- Frumoasă și strălucită actriță de teatru, cu mari succese în anii '80-'90, ați pus haina actoriei pe umeraș, pentru a îmbrăca redingota regizorului, un rol rezervat mai degrabă bărbaților. De ce această schimbare de costumație?
- Niciodată nu-mi trecuse prin minte să încerc să fac regie. La pasul acesta m-au obligat împrejurările. În anul 1999, într-un moment foarte greu al vieții mele - mă refer la decesul soțului meu (Ioan Chirilă, reputat jurnalist sportiv și scriitor, n. red.), când nu știam cum să mă adun și când voi mai putea să lucrez, mi s-au oferit o piesă foarte frumoasă și un rol minunat. Regizoarea era tânără, la început de drum, dar pentru mine asta nu a contat, i-am acordat toată încrederea. S-a adunat distribuția și am ajuns la momentul lecturilor: prima etapă a oricărui proiect teatral. Chiar după prima întâlnire, am primit un telefon de la regizoare, în care mi-a spus că nu credea că este capabilă să răspundă viziunii mele legate de rol, că aveam interpretări diferite ale rolului pe care urma să îl joc. Eu m-am simțit puțin vinovată și m-am străduit s-o conving că ne vom înțelege, că puteam să facem treabă bună împreună, dar ea a abandonat proiectul. Pentru că piesa respectivă mi se părea extrem de valoroasă, m-am apucat atunci să dau telefoane la diverși regizori cu care lucrasem și pe care știam că puteam conta - Cătălina Buzoianu, Valeriu Moisescu etc. - însă toți erau ocupați. Și-atunci, mi-am luat inima-n dinți și-am purces eu însămi la treabă. A fost o experiență incredibil de grea, de dură, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbutit să duc spectacolul până la capăt și, din fericire, să-mi și iasă bine. Criticii, care mă cunoșteau în calitate de actriță, mă sunau și-mi spuneau: "Tu ai făcut așa ceva? Nu-mi vine să cred! E extraordinar!". În plus, cum la ora respectivă, în teatru nu se întâmpla mai nimic, spectacolul meu a venit așa, ca un bum. Un bum cu mare succes! Pe urmă, am stat o vreme și m-am gândit dacă să mai continuu sau nu pe drumul ăsta. Finalmente, am decis să merg mai departe, fiindcă, pe de o parte, consideram atunci - așa cum consider și acum - că e nevoie de spectacole de calitate, și nu de spectacole încropite, al căror unic scop este să genereze bani, dar, pe de altă parte, la mijloc a fost și un mic orgoliu al meu: am vrut să nu mă opresc la un unic proiect, ca să nu se creadă că doar atât am putut. (râde) Iar după al doilea, mi-a fost imposibil să mă mai opresc: l-am făcut și pe al treilea, și pe al patrulea, și tot așa, de-am ajuns la zece. Și - vă mărturisesc - sunt foarte fericită, deși, după cum remarcați, n-am mai jucat decât sporadic, în spectacole montate de mine - ultima dată în 2011, în "O lume pe dos".
- Cariera de actriță oferă mai mult decât cea de regizor? Există lucruri de care vă este dor? Scena, luminile rampei, aplauzele...
- În opinia mea, situația stă cam așa: actorul e mai iubit, regizorul e mai respectat. La mine, vorbind de partea de culise, ițele astea două se împletesc deseori: când montez un spectacol, întotdeauna urc pe scenă și le arăt actorilor ce și cum trebuie să facă. Am colegi, regizori, care-mi spun "Ce bine de tine că ești actriță!", pentru că, într-adevăr, am limpede în minte nu doar ce vreau să obțin de la actor, ci și cum se poate obține acel efect. În fond, treaba regizorului asta e: să găsească soluții. Reversul medaliei intervine în partea vizibilă: când se termină spectacolul, lumea se înghesuie la actori ca să-i îmbrățișeze și să-i felicite, iar regizorul rămâne uitat, în umbră, dacă nu cumva, așa cum se întâmplă nu o dată, spectatorul nici măcar nu se gândește că a existat un regizor, nu știe ce înseamnă regie, nu știe că regizorul este cel care a pus totul cap la cap, nu știe că regizorul este cel care se consumă pentru fiecare actor în parte, nu știe că regizorul trebuie să aibă o răbdare infinită, trebuie să știe să caute, să foreze în text, în adâncul lui și în adâncul actorilor, trebuie să fie un foarte bun psiholog și un excelent comunicator. Oamenii își aduc aminte sau conștientizează existența regizorului doar când spectacolul e prost. De asta, eu le și spun la repetiții, actorilor, atunci când ei introduc cuvinte în plus sau schimbă, cu de la sine putere, interpretarea: "Nu vă bateți joc de spectacol, pentru că eu îl semnez. Vă bateți joc de numele meu. Atât rămâne de la mine: numele. Voi aveți spectatorii, care vă adulează și vă privesc ca pe niște zei, eu rămân în urmă doar cu această semnătură."
