Fiindcă a fost surd la chemările modelor literare, Ştefan Agopian nu s-a demodat. Scrise cu intermitenţe între 1974-78, capitolele Manualului... au trebuit să aştepte cam un deceniu (timp în care i-au apărut alte trei romane - Ziua mîniei, 1979, Tache de catifea, 1980, şi Tobit, 1983) până să fie cuprinse în volumul din 1984. Cele trei romane îl impuseseră, în plin desant al textualiştilor, ca pe un excentric rezistent la aerul timpului, un stilist pe frontiera lichidă dintre istorie, poezie şi parabolă. Cumpănind fiecare frază, apelând şi la cuvinte "dezafectate" sau inventate, într-o vreme când se practica în literatură înregistrarea fidelă a oralităţilor, Agopian şi-a creat propria lume fictivă şi propria muzică a textului, insolite atunci, "clasicizate" azi (după cum dovedeşte şi includerea lui în seria de Opere de la Polirom). M-am bucurat că s-a re-reeditat acum şi separat Manualul, capodopera lui, fiindcă mi se pare o bună introducere a unei noi generaţii de cititori în lumea agopiană, care continuă să spună ceea ce are de spus şi să atingă terminaţiile nervoase într-un mod de care literatura minimalistă, egoficţională, mizerabilistă etc. n-ar fi capabilă. În postfaţa regretatului Petru Creţia - la fel de frumoasă în sine ca şi textul cărţii - se trece dincolo de caracteristicile evidente (insolitul, pitorescul, erudiţia, hazul unor aluzii la realităţile româneşti din ceauşism), spre observaţii de profunzime: "Manualul întâmplărilor se constituie într-un univers cu structură determinată, ale cărui elemente constitutive îşi corespund potrivit unor legi. Însă deasupra tuturor guvernează cea mai ciudată dintre legi, care este indeterminarea, pretutindeni prezentă, diversă în manifestări şi în conexiuni, jucăuşă şi gravă, înscrisă în cristalul unei arte magistrale". Această artă pune la contribuţie şi ritmul frazelor, care uneori stagnează sau creează impresia de acţiune cu încetinitorul, alteori accelerează, face bucle spectaculoase sau cade brusc, tăiat, după intuiţii miraculoase. Personajele principale, Ioan Geograful şi Armeanul Zadic, însoţite de creaturi desprinse din bestiare medievale sau hibride suprarealiste, deambulează prin necunoscut, între gravitate şi lejeritate, între vis şi amintire, scoţând la iveală ordurile, netrebnicia, dar şi bunătăţile pe care ni le varsă în suflet viaţa în trecere şi petrecere. Întâmplările de care au parte, buclucuri primejdioase ori burleşti, deşi sunt datate la sfârşitul secolului 18 şi începutul lui 19, se pierd într-o ceaţă istorică, un fel de prezent continuu ("anul acela 1808 începu de atunci mereu"). Să nu uităm că, scris sub cenzură, Manualul în care erau atâtea aluzii la prezentul ceauşist avea nevoie de această acoperire "evazionistă". Şi chiar dacă pentru cititorul tânăr de azi "şopârlele" care ne-au încântat pe noi în anii '80 nu mai sunt sesizabile, cartea îşi păstrează splendoarea în chiar lumea ei, în textura ei specială, în care se aliază oţiu şi plictiseală, beţie şi melancolie crud-surâzătoare, în tuşele vibrate spre un necunoscut-cunoscut, la vecinătatea dintre trăire şi fantasmă. O geografie din mijlocul a nicăieri, unde mintea deschide drumuri ca prin zăpadă spre Bucureşti şi Iaşi, spre ceţoasa Engliteră sau spre Viena, încoace, încolo, dar şi spre un dincolo în care personajele pot evada la limită. Căci ele petrec, se veselesc, păcătuiesc, se plictisesc şi se întristează omeneşte, dar se dovedesc înzestrate şi pentru zborul ce le poate salva din închisoarea condiţiei umane.
