Părintele NICODIM MĂNDIŢĂ de la Agapia

"Fără cultură, nu există Mântuire"

Din toţi marii duhovnici ai Moldovei (şi nu au fost puţini), părintele Nicodim Măndiţă s-a arătat mereu altfel şi deosebit. Până şi astăzi, când, cu mult efort, ucenicii lui i-au publicat biografia şi cărţile mai importante, părintele continuă să rămână o prezenţă aparte, greu de desluşit. Nimic nu l-a făcut să renunţe la ale sale, nici măcar cele­britatea altor monahi, ca Ilie Cleopa sau Arsenie Papacioc. Părintele Nicodim a ales urcuşul lui propriu, calea cea mai grea şi mai primejdioasă. Aşa se face că, în timp ce unele mânăstiri erau închise şi oamenii aruncau speriaţi, la gunoi, icoane şi scripturi, părintele Nicodim se silea, în ascuns, să editeze într-o tipo­gra­fie mică şi improvizată, cărţi de ru­gă­ciune şi de învăţătură ortodoxă. Fără să ţină seama de ameninţări şi pericole, părintele continua să lupte pentru oa­meni şi pentru credinţă. Îmbrăcat mo­dest, ca un proscris, lua drumul satelor băcăuane, cărând în spinare saci de cărţi sfinte, pe care avea grijă să le lase în dar ţăranilor dornici să cunoască adevărul şi cuvântul lui Hristos. Îndrăzneala lui de a crede în puterea cuvântului şi de a edita în ascuns cărţi religioase o va plăti scump, cu opt ani de închisoare. O va plăti însă fără pic de regret sau toc­mea­lă, ştiind de la bun început ce risca, a­tunci când bătea în poarta cuiva, cu o psal­tire sau o carte de rugăciuni în mână.
Într-o autobiografie datată oficial cu anul 1964, părintele pomenea printre altele de ares­tarea şi condamnarea lui la opt ani de temniţă grea. Nimeni (ucenic sau biograf al părintelui) nu poate explica ciudăţenia. Nimeni nu poate pricepe cum pro­tosinghelul Nicodim Măndiţă putea să vorbească la timpul trecut despre o arestare ce avea să se petreacă în viitor, abia peste doi ani.
Întâmplător sau nu, părintele a fost condamnat chiar în ziua în care împlinea venerabila vârstă de 76 de ani, înconjurat de oameni dragi şi ucenici, care, pen­tru a nu-l lăsa nicio clipă singur, au preferat să meargă şi ei la închisoare, autodenunţându-se sau in­ventând diverse pricini de "uneltire contra statului". La rândul lui, eliberându-se mai repede din temniţă decât ucenicii, părintele a continuat detenţia şi s-a închis de bună voie în chilia lui de la Agapia, unde a postit tot timpul şi a refuzat orice contact cu oamenii, până în ziua în care ucenicii i-au bătut în geam, pentru a se îmbrăţişa apoi cu lacrimi şi multe rugăciuni de mulţumire adresate lui Dumnezeu şi îndurării Maicii Domnului.

"Eu plec în curând, dar mă voi întoarce... Tu o să pleci şi nu o să te mai întorci niciodată"