- Cel mai recent spectacol care vă poartă semnătura este "Coada", de la Teatrul "Bulandra" din București. Care este povestea lui?
- În primul rând, a fost bucuria descoperirii acestui text: un text fabulos, cu atât mai mult cu cât a fost scris la mijlocul anilor '60. Cum l-am găsit? Cumpărând foarte multe cărți și plătind ca să-mi fie traduse - eu nu știu engleză decât foarte puțin, așa că apelez la traducători. Însă - iată! - am fost răsplătită, pentru că am dat peste această comoară. Apoi, e bucuria lucrului cu textul: am foarte mare respect pentru text, așa că n-am schimbat nimic. Singura intervenție pe care mi-am îngăduit-o a fost asupra unui personaj pe care l-am pus într-un scaun cu rotile, mi s-a părut că în felul acesta obțin o altă deschidere a lui. Vedeți, lucrul pe text are o savoare deosebită, e incitant, te provoacă din punct de vedere emoțional și psihologic. În plus, are și valoare de început, iar pentru mine, începuturile sunt întotdeauna niște mari bucurii. Sfârșiturile sunt cele care nu-mi plac și de aceea le și amân cât pot de mult. Aici, însă, sfârșitul a fost și el marcat de bucurie, în sensul că, după ce am muncit mult și din greu, am fost foarte mulțumită de cum mi-a ieșit spectacolul. Pare foarte simplu să vezi cinci oameni care stau la o coadă, pe o scenă aproape goală, fără decor și cu foarte puține elemente de recuzită, dar nu e deloc așa, dacă te gândești că acei cinci oameni trebuie să exprime o metaforă extraordinar de profundă, anume - că în viață nu există locul întâi, pentru care și eu m-am bătut de atâtea ori - că el e o himeră, pentru că întotdeauna va exista cineva mai bun decât tine. Iar exprimarea acestui adevăr trebuie să fie cursivă și unitară. Asta a fost o altă problemă, mai cu seamă că niciunul dintre actori nu părăsește scena - deci, am fost nevoită ca, secundă de secundă, să-i găsesc fiecăruia ceva de făcut, astfel încât, chiar și atunci când nu au replici, ei să participe în scenă, și nu doar să asiste, asemenea unor păpuși inerte. Soluția mea a fost să privesc "Coada" ca pe o simfonie, să adun toate instrumentele și să le armonizez astfel încât să se audă o singură muzică. Auzind această unică muzică la final, și acum am emoții, simt că aș putea să plâng. Iar asta, pentru mine, reprezintă validarea: dacă am emoții, înseamnă că spectacolul mi-a reușit. Și dacă la emoțiile mele se adaugă și cele ale publicului, aceea e suprema recompensă.
Oștile stau față-n față
- "Coada" reprezintă și o nouă colaborare cu fiul dumneavoastră, Tudor Chirilă. Cum a evoluat această dublă relație: regizor-actor și mamă-fiu? Dumneavoastră sunteți o personalitate puternică, Tudor este, la rândul lui, o personalitate puternică, îmi închipui că întâlnirea dvs. profesională nu a fost întotdeauna pașnică...
