DEZBATERI - "De ce acceptă femeile să fie înșelate?"

Cititor Formula AS
- Opinii pe marginea textului "Chipul iubit", semnat de Dora Mărculescu din Blaj, F. AS nr. 1138 -

Draga mea Dora, avem aproape aceeași vârstă, și de aceea îmi permit să te tutu­iesc. Nu cred că asta îți va pricinui supă­ra­re, apropierea aceasta sper să fie de bun augur pen­tru ceea ce aș vrea să-ți transmit și să nu te deranjeze. După lectura scrisorii tale, mi-am dat seama că în ciuda anilor care au trecut peste tine, a întâmplărilor pe care le-ai trăit, te afli totuși în derută și nu știi sau nu poți să înțelegi ce se întâmplă cu viața ta. Nu am pretenția că aș ști mai multe sau că aș avea cine știe ce leac-minune pentru asemenea situații, dar poate că fiind în afara întâmplărilor povestite, pot să am o privire neutră, pot să judec mai "la rece".
Știu că nu este normal să fii judecată de alții, pentru că numai tu singură cunoști toate amănuntele și detaliile poveștii tale de iubire. Ceea ce putem noi, de pe margine, este doar să bănuim ce s-a întâmplat, dincolo de ceea ce singură ai mărturisit, să încercăm să analizăm situația fără să fim părtinitori. N-am să te judec și nici n-am să te acuz, n-am să-ți fac obser­vații, deși am subliniat cel puțin două pasaje din scrisoarea pe care ai trimis-o redacției, pasaje care m-au făcut să tresar și să mă apuc să scriu. Le-am subliniat, cu gândul că de la ele ar trebui să încep răspunsul, dar apoi m-am mai gândit și, știind că nimeni nu este perfect și că toată viața alergăm după împliniri în toate domeniile deși, uneori, acestea nu sunt decât niște himere, am crezut de cuviință să nu arunc piatra, câtă vreme și eu am trecut acum câțiva ani printr-o experiență aproape asemănătoare cu a ta. Așadar, după această mărturisire, mă vei crede, atunci când îți spun că pot să te înțeleg foarte bine. Din această apropiere a poveștilor noastre a pornit și dorința mea de a lua legătura cu tine, măcar și prin aceste rânduri trimise revistei. Nu cred că am să dau deta­liile căsniciei mele, care a avut un moment de cum­pănă, la un moment dat. Con­tează mai puțin întâm­plările. Pentru doi oameni care se iubesc, dar trec prin­tr-o criză a sentimen­telor lor, ceea ce contează cu ade­vă­rat este mo­dul în care știu să ges­tioneze si­tua­ția, în așa fel încât să nu existe învinși și învingători, căci dragostea adevărată n-are nevoie de campioni și de lauri. Im­portant este să înțelea­gă ceea ce li s-a întâmplat, cum și de ce au ajuns în acea situație.
În schimb, îți voi spune o po­ves­te, o întâmplare a cărei ero­ină a fost bunica mea. Îți mărturisesc că po­ves­tea aceasta m-a vindecat și pe mine, în momentul în care am crezut că nu voi mai avea puterea să stau lângă bărbatul meu, care m-a înșelat. Draga mea bunică a știut ea ce a știut, atunci când mi-a spus că pe ușa oricărei case ar trebui să scrie: "Trăiți cu cinste și răbdare, cu în­țelegere, cu du­hul blândeții și-al păcii, căci aces­tea susțin dra­gostea."