Selecţia "Formula AS"
* Ştefan Agopian, "Manualul întâmplărilor", postfaţă de Petru Creţia, editura Polirom, 150 p.
Fiindcă a fost surd la chemările modelor literare, Ştefan Agopian nu s-a demodat. Scrise cu intermitenţe între 1974-78, capitolele Manualului... au trebuit să aştepte cam un deceniu (timp în care i-au apărut alte trei romane - Ziua mîniei, 1979, Tache de catifea, 1980, şi Tobit, 1983) până să fie cuprinse în volumul din 1984. Cele trei romane îl impuseseră, în plin desant al textualiştilor, ca pe un excentric rezistent la aerul timpului, un stilist pe frontiera lichidă dintre istorie, poezie şi parabolă. Cumpănind fiecare frază, apelând şi la cuvinte "dezafectate" sau inventate, într-o vreme când se practica în literatură înregistrarea fidelă a oralităţilor, Agopian şi-a creat propria lume fictivă şi propria muzică a textului, insolite atunci, "clasicizate" azi (după cum dovedeşte şi includerea lui în seria de Opere de la Polirom). M-am bucurat că s-a re-reeditat acum şi separat Manualul, capodopera lui, fiindcă mi se pare o bună introducere a unei noi generaţii de cititori în lumea agopiană, care continuă să spună ceea ce are de spus şi să atingă terminaţiile nervoase într-un mod de care literatura minimalistă, egoficţională, mizerabilistă etc. n-ar fi capabilă. În postfaţa regretatului Petru Creţia - la fel de frumoasă în sine ca şi textul cărţii - se trece dincolo de caracteristicile evidente (insolitul, pitorescul, erudiţia, hazul unor aluzii la realităţile româneşti din ceauşism), spre observaţii de profunzime: "Manualul întâmplărilor se constituie într-un univers cu structură determinată, ale cărui elemente constitutive îşi corespund potrivit unor legi. Însă deasupra tuturor guvernează cea mai ciudată dintre legi, care este indeterminarea, pretutindeni prezentă, diversă în manifestări şi în conexiuni, jucăuşă şi gravă, înscrisă în cristalul unei arte magistrale". Această artă pune la contribuţie şi ritmul frazelor, care uneori stagnează sau creează impresia de acţiune cu încetinitorul, alteori accelerează, face bucle spectaculoase sau cade brusc, tăiat, după intuiţii miraculoase. Personajele principale, Ioan Geograful şi Armeanul Zadic, însoţite de creaturi desprinse din bestiare medievale sau hibride suprarealiste, deambulează prin necunoscut, între gravitate şi lejeritate, între vis şi amintire, scoţând la iveală ordurile, netrebnicia, dar şi bunătăţile pe care ni le varsă în suflet viaţa în trecere şi petrecere. Întâmplările de care au parte, buclucuri primejdioase ori burleşti, deşi sunt datate la sfârşitul secolului 18 şi începutul lui 19, se pierd într-o ceaţă istorică, un fel de prezent continuu ("anul acela 1808 începu de atunci mereu"). Să nu uităm că, scris sub cenzură, Manualul în care erau atâtea aluzii la prezentul ceauşist avea nevoie de această acoperire "evazionistă". Şi chiar dacă pentru cititorul tânăr de azi "şopârlele" care ne-au încântat pe noi în anii '80 nu mai sunt sesizabile, cartea îşi păstrează splendoarea în chiar lumea ei, în textura ei specială, în care se aliază oţiu şi plictiseală, beţie şi melancolie crud-surâzătoare, în tuşele vibrate spre un necunoscut-cunoscut, la vecinătatea dintre trăire şi fantasmă. O geografie din mijlocul a nicăieri, unde mintea deschide drumuri ca prin zăpadă spre Bucureşti şi Iaşi, spre ceţoasa Engliteră sau spre Viena, încoace, încolo, dar şi spre un dincolo în care personajele pot evada la limită. Căci ele petrec, se veselesc, păcătuiesc, se plictisesc şi se întristează omeneşte, dar se dovedesc înzestrate şi pentru zborul ce le poate salva din închisoarea condiţiei umane.