- O întrebare foarte bună! Într-adevăr, la început, am fost ca două pietre tari: ne-am certat foarte mult, ne-am contrazis foarte mult, au ieșit scântei. Pe scurt, a fost foarte greu! Intervin atâtea: sentimentele, dragostea dintre noi, dorința mea de a-l proteja, respectul lui față de mine... Toate astea ne încurcau în relația profesională. A trebuit "să ne învățăm" unul pe celălalt: să ne învățăm la nivel profesional. Și așa, încetul cu încetul, cu o luciditate aplicată aproape chirurgical, am reușit să ajungem într-un punct în care e foarte dificil de ajuns: ne-am detașat de sentimente și, când avem de lucru, nu mai suntem decât doi artiști. Atât! Tudor a înțeles că putem să ajungem la un numitor comun și că atunci va fi bine! Când a început să creadă că va fi bine, a renunțat la a mai fi refractar, ba chiar, la "Coada", mi-a și spus: "Să știi că eu o să tac. La spectacolul ăsta facem exact cum vrei tu." Astfel că acum sunt foarte liniștită, lucrăm împreună foarte bine.
- Din postura de regizor, și nu aceea de mamă, privindu-l pe Tudor ca actor, vi se pare că și-a găsit bine drumul?
- Categoric! Tudor a fost dintotdeauna un apucat, un profesionist desăvârșit: ca și mine, nu lasă o virgulă nestudiată, negândită și nerepetată. Iar maturizarea l-a "rotunjit" ca actor. Asta, pe lângă faptul că e un băiat talentat. Profesional, în ceea ce-l privește, eu n-am avut emoții decât atunci când am mers să-l văd la Institut și apoi la primul lui spectacol de la Teatrul de Comedie. Voiam să văd dacă poate, dacă e, într-adevăr, actor sau doar un puști care-și dorește să fie pe scenă. Apoi însă m-am relaxat, mi-am dat seama că orice ar veni peste el - neliniști, neputințe, întrebări legate de cât de potrivit îi e un rol etc. - Tudor e actor și deci va găsi calea care să-l scoată din hățiș. Luați ca exemplu, de pildă, cel mai recent rol al lui: Tartuffe. Pentru acest Tartuffe am, față de Tudor, nu doar admirație, dar și un profund respect. În fond, Tudor este suma investițiilor pe care le-a făcut în persoana lui în toți acești ani: s-a pregătit fizic, și-a lucrat corpul și deci sensibilitatea (cum spune Peter Brook), a citit mult, s-a cultivat și a făcut muzică. Toate astea, adunate, se văd!
"Singurătate? N-am auzit!"
- Se spune că o profesie făcută cu pasiune elimină timpul, goana lui implacabilă către final. Nu-l mai simți. Nu-ți mai e teamă că îmbătrânești. E adevărat?
- Hokusai, pictorul japonez, a scris așa: "Abia la șaptezeci și trei de ani am început să înțeleg adevărata formă a lucrurilor: a insectelor și a peștilor și natura plantelor și a copacilor. Ca atare, la optzeci și șase de ani, voi fi pătruns mai adânc în esența artei. La o sută de ani voi fi atins definitiv un nivel minunat, iar când voi avea o sută zece ani voi trasa o linie, iar asta va fi viața." În felul ăsta văd și eu lucrurile, pentru că da, aveți dreptate, pentru omul care face ceva care-i place, orice, timpul stă în loc. Timpul, în fond, e mai curând o dimensiune interioară. Iar eu, într-adevăr, fac ceva ce-mi place teribil. Nici c-aș mai putea să renunț la regie. Lucrând, sunt parcă ocrotită de o capsulă, iar timpul trece pe lângă. Eu nu mă gândesc nicio clipă câți ani am. Adică, firește, sunt conștientă de vârsta mea și, în general, sunt cât se poate de în contact cu realitatea, dar nu-mi percep anii ca pe o sabie a lui Damocles. Nici când gândesc, nici când vorbesc, nici chiar când mă îmbrac. Fac totul cu bun simț și - socotesc - cu bună măsură, dar trăiesc viața cu poftă, trăiesc epoca, trăiesc moda, absolut totul! Și toate astea, această perspectivă asupra vieții și asupra mea îmi vin, sunt convinsă, din teatru.
- Oare pasiunea pentru ceea ce faci, implicarea și satisfacția profesională acoperă și zona sufletească, sentimentală? "Capsula" de care vorbeați vă ocrotește și când e vorba de dragoste?