Sunt multe lucruri impresionante în viaţa părintelui Nicodim. O bună parte din ele s-au petrecut în temniţa de la Aiud, unde, prin simpla lui prezenţă, impunea chiar şi gardienilor o anume stare de respect şi bună cu­viinţă. Parcă se ruşinau de pătimirea nedreaptă a părintelui. Parcă ar fi vrut, şi ei, să se întoarcă la cele sfinte şi nu ştiau cum să o facă. Nu îndrăzneau să intre în vorbă cu el în mod direct, dar, pe cât se pu­tea, încerca fiecare, în felul lui, să nu-i tulbure li­niş­tea, să-l protejeze. Îl lăsau, deci, să se roage în tih­nă, atunci când îl zăreau prin vizetă aşezat me­ditativ pe marginea patului sau căzut în genunchi. Îi strecurau o porţie de marmeladă în plus dacă îl vedeau mai obosit şi fără vlagă, ba chiar îndrăz­neau uneori să-l răsfeţe, aşa cum s-a întâmplat cu acel plutonier inimos, care l-a trimis pe părintele în biroul lui, cerându-i poruncitor să cureţe masa, în aşa fel încât să nu mai rămână nimic pe ea. Sigur că părin­tele s-a supus ordinului şi a curăţat întreaga încăpere aşa cum i se ceruse, mirat fiind, totuşi, că pe masă era un imens coş plin cu fructe proaspete şi apetisante. La sfârşit, venind să inspecteze încăperea şi văzând coşul de fructe neatins, plutonierul s-a enervat uşor şi l-a cer­tat pe părintele: "Ţi-am spus să nu rămână nimic, dar absolut nimic pe ma­să!... Chiar nu pricepi?". Părintele însă a refuzat să mănânce fructele, după cum a refuzat orice alt favor, ca în ziua când a început să bată cu pumnul în uşă şi să-l anunţe pe gar­dian că, din greşeală, i-a lă­sat o felie de pâine în plus.
Ştia părintele ce face. Ştia şi vedea totul din gân­durile şi ascunzişurile omu­lui, aşa cum văzuse în duh ce se va întâmpla, când l-a avertizat pe primarul din co­mună, omul care îl denun­ţase cu "mânie proletară" la Securitate, spunându-i: "Eu plec în curând, dar mă voi întoarce... Tu o să pleci şi nu o să te mai întorci niciodată".

Parastasul cu pâine

După câţiva ani, venind direct de la Aiud, părintele va observa cu mirare că autobuzul cu care călătorea spre Agapia se oprise nefiresc de mult în mijlocul dru­mului. Întrebând curios ce se întâmplă, cineva l-a lă­mu­rit - tocmai trecea un cortegiu mortuar. Murise pri­marul. Murise aidoma cuvintelor profetice ale părin­telui, care nu dorea răul nimănui, dar nici nu putea să ascundă cuiva adevărul. Părintele vedea în duh şi avertiza, la fel cum îi avertizase pe cei doi anchetatori ai săi, două brute sfidătoare şi fără credinţă, care au în­ceput să râdă de cărţile sfinte şi de credinţa în Hris­tos, nebănuind nicio clipă că, nu peste mult timp, acele cuvinte rostite profetic de părintele Nicodim se vor împlini aidoma: unul dintre ei va muri într-un accident de motocicletă, iar celălalt se va sfârşi în chinuri groaz­nice, încercând să salveze ceva lucruri din casa care îi luase foc în toiul nopţii.
Aşa era părintele - neclintit şi vizionar. Vorbea puţin, dar adânc şi fără întoarcere. La Aiud, avea obiceiul să se plimbe prin curtea interioară, mereu de la dreapta spre stânga, ca vrejul de fasole pe arac - alt­cumva era semn de avertizare că s-a întâmplat ceva nedorit. Se plimba agale şi surâdea mereu. Dacă îl în­trebai la ce anume se gândeşte în acea clipă, părintele tresărea şi, fără să renunţe la zâmbet, constata că în­chisoarea e o şcoală înaltă, o facultate care te învaţă să nu-ţi pierzi niciodată nădejdea şi să nu judeci în nicio situaţie aproapele. Toţi oamenii sunt minunaţi, spunea el gânditor, amintindu-şi cu multă emoţie de gestul ab­so­lut impresionant al unui deţinut, care, întinzân­du-i câteva felii de pâine strânse cu mare greutate, l-a rugat să facă un parastas în amintirea părinţilor lui! Ce îndemn minunat! Câtă credinţă şi ce suflet plin de curăţenie! Părintele era cu adevărat pătruns de gestul acelui om simplu şi fără multă carte, gest care îi arăta (pentru a câta oară?) că niciodată frumuseţea sufle­tului nu se uită la simplitatea şi sărăcia cămării trupeşti în care se află.

Casa inimii

Din toate, protosinghelul Nicodim insista cel mai mult pe curăţenia sufletului. Mereu pomenea de cu­vin­tele lui Hristos (ce folos are omul de toată averea lui, dacă îşi pierde sufletul?), nu fără a constata cu amă­răciune că oamenii preferă să dea de pomană haine, colaci sau vin. "Ce milostenie e asta?" se întreba el. "Mi­lostenia trupului şi a stomacului?... Dar cu sufletul ce facem? Lui nu-i dăm o carte, un cu­vânt de învăţătură? Ca şi trupul, fără hrană, sufletul se ofileşte, se usucă, moare". Deloc în­tâmplător, părintele edita şi dăruia cărţi. Deloc întâmplător, avea grijă să dea drept canon copierea sau citirea a cinci cărţi religioase, întruchipând astfel interiorul unei case spirituale, ridicată din patru pereţi şi acoperiş deasupra. Casa inimii. Casa sufletului nostru... Până şi celor analfabeţi le dădea canon de lectură. Le dădea să "citească", dar în alt mod, cu urechile, după ce-i plătea pe "citeţii" care se oboseau din greu, la lumina chioară a lămpii de gaz !

