că puteam să facem treabă bună împreună, dar ea a abandonat proiectul. Pentru că piesa respectivă mi se părea extrem de valoroasă, m-am apucat atunci să dau telefoane la diverşi regizori cu care lucrasem şi pe care ştiam că puteam conta - Cătălina Buzoianu, Valeriu Moisescu etc. - însă toţi erau ocupaţi. Şi-atunci, mi-am luat inima-n dinţi şi-am purces eu însămi la treabă. A fost o experienţă incredibil de grea, de dură, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbutit să duc spectacolul până la capăt şi, din fericire, să-mi şi iasă bine. Criticii, care mă cunoşteau în calitate de actriţă, mă sunau şi-mi spuneau: "Tu ai făcut aşa ceva? Nu-mi vine să cred! E extraordinar!". În plus, cum la ora respectivă, în teatru nu se întâmpla mai nimic, spectacolul meu a venit aşa, ca un bum. Un bum cu mare succes! Pe urmă, am stat o vreme şi m-am gândit dacă să mai continuu sau nu pe drumul ăsta. Finalmente, am decis să merg mai departe, fiindcă, pe de o parte, consideram atunci - aşa cum consider şi acum - că e nevoie de spectacole de calitate, şi nu de spectacole încropite, al căror unic scop este să genereze bani, dar, pe de altă parte, la mijloc a fost şi un mic orgoliu al meu: am vrut să nu mă opresc la un unic proiect, ca să nu se creadă că doar atât am putut. (râde) Iar după al doilea, mi-a fost imposibil să mă mai opresc: l-am făcut şi pe al treilea, şi pe al patrulea, şi tot aşa, de-am ajuns la zece. Şi - vă mărturisesc - sunt foarte fericită, deşi, după cum remarcaţi, n-am mai jucat decât sporadic, în spectacole montate de mine - ultima dată în 2011, în "O lume pe dos".
- Cariera de actriţă oferă mai mult decât cea de regizor? Există lucruri de care vă este dor? Scena, luminile rampei, aplauzele...
- În opinia mea, situaţia stă cam aşa: actorul e mai iubit, regizorul e mai respectat. La mine, vorbind de partea de culise, iţele astea două se împletesc deseori: când montez un spectacol, întotdeauna urc pe scenă şi le arăt actorilor ce şi cum trebuie să facă. Am colegi, regizori, care-mi spun "Ce bine de tine că eşti actriţă!", pentru că, într-adevăr, am limpede în minte nu doar ce vreau să obţin de la actor, ci şi cum se poate obţine acel efect. În fond, treaba regizorului asta e: să găsească soluţii. Reversul medaliei intervine în partea vizibilă: când se termină spectacolul, lumea se înghesuie la actori ca să-i îmbrăţişeze şi să-i felicite, iar regizorul rămâne uitat, în umbră, dacă nu cumva, aşa cum se întâmplă nu o dată, spectatorul nici măcar nu se gândeşte că a existat un regizor, nu ştie ce înseamnă regie, nu ştie că regizorul este cel care a pus totul cap la cap, nu ştie că regizorul este cel care se consumă pentru fiecare actor în parte, nu ştie că regizorul trebuie să aibă o răbdare infinită, trebuie să ştie să caute, să foreze în text, în adâncul lui şi în adâncul actorilor, trebuie să fie un foarte bun psiholog şi un excelent comunicator. Oamenii îşi aduc aminte sau conştientizează existenţa regizorului doar când spectacolul e prost. De asta, eu le şi spun la repetiţii, actorilor, atunci când ei introduc cuvinte în plus sau schimbă, cu de la sine putere, interpretarea: "Nu vă bateţi joc de spectacol, pentru că eu îl semnez. Vă bateţi joc de numele meu. Atât rămâne de la mine: numele. Voi aveţi spectatorii, care vă adulează şi vă privesc ca pe nişte zei, eu rămân în urmă doar cu această semnătură."
- Cel mai recent spectacol care vă poartă semnătura este "Coada", de la Teatrul "Bulandra" din Bucureşti. Care este povestea lui?
