DEZBATERI - "De ce acceptă femeile să fie înşelate?"

- Opinii pe marginea textului "Chipul iubit", semnat de Dora Mărculescu din Blaj, F. AS nr. 1138 -

Draga mea Dora, avem aproape aceeaşi vârstă, şi de aceea îmi permit să te tutu­iesc. Nu cred că asta îţi va pricinui supă­ra­re, apropierea aceasta sper să fie de bun augur pen­tru ceea ce aş vrea să-ţi transmit şi să nu te deranjeze. După lectura scrisorii tale, mi-am dat seama că în ciuda anilor care au trecut peste tine, a întâmplărilor pe care le-ai trăit, te afli totuşi în derută şi nu ştii sau nu poţi să înţelegi ce se întâmplă cu viaţa ta. Nu am pretenţia că aş şti mai multe sau că aş avea cine ştie ce leac-minune pentru asemenea situaţii, dar poate că fiind în afara întâmplărilor povestite, pot să am o privire neutră, pot să judec mai "la rece".
Ştiu că nu este normal să fii judecată de alţii, pentru că numai tu singură cunoşti toate amănuntele şi detaliile poveştii tale de iubire. Ceea ce putem noi, de pe margine, este doar să bănuim ce s-a întâmplat, dincolo de ceea ce singură ai mărturisit, să încercăm să analizăm situaţia fără să fim părtinitori. N-am să te judec şi nici n-am să te acuz, n-am să-ţi fac obser­vaţii, deşi am subliniat cel puţin două pasaje din scrisoarea pe care ai trimis-o redacţiei, pasaje care m-au făcut să tresar şi să mă apuc să scriu. Le-am subliniat, cu gândul că de la ele ar trebui să încep răspunsul, dar apoi m-am mai gândit şi, ştiind că nimeni nu este perfect şi că toată viaţa alergăm după împliniri în toate domeniile deşi, uneori, acestea nu sunt decât nişte himere, am crezut de cuviinţă să nu arunc piatra, câtă vreme şi eu am trecut acum câţiva ani printr-o experienţă aproape asemănătoare cu a ta. Aşadar, după această mărturisire, mă vei crede, atunci când îţi spun că pot să te înţeleg foarte bine. Din această apropiere a poveştilor noastre a pornit şi dorinţa mea de a lua legătura cu tine, măcar şi prin aceste rânduri trimise revistei. Nu cred că am să dau deta­liile căsniciei mele, care a avut un moment de cum­pănă, la un moment dat. Con­tează mai puţin întâm­plările. Pentru doi oameni care se iubesc, dar trec prin­tr-o criză a sentimen­telor lor, ceea ce contează cu ade­vă­rat este mo­dul în care ştiu să ges­tioneze si­tua­ţia, în aşa fel încât să nu existe învinşi şi învingători, căci dragostea adevărată n-are nevoie de campioni şi de lauri. Im­portant este să înţelea­gă ceea ce li s-a întâmplat, cum şi de ce au ajuns în acea situaţie.
În schimb, îţi voi spune o po­ves­te, o întâmplare a cărei ero­ină a fost bunica mea. Îţi mărturisesc că po­ves­tea aceasta m-a vindecat şi pe mine, în momentul în care am crezut că nu voi mai avea puterea să stau lângă bărbatul meu, care m-a înşelat. Draga mea bunică a ştiut ea ce a ştiut, atunci când mi-a spus că pe uşa oricărei case ar trebui să scrie: "Trăiţi cu cinste şi răbdare, cu în­ţelegere, cu du­hul blândeţii şi-al păcii, căci aces­tea susţin dra­gostea."