Vestea de dimineață

Întâmplările pe care mi le-a povestit bunica s-au petrecut în tinerețea ei, prin anii treizeci din veacul trecut. Erau tineri, ea și bărbatul ei, căsătoriți de doi ani, dar încă nu aveau copii, ceea ce în lumea în care trăiau părea deja un necaz, un motiv de nefericire, având în vedere că se trăgeau amândoi din familii numeroase. Bunicul, pe care l-am cunoscut doar din fotografii și din amintirile bunicii, era un bărbat înalt, brunet, cu o mus­tă­cioară subțire, care urma linia buzelor mereu zâm­bitoare. Era vesel tot timpul și din acest mo­tiv era des invitat la petreceri, la întâlniri între ti­neri, căci știa să se facă foarte plăcut, și aducea mereu buna dispoziție între toți. De cele mai multe ori, bu­nica îl însoțea, dar s-a întâmplat să meargă și singur, mai ales la acele întruniri care începeau în "cazina" (clubul) minerilor (bunicii mei au trăit în­tr-un orășel minier din Harghita), după ce își luau sa­la­riile, și se terminau cu chef, la unul dintre ei acasă. În­tr-una din zile, de cum s-a făcut dimineață, de parcă toa­tă noap­tea numai asta ar fi așteptat, o vecină, Ru­zalia, a întrebat-o pe bunica, peste gard, cu oarecare sa­tisfacție răutăcioasă, așa cum se în­tâmplă în astfel de situații, dacă știe de unde a băut vin bărbatul ei cu o seară înainte. "Un cuțât mi-o trecut pân' inimă, până-n rărunchi!" au fost vorbele cu care bunica m-a făcut să în­țeleg cât de tulburată a fost când a auzit între­barea vecinei, mai ales pentru că, întâia oară de când erau împreună, bunicul nu venise acasă toată noaptea. Dar nu s-a lăsat impre­sio­nată, n-a lăsat să se vadă fur­tuna care a izbucnit în inima ei. A trimis-o pe ve­cină să-și vadă de lucrul ei și să-și păzească pro­p­riul băr­bat, fără să aibă grija altora. Femeie ho­tărâtă, chiar dacă era la începutul căsniciei, a simțit că a venit ceasul bă­tăliei, pentru a-l aduce pe calea cea bună pe cel pe care-l iubea. Nu știa în acel moment ce făcuse băr­batul ei, dar putea să bă­nuiască, iar "bănuiala e mai rea decât șarpele între doi tineri căsătoriți." A fă­cut focul în sobă, a pus oala cea mare cu apă la încălzit, apoi a pregătit o mâncare care îi plăcea mult buni­cului și l-a așteptat.