Minunile părintelui

E greu să rezumi viaţa părintelui Nicodim Măndiţă în câteva tuşe bio­gra­fice, fără măcar o sfială în glas. E greu să-i evoci prezenţa şi surâsul, fără să simţi nevoia de a te retrage un pas măcar, copleşit de prezenţa marelui duhovnic. Îţi trebuie multă răbdare să asculţi mărturiile despre el şi să citeşti miile de pagini publicate până acum sub sem­nătura sa. Îţi trebuie, în primul rând, acea înţelep­ciune elementară de a înţelege că în viaţa şi intimitatea părintelui nu se poate intra direct din stradă, ca într-o casă pustie. Sunt multe trepte şi încăperi până să ajungi la el, la gândurile şi la esenţa creştină din cărţile lui, tipărite la Editura Agapis, o editură proorocită încă din anii '50; o editură mică şi retrasă într-o casă mo­destă, de mahala bucureşteană, cu boltă de vie, cişmea la poartă şi un mic petec de grădină în spate. Toţi vecinii de pe Strada Menţiunii cunosc această casă şi o respectă. E o casă a liniştii şi rugăciunii. O casă curată şi cuminte, ce îi adăposteşte pe ultimii ucenici ai părintelui Nicodim Măndiţă, mirenii care duc aici o viaţă de post şi rugăciune, o viaţă de călugărie albă, nu ocolită de obligaţii şi ispite lumeşti, dar întărită mereu de pravila nelipsită a zilei; de Ceasuri, acatiste, lecturi filocalice sau catisme de psalmi.
Ca de obicei, poarta de la intrare e deschisă, în timp ce fratele Cristian se ocupă de difuzare, iar fra­tele Dumitru stă refugiat în chilioara lui de lucru, unde corectează şi pune în pagină cărţile religioase ale pă­rin­telui, în faţa unui calculator vechi de când lumea, dar încă bun şi folositor. Nu ezită să ne poftească înăuntru şi să ne invite pe o margine de pat, ascun­zân­du-şi cu greu emoţia că tocmai el, cel mai mic şi mai din urmă ucenic, trebuie să vorbească despre părin­tele. Cumpănind fiecare cuvânt cu multă grijă, con­stată cât de profetic putea fi protosinghelul Nicodim atunci când le vorbea ucenicilor despre o viitoare editură creştină ce se va înfiinţa în această casă din Bu­cureşti, după ce "puterea bolşevică se va prăbuşi prin ea însăşi, sub propria povară"; cu câtă linişte pomenea fiecăruia în parte despre toate câte i se vor întâmpla în viitorul apropiat, fără să încerce vreo clipă să-l sperie ori să-l oblige la ceva nume. Dimpo­trivă, el doar avertiza şi anunţa din vreme, ca atunci când sfătuia un credincios să nu plece noaptea de la mânăstire şi, dacă vedea că omul nu avea de gând să-l asculte, îl ruga măcar să-şi ia cu el o boată sau un băţ mai gros, ştiind că pe drum va fi în mare primejdie, atacat de fiare sălbatice, lucru care se şi întâmpla.
Sunt multe minuni cu părintele - de la mărturia Mariei Şerban, care la spovedanie, fără să zică nimic, a primit răspuns la toate întrebările ei, exact aşa cum erau scrise pe foaia de hârtie pusă în buzunarul de la piept, şi până la mărturia fratelui Gheorghe Ionescu, cel care înainte de un proces important a aflat de la părintele că va avea judecător o femeie blândă şi dreaptă. În sala de şedinţă, însă, va da cu ochii de un judecător bărbat, un om deosebit de aspru, de pricinaş şi lipsit de răbdare. Dezamăgit din cale-afară, Gheor­ghe se va gândi cu mult reproş şi îndoială la părintele şi ar mai fi trecut prin multe gânduri negre dacă, în clipa imediat următoare, grefiera nu i-ar fi spus ceva la ureche judecătorului, acesta plecând şi, în locul lui, venind o judecătoare ce se va dovedi şi blândă, şi în­ţeleaptă - exact după proorocirea părintelui.
Ar fi încă multe de spus despre minunile părintelui Nicodim Măndiţă, des­pre tăcerile lui adânci şi pri­virea lui specială, cu care te măsura încă de la intrare, îndemnându-te parcă să te opreşti în pra­gul uşii, să-ţi faci un mic examen de con­ştiinţă şi să te ascunzi apoi în sala de oglinzi a cuge­tului, ru­şinat parcă de toate slăbiciunile de peste zi, de acele mărunte gân­duri şi păcate încă ne­măr­turisite la spoveda­nie. Da, ar fi încă multe de amintit despre via­ţa acestui mare monah, pe care istoria Agapiei şi a Vă­ratecului abia îl mai pome­neşte, iar Patericul româ­nesc al arhiman­dri­tului Ioanichie Bălan îi rezervă doar câteva rân­duri. Din locul lui retras de la birou, fratele Du­mitru priveşte în jur şi oftează. Ce ar mai fi de spus acum ? Din toată frăţia de altădată nu a mai rămas decât el. Toţi s-au dus: preotul Vasile Poi­ţelea, Constantin Magirescu, Gheor­ghe Palade. Ulti­mul a plecat de curând: fratele Grigore Bălan, cel care atunci când primea în dar o cireaşă sau un măr, îşi făcea cruce şi rostea Psalmul 33, bucurân­du-se ca un copil. Oa­meni mi­nu­naţi. Oameni simpli şi frumoşi, ase­menea tuturor uceni­ci­lor pă­rin­telui; aseme­nea lui Gheorghe Mar­cu, care îşi plângea atât de tare păcatele, încât duhov­nicul trebuia să între­ru­pă câteva clipe spo­vedania, până se li­niştea; asemenea bă­trâ­­nului Vasile Asaf­tei, că­ruia medicii de la spital îi mai dă­duseră două-trei zile de viaţă, dar el, ajun­gând acasă, a înce­put să postească atât de as­pru, încât mânca doar o dată pe săptă­mâ­nă (du­minica) şi ast­fel a mai trăit vre­me de cinci ani.