Vestea de dimineaţă

Întâmplările pe care mi le-a povestit bunica s-au petrecut în tinereţea ei, prin anii treizeci din veacul trecut. Erau tineri, ea şi bărbatul ei, căsătoriţi de doi ani, dar încă nu aveau copii, ceea ce în lumea în care trăiau părea deja un necaz, un motiv de nefericire, având în vedere că se trăgeau amândoi din familii numeroase. Bunicul, pe care l-am cunoscut doar din fotografii şi din amintirile bunicii, era un bărbat înalt, brunet, cu o mus­tă­cioară subţire, care urma linia buzelor mereu zâm­bitoare. Era vesel tot timpul şi din acest mo­tiv era des invitat la petreceri, la întâlniri între ti­neri, căci ştia să se facă foarte plăcut, şi aducea mereu buna dispoziţie între toţi. De cele mai multe ori, bu­nica îl însoţea, dar s-a întâmplat să meargă şi singur, mai ales la acele întruniri care începeau în "cazina" (clubul) minerilor (bunicii mei au trăit în­tr-un orăşel minier din Harghita), după ce îşi luau sa­la­riile, şi se terminau cu chef, la unul dintre ei acasă. În­tr-una din zile, de cum s-a făcut dimineaţă, de parcă toa­tă noap­tea numai asta ar fi aşteptat, o vecină, Ru­zalia, a întrebat-o pe bunica, peste gard, cu oarecare sa­tisfacţie răutăcioasă, aşa cum se în­tâmplă în astfel de situaţii, dacă ştie de unde a băut vin bărbatul ei cu o seară înainte. "Un cuţât mi-o trecut pân' inimă, până-n rărunchi!" au fost vorbele cu care bunica m-a făcut să în­ţeleg cât de tulburată a fost când a auzit între­barea vecinei, mai ales pentru că, întâia oară de când erau împreună, bunicul nu venise acasă toată noaptea. Dar nu s-a lăsat impre­sio­nată, n-a lăsat să se vadă fur­tuna care a izbucnit în inima ei. A trimis-o pe ve­cină să-şi vadă de lucrul ei şi să-şi păzească pro­p­riul băr­bat, fără să aibă grija altora. Femeie ho­tărâtă, chiar dacă era la începutul căsniciei, a simţit că a venit ceasul bă­tăliei, pentru a-l aduce pe calea cea bună pe cel pe care-l iubea. Nu ştia în acel moment ce făcuse băr­batul ei, dar putea să bă­nuiască, iar "bănuiala e mai rea decât şarpele între doi tineri căsătoriţi." A fă­cut focul în sobă, a pus oala cea mare cu apă la încălzit, apoi a pregătit o mâncare care îi plăcea mult buni­cului şi l-a aşteptat.