Portret de tinereţe
- În primul rând, a fost bucuria descoperirii acestui text: un text fabulos, cu atât mai mult cu cât a fost scris la mijlocul anilor '60. Cum l-am găsit? Cumpărând foarte multe cărţi şi plătind ca să-mi fie traduse - eu nu ştiu engleză decât foarte puţin, aşa că apelez la traducători. Însă - iată! - am fost răsplătită, pentru că am dat peste această comoară. Apoi, e bucuria lucrului cu textul: am foarte mare respect pentru text, aşa că n-am schimbat nimic. Singura intervenţie pe care mi-am îngăduit-o a fost asupra unui personaj pe care l-am pus într-un scaun cu rotile, mi s-a părut că în felul acesta obţin o altă deschidere a lui. Vedeţi, lucrul pe text are o savoare deosebită, e incitant, te provoacă din punct de vedere emoţional şi psihologic. În plus, are şi valoare de început, iar pentru mine, începuturile sunt întotdeauna nişte mari bucurii. Sfârşiturile sunt cele care nu-mi plac şi de aceea le şi amân cât pot de mult. Aici, însă, sfârşitul a fost şi el marcat de bucurie, în sensul că, după ce am muncit mult şi din greu, am fost foarte mulţumită de cum mi-a ieşit spectacolul. Pare foarte simplu să vezi cinci oameni care stau la o coadă, pe o scenă aproape goală, fără decor şi cu foarte puţine elemente de recuzită, dar nu e deloc aşa, dacă te gândeşti că acei cinci oameni trebuie să exprime o metaforă extraordinar de profundă, anume - că în viaţă nu există locul întâi, pentru care şi eu m-am bătut de atâtea ori - că el e o himeră, pentru că întotdeauna va exista cineva mai bun decât tine. Iar exprimarea acestui adevăr trebuie să fie cursivă şi unitară. Asta a fost o altă problemă, mai cu seamă că niciunul dintre actori nu părăseşte scena - deci, am fost nevoită ca, secundă de secundă, să-i găsesc fiecăruia ceva de făcut, astfel încât, chiar şi atunci când nu au replici, ei să participe în scenă, şi nu doar să asiste, asemenea unor păpuşi inerte. Soluţia mea a fost să privesc "Coada" ca pe o simfonie, să adun toate instrumentele şi să le armonizez astfel încât să se audă o singură muzică. Auzind această unică muzică la final, şi acum am emoţii, simt că aş putea să plâng. Iar asta, pentru mine, reprezintă validarea: dacă am emoţii, înseamnă că spectacolul mi-a reuşit. Şi dacă la emoţiile mele se adaugă şi cele ale publicului, aceea e suprema recompensă.
Oştile stau faţă-n faţă
În scaunul regizoral, la repetiţiile pentru "Coada" (Foto: Tudor Chirilă)
- O întrebare foarte bună! Într-adevăr, la început, am fost ca două pietre tari: ne-am certat foarte mult, ne-am contrazis foarte mult, au ieşit scântei. Pe scurt, a fost foarte greu! Intervin atâtea: sentimentele, dragostea dintre noi, dorinţa mea de a-l proteja, respectul lui faţă de mine... Toate astea ne încurcau în relaţia profesională. A trebuit "să ne învăţăm" unul pe celălalt: să ne învăţăm la nivel profesional. Şi aşa, încetul cu încetul, cu o luciditate aplicată aproape chirurgical, am reuşit să ajungem într-un punct în care e foarte dificil de ajuns: ne-am detaşat de sentimente şi, când avem de lucru, nu mai suntem decât doi artişti. Atât! Tudor a înţeles că putem să ajungem la un numitor comun şi că atunci va fi bine! Când a început să creadă că va fi bine, a renunţat la a mai fi refractar, ba chiar, la "Coada", mi-a şi spus: "Să ştii că eu o să tac. La spectacolul ăsta facem exact cum vrei tu." Astfel că acum sunt foarte liniştită, lucrăm împreună foarte bine.
- Din postura de regizor, şi nu aceea de mamă, privindu-l pe Tudor ca actor, vi se pare că şi-a găsit bine drumul?