- Soțul meu, Ioan Chirilă, a dispărut subit pe 21 noiembrie 1999. O săptămână am lăsat totul baltă și m-am dus zi de zi la cimitir. Dar nu puteam să plâng. Aveam în mine o suferință atât de teribilă, încât lacrimile îmi înghețaseră pe dinăuntru. După care mi-am impus să încep repetițiile. Mi-am spus că asta e salvarea mea. Am terminat repetițiile în aprilie și, cu două zile înainte de premieră, într-o vineri seara, la ora nouă fără zece, am mai trecut printr-un episod groaznic: am fost atacată în liftul blocului de un puști care m-a strâns de gât. Abia scăpată din mâinile lui, am urcat în casă, m-am prăbușit pe jos și-am început să plâng: am plâns tot ceea ce nu plânsesem până atunci, atâtea luni de zile! După care, duminică, am mers la teatru și-am jucat rolul unei nebune care purta după ea sicriul în care se găsea bărbatul ei mort! Vă dați seama? A fost cumplit de greu să despart apele, să fac abstracție de moartea reală a soțului meu și să nu mă mai concentrez decât asupra rolului. Dar, vă repet, asta mi-a fost și salvarea: munca în teatru. Așa că da, cel puțin în cazul meu, pasiunea pentru profesie a funcționat și ca pansament pentru suflet. De la dispariția soțului meu, eu am rămas o femeie singură. Nicio secundă nu m-am gândit să încerc să mai construiesc vreo relație: moartea lui a avut o valoare absolut definitivă și a venit deja târziu în viața mea. Însă, pe lângă faptul că am o familie - copiii, sora și fratele meu - eu nu accept noțiunea de singurătate. Consider că un om nu poate să fie singur niciodată, decât dacă el alege asta. Cred că e important cum privești oamenii, cât de deschis ești față de ei, cred că e important cu cine și cu ce alegi să-ți populezi existența. Eu nu am mulți prieteni, dincolo de profesie nu sunt înconjurată de mulți oameni, dar aceia sunt oameni care priesc sufletului meu. Apoi, îmi iubesc cadrul de viață pe care mi l-am alcătuit în casă, îmi iubesc cărțile, îmi iubesc muzica, îmi iubesc albumele cu fotografii, care-mi nasc amintiri dragi... Deci, pentru mine, singurătatea nu există! Firește, există momente de solitudine sau, mai degrabă, momente de contemplare, atunci când te gândești la vârstă, la sfârșitul vieții, dar a te deda temerilor sau regretelor e stupid, fiindcă, până la urmă, niciunul dintre noi nu știe când îi va suna ceasul și cum va trece dincolo. Așa că mai bine să trăim! Și să trăim cu calm, cu liniște, cu seninătate și cu poftă de viață! Trebuie să simți fluxul vieții tot timpul, căci oare n-ar fi păcat să-l irosim, de vreme ce el ne-a fost dăruit de Dumnezeu?
- Toamna, cu roiurile ei de frunze ruginii și cu umezeala din ce în ce mai rece, e percepută ca anotimpul melancoliei și al tristeții. Pe dumneavoastră vă afectează acel senin de care pomeneați sau o vedeți doar ca pe un răgaz de mai domoală relaxare, cu o ceașcă de ceai aburindă între palme?
- Toamna mi-e prietenă și, cum ador ceaiurile, v-ați formulat întrebarea mai mult decât potrivit. Toamna mi-e prietenă pentru că îmi stârnește poate cele mai dragi amintiri: într-o toamnă l-am cunoscut pe soțul meu și tot de la soțul meu am învățat ce înseamnă să savurezi un ceai. El era basarabean și, datorită influenței rusești, fusese crescut în cultul ceaiului. Mai ales toamna și iarna, ne plăcea să stăm acasă, la căldură, cu câte o ceașcă de ceai în față și să discutăm... Sigur, mai sunt și zile mai puțin optimiste. Viața înseamnă și decepții. Însă eu îmi risipesc negurile folosind acea replică a lui Scarlett O'Hara: "Și mâine mai e o zi !" Iar constatarea că am mai început încă o zi, că e o nouă dimineață în care m-am trezit, mă umple de energie și-mi alungă orice tristețe. V-am spus că-mi plac începuturile!