Spălare şi albire

Când apa din oală a început să fiarbă, a turnat în ea o lopată de cenuşă şi a lăsat-o să dea în clocot o vreme, ca să iasă leşia potrivită, apoi a luat oala de pe sobă. A scos din pivniţă butoiul cel mare din lemn şi l-a pus în mijlocul curţii, la soare, l-a umplut pe ju­mă­tate cu apă rece, scoasă din fântână, apoi a turnat peste ea leşia de cenuşă, care pe-atunci era folosită pentru spălarea şi albirea pânzeturilor. Şi când toate acestea erau gata, a apărut şi bunicul, cu musteaţa cam pleoştită de ruşine, poate şi de vinovăţie. Bunica nu l-a lăsat să intre în casă, s-a uitat doar la el, aşa, dintr-o parte, ca să-l "preţăluiască", şi i-a spus că dacă vrea să mai aibă zile bune cu ea, să tacă din gu­ră, să se dezbrace şi să intre în butoi, ca să se spele de toate păcatele pe care le-a făcut ori numai le-a gândit pe-acolo pe unde a umblat. N-a făcut niciun co­men­tariu bunicul, probabil bucuros că a scăpat numai cu atâta. După ce-a intrat în butoi, la gard a apărut iar ve­cina cea binevoitoare, care, sprijinită într-un cot şi râzând hoţeşte, îi privea pe cei doi, vrând parcă să spună bunicii: "Vezi, ţi-am spus io...". Dar bunica s-a făcut mai întâi că n-o vede, a venit lângă butoi şi a început să-l ajute pe bunicul să se spele, i-a turnat apă călduţă pe spate şi i-a limpezit părul, l-a şters grijulie, la ur­mă, cu ştergarul mirosind a busuioc şi l-a îmbrăcat cu cea mai faină cămaşă a lui. "Du-te şi vezi-ţi de băr­batul tău, că al meu n-are nevoie de grija ni­mănui, câtă vreme îs io pe lângă el!," i-a zis vecinei, care a plecat furioasă că n-a putut vedea scandalul la care se aştepta, ba, dimpotrivă, n-a fost decât martoră la o scenă a cărei duioşie bunica a exagerat-o cât a putut, îngrijindu-şi bărbatul oarecum ostentativ, în văzul lumii, în mijlocul curţii, ziua în amiaza mare.
După mai bine de cincizeci de ani de la întâm­pla­rea aceasta, când mi-o povestea, bunica încă mai râ­dea, de surprinderea bunicului care, ştiindu-se cu mus­ca pe căciulă, n-a avut curajul de a se împotrivi "tra­tamentului" la care a fost supus. L-o fi usturat pie­lea de la leşie, aşa cum a usturat-o şi pe ea inima, dar n-a avut curaj să iasă din butoi decât atunci când bunica i-a făcut semn că e gata, e curat şi spălat de toate "mizeriile" din lume. Altfel, nu l-a întrebat ni­cio­dată absolut nimic despre felul în care şi-a pe­trecut noaptea şi nici despre cei sau cele cu care s-a distrat ca un flăcău, deşi era om însurat.
După această întâmplare, buni­cul n-a mai călcat strâmb nicio­dată, ba chiar povestea cu mândrie prie­tenilor lui de chefuri cum a ştiut nevasta lui să-l le­cuiască de "crai­lâc".
Din păcate, bunicul a murit la doar câţiva ani de la această în­tâmplare, după o răceală zdravănă, lă­sând-o pe bunica văduvă, cu co­pii mici, care de-abia au apucat să-l cunoască. Înainte de a muri însă, şi-a cerut iertare de la ea şi i-a sărutat mâna, apoi a ru­gat-o să-l lase să-i mărturisească ceea ce s-a întâm­plat în noaptea aceea de la începutul căsătoriei lor, ca să poată muri curat şi să nu ducă păcatul cu el. Bu­nica l-a ascultat, l-a iertat, l-a îngrijit până la sfârşit, l-a în­gropat apoi după datină şi când s-a dus prima oară cu flori şi lumânări la cimitir, de ziua Lumi­na­ţiei, a tuturor sfinţilor, a trecut şi pe la mor­mân­tul ve­cinei ei, Ruzalia, ca să-i "spună" că ştie că băr­batul ei, atunci, demult, în noaptea aceea, când n-a venit aca­să, a băut vin din pantoful Jujei, care se lăsa pipăită de toţi bărbaţii. Şi i-a mai spus bunica, puţin răstit, după cum îi era vorba, că ar fi putut bunicu' să bea vin şi de prin alte locuri, că ar fi găsit ea oricând leac pentru el, căci nu l-a luat de bărbat ca să-l lase în mendrele lui, ci să-l ajute să trăiască cinstit şi drept.
Ce-ar mai fi de spus după această poveste? Cred că doar puţine vorbe. Ne întâlnim, prin căsătorie, venind fiecare cu experienţa, dorinţele, visele lui. Nu se poate să vrei să distrugi, săani­hi­lezi în celălalt ceea ce îi este propriu, ceea ce-l defineşte, numai din am­biţia de a pune stăpânire pe viaţa lui. Trebuie însă să aperi cu orice preţ cinstea şi curăţenia relaţiei din­tre voi, ca să nu vă fie ruşine să staţi unul lângă altul. Ca să parafrazez din scri­soa­rea ta, dragă Dora, după căsătorie "viaţa nu curge înainte fără să mai ai grija ei". De-abia atunci începe marea aventură în care, ca să-l cunoşti pe cel de lângă tine, trebuie să trăieşti cu "cinste şi răbdare, cu înţelegere, cu duhul blândeţii şi-al păcii, căci acestea susţin dragostea".

LIVIA LOGHIN - Covasna