- Categoric! Tudor a fost dintotdeauna un apucat, un profesionist desăvârşit: ca şi mine, nu lasă o virgulă nestudiată, negândită şi nerepetată. Iar maturizarea l-a "rotunjit" ca actor. Asta, pe lângă faptul că e un băiat talentat. Profesional, în ceea ce-l priveşte, eu n-am avut emoţii decât atunci când am mers să-l văd la Institut şi apoi la primul lui spectacol de la Teatrul de Comedie. Voiam să văd dacă poate, dacă e, într-adevăr, actor sau doar un puşti care-şi doreşte să fie pe scenă. Apoi însă m-am relaxat, mi-am dat seama că orice ar veni peste el - nelinişti, neputinţe, întrebări legate de cât de potrivit îi e un rol etc. - Tudor e actor şi deci va găsi calea care să-l scoată din hăţiş. Luaţi ca exemplu, de pildă, cel mai recent rol al lui: Tartuffe. Pentru acest Tartuffe am, faţă de Tudor, nu doar admiraţie, dar şi un profund respect. În fond, Tudor este suma investiţiilor pe care le-a făcut în persoana lui în toţi aceşti ani: s-a pregătit fizic, şi-a lucrat corpul şi deci sensibilitatea (cum spune Peter Brook), a citit mult, s-a cultivat şi a făcut muzică. Toate astea, adunate, se văd!
"Singurătate? N-am auzit!"
Iarina Demian şi Tudor Chirilă - "O, tată, sarmane tată, mama s-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist"
- Se spune că o profesie făcută cu pasiune elimină timpul, goana lui implacabilă către final. Nu-l mai simţi. Nu-ţi mai e teamă că îmbătrâneşti. E adevărat?
- Hokusai, pictorul japonez, a scris aşa: "Abia la şaptezeci şi trei de ani am început să înţeleg adevărata formă a lucrurilor: a insectelor şi a peştilor şi natura plantelor şi a copacilor. Ca atare, la optzeci şi şase de ani, voi fi pătruns mai adânc în esenţa artei. La o sută de ani voi fi atins definitiv un nivel minunat, iar când voi avea o sută zece ani voi trasa o linie, iar asta va fi viaţa." În felul ăsta văd şi eu lucrurile, pentru că da, aveţi dreptate, pentru omul care face ceva care-i place, orice, timpul stă în loc. Timpul, în fond, e mai curând o dimensiune interioară. Iar eu, într-adevăr, fac ceva ce-mi place teribil. Nici c-aş mai putea să renunţ la regie. Lucrând, sunt parcă ocrotită de o capsulă, iar timpul trece pe lângă. Eu nu mă gândesc nicio clipă câţi ani am. Adică, fireşte, sunt conştientă de vârsta mea şi, în general, sunt cât se poate de în contact cu realitatea, dar nu-mi percep anii ca pe o sabie a lui Damocles. Nici când gândesc, nici când vorbesc, nici chiar când mă îmbrac. Fac totul cu bun simţ şi - socotesc - cu bună măsură, dar trăiesc viaţa cu poftă, trăiesc epoca, trăiesc moda, absolut totul! Şi toate astea, această perspectivă asupra vieţii şi asupra mea îmi vin, sunt convinsă, din teatru.
- Oare pasiunea pentru ceea ce faci, implicarea şi satisfacţia profesională acoperă şi zona sufletească, sentimentală? "Capsula" de care vorbeaţi vă ocroteşte şi când e vorba de dragoste?
În strălucita perioadă a actoriei: Iarina Demian în "Trei femei înalte"
- Toamna, cu roiurile ei de frunze ruginii şi cu umezeala din ce în ce mai rece, e percepută ca anotimpul melancoliei şi al tristeţii. Pe dumneavoastră vă afectează acel senin de care pomeneaţi sau o vedeţi doar ca pe un răgaz de mai domoală relaxare, cu o ceaşcă de ceai aburindă între palme?
Iarina Demian şi Tudor Chirilă la Premiile Uniter
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