Fiindcă a fost surd la chemările modelor literare, Ştefan Agopian nu s-a demodat. Scrise cu intermitenţe între 1974-78, capitolele Manualului... au trebuit să aştepte cam un deceniu (timp în care i-au apărut alte trei romane - Ziua mîniei, 1979, Tache de catifea, 1980, şi Tobit, 1983) până să fie cuprinse în volumul din 1984. Cele trei romane îl impuseseră, în plin desant al textualiştilor, ca pe un excentric rezistent la aerul timpului, un stilist pe frontiera lichidă dintre istorie, poezie şi parabolă. Cumpănind fiecare frază, apelând şi la cuvinte "dezafectate" sau inventate, într-o vreme când se practica în literatură înregistrarea fidelă a oralităţilor, Agopian şi-a creat propria lume fictivă şi propria muzică a textului, insolite atunci, "clasicizate" azi (după cum dovedeşte şi includerea lui în seria de Opere de la Polirom). M-am bucurat că s-a re-reeditat acum şi separat Manualul, capodopera lui, fiindcă mi se pare o bună introducere a unei noi generaţii de cititori în lumea agopiană, care continuă să spună ceea ce are de spus şi să atingă terminaţiile nervoase într-un mod de care literatura minimalistă, egoficţională, mizerabilistă etc. n-ar fi capabilă. În postfaţa regretatului Petru Creţia - la fel de frumoasă în sine ca şi textul cărţii - se trece dincolo de caracteristicile evidente (insolitul, pitorescul, erudiţia, hazul unor aluzii la realităţile româneşti din ceauşism), spre observaţii de profunzime: "Manualul întâmplărilor se constituie într-un univers cu structură determinată, ale cărui elemente constitutive îşi corespund potrivit unor legi. Însă deasupra tuturor guvernează cea mai ciudată dintre legi, care este indeterminarea, pretutindeni prezentă, diversă în manifestări şi în conexiuni, jucăuşă şi gravă, înscrisă în cristalul unei arte magistrale". Această artă pune la contribuţie şi ritmul frazelor, care uneori stagnează sau creează impresia de acţiune cu încetinitorul, alteori accelerează, face bucle spectaculoase sau cade brusc, tăiat, după intuiţii miraculoase. Personajele principale, Ioan Geograful şi Armeanul Zadic, însoţite de creaturi desprinse din bestiare medievale sau hibride suprarealiste, deambulează prin necunoscut, între gravitate şi lejeritate, între vis şi amintire, scoţând la iveală ordurile, netrebnicia, dar şi bunătăţile pe care ni le varsă în suflet viaţa în trecere şi petrecere. Întâmplările de care au parte, buclucuri primejdioase ori burleşti, deşi sunt datate la sfârşitul secolului 18 şi începutul lui 19, se pierd într-o ceaţă istorică, un fel de prezent continuu ("anul acela 1808 începu de atunci mereu"). Să nu uităm că, scris sub cenzură, Manualul în care erau atâtea aluzii la prezentul ceauşist avea nevoie de această acoperire "evazionistă". Şi chiar dacă pentru cititorul tânăr de azi "şopârlele" care ne-au încântat pe noi în anii '80 nu mai sunt sesizabile, cartea îşi păstrează splendoarea în chiar lumea ei, în textura ei specială, în care se aliază oţiu şi plictiseală, beţie şi melancolie crud-surâzătoare, în tuşele vibrate spre un necunoscut-cunoscut, la vecinătatea dintre trăire şi fantasmă. O geografie din mijlocul a nicăieri, unde mintea deschide drumuri ca prin zăpadă spre Bucureşti şi Iaşi, spre ceţoasa Engliteră sau spre Viena, încoace, încolo, dar şi spre un dincolo în care personajele pot evada la limită. Căci ele petrec, se veselesc, păcătuiesc, se plictisesc şi se întristează omeneşte, dar se dovedesc înzestrate şi pentru zborul ce le poate salva din închisoarea condiţiei umane.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