"Simplu şi fără aglomeraţie"

Degeaba insistăm, rugându-l pe fratele Dumitru să ne facă un portret al protosinghelului Nicodim Măndiţă, aşa cum l-a cunoscut. Preferă să tacă, pri­vind îndelung şi insistent spre poza părintelui, recu­noscând sincer că singurul lui gând şi singura în­gri­jorare este ce-i va spu­ne iubitului său du­hovnic atunci când se vor în­tâlni dincolo. Restul nu mai contează, aşa cum nu contează cum anume era protosinghelul Ni­codim în viaţa de zi cu zi. Adevărul stă în altă parte decât în chip şi în prezenţă. Important este că părintele a fost ulti­mul misionar român şi un mare Apostol al căr­ţilor sfinte. A fost du­hov­nicul tenace şi mo­dest care, atunci când se apuca de o treabă, nu se uita niciodată la ceas, având timpul şi ora lui, calendarul, graba şi mă­sura personală a zilei. Fala şi renumele nu l-au interesat niciodată. La fel, spectacolul adula­ţiei, de care se temea cel mai mult. Nu întâm­plă­tor, aşa cum scriu bio­grafii părintelui, a cerut să fie înmormântat "sim­plu şi fără aglomeraţie", într-un cimitir mai dosnic al Agapiei, lăsând în urma lui doar câteva bunuri fără valoare: un ceainic, o lingură de lemn şi o cruce mare. Ucenicilor, dincolo de sfaturi şi mari mân­gâ­ieri sufleteşti, părintele le-a mai lăsat ceva la fel de important: o imensă bibliotecă de cărţi sfinte, mii de pa­gini manuscris şi un minunat crez la care, astăzi mai mult ca ori­când, ar trebui să ne gândim cu toţii. Crezul neclintit al părintelui că "fără cultură nu există Mântuire". De fapt, fără cultură nu există nimic. Dincolo de ea se află doar ne­cre­dinţa şi adâncul de necuprins al întuneri­cu­lui.