Spălare și albire

Când apa din oală a început să fiarbă, a turnat în ea o lopată de cenușă și a lăsat-o să dea în clocot o vreme, ca să iasă leșia potrivită, apoi a luat oala de pe sobă. A scos din pivniță butoiul cel mare din lemn și l-a pus în mijlocul curții, la soare, l-a umplut pe ju­mă­tate cu apă rece, scoasă din fântână, apoi a turnat peste ea leșia de cenușă, care pe-atunci era folosită pentru spălarea și albirea pânzeturilor. Și când toate acestea erau gata, a apărut și bunicul, cu musteața cam pleoștită de rușine, poate și de vinovăție. Bunica nu l-a lăsat să intre în casă, s-a uitat doar la el, așa, dintr-o parte, ca să-l "prețăluiască", și i-a spus că dacă vrea să mai aibă zile bune cu ea, să tacă din gu­ră, să se dezbrace și să intre în butoi, ca să se spele de toate păcatele pe care le-a făcut ori numai le-a gândit pe-acolo pe unde a umblat. N-a făcut niciun co­men­tariu bunicul, probabil bucuros că a scăpat numai cu atâta. După ce-a intrat în butoi, la gard a apărut iar ve­cina cea binevoitoare, care, sprijinită într-un cot și râzând hoțește, îi privea pe cei doi, vrând parcă să spună bunicii: "Vezi, ți-am spus io...". Dar bunica s-a făcut mai întâi că n-o vede, a venit lângă butoi și a început să-l ajute pe bunicul să se spele, i-a turnat apă călduță pe spate și i-a limpezit părul, l-a șters grijulie, la ur­mă, cu ștergarul mirosind a busuioc și l-a îmbrăcat cu cea mai faină cămașă a lui. "Du-te și vezi-ți de băr­batul tău, că al meu n-are nevoie de grija ni­mănui, câtă vreme îs io pe lângă el!," i-a zis vecinei, care a plecat furioasă că n-a putut vedea scandalul la care se aștepta, ba, dimpotrivă, n-a fost decât martoră la o scenă a cărei duioșie bunica a exagerat-o cât a putut, îngrijindu-și bărbatul oarecum ostentativ, în văzul lumii, în mijlocul curții, ziua în amiaza mare.
După mai bine de cincizeci de ani de la întâm­pla­rea aceasta, când mi-o povestea, bunica încă mai râ­dea, de surprinderea bunicului care, știindu-se cu mus­ca pe căciulă, n-a avut curajul de a se împotrivi "tra­tamentului" la care a fost supus. L-o fi usturat pie­lea de la leșie, așa cum a usturat-o și pe ea inima, dar n-a avut curaj să iasă din butoi decât atunci când bunica i-a făcut semn că e gata, e curat și spălat de toate "mizeriile" din lume. Altfel, nu l-a întrebat ni­cio­dată absolut nimic despre felul în care și-a pe­trecut noaptea și nici despre cei sau cele cu care s-a distrat ca un flăcău, deși era om însurat.
După această întâmplare, buni­cul n-a mai călcat strâmb nicio­dată, ba chiar povestea cu mândrie prie­tenilor lui de chefuri cum a știut nevasta lui să-l le­cuiască de "crai­lâc".
Din păcate, bunicul a murit la doar câțiva ani de la această în­tâmplare, după o răceală zdravănă, lă­sând-o pe bunica văduvă, cu co­pii mici, care de-abia au apucat să-l cunoască. Înainte de a muri însă, și-a cerut iertare de la ea și i-a sărutat mâna, apoi a ru­gat-o să-l lase să-i mărturisească ceea ce s-a întâm­plat în noaptea aceea de la începutul căsătoriei lor, ca să poată muri curat și să nu ducă păcatul cu el. Bu­nica l-a ascultat, l-a iertat, l-a îngrijit până la sfârșit, l-a în­gropat apoi după datină și când s-a dus prima oară cu flori și lumânări la cimitir, de ziua Lumi­na­ției, a tuturor sfinților, a trecut și pe la mor­mân­tul ve­cinei ei, Ruzalia, ca să-i "spună" că știe că băr­batul ei, atunci, demult, în noaptea aceea, când n-a venit aca­să, a băut vin din pantoful Jujei, care se lăsa pipăită de toți bărbații. Și i-a mai spus bunica, puțin răstit, după cum îi era vorba, că ar fi putut bunicu' să bea vin și de prin alte locuri, că ar fi găsit ea oricând leac pentru el, căci nu l-a luat de bărbat ca să-l lase în mendrele lui, ci să-l ajute să trăiască cinstit și drept.
Ce-ar mai fi de spus după această poveste? Cred că doar puține vorbe. Ne întâlnim, prin căsătorie, venind fiecare cu experiența, dorințele, visele lui. Nu se poate să vrei să distrugi, să ani­hi­lezi în celălalt ceea ce îi este propriu, ceea ce-l definește, numai din am­biția de a pune stăpânire pe viața lui. Trebuie însă să aperi cu orice preț cinstea și curățenia relației din­tre voi, ca să nu vă fie rușine să stați unul lângă altul. Ca să parafrazez din scri­soa­rea ta, dragă Dora, după căsătorie "viața nu curge înainte fără să mai ai grija ei". De-abia atunci începe marea aventură în care, ca să-l cunoști pe cel de lângă tine, trebuie să trăiești cu "cinste și răbdare, cu înțelegere, cu duhul blândeții și-al păcii, căci acestea susțin dragostea".

LIVIA LOGHIN - Covasna