De curând, răsfoind o revistă, am descoperit un articol despre România, aşa cum este văzută ea din afară, cu bunele şi relele ei, deşi erau tratate mai mult aspectele negative. Se punea accentul în special pe situaţia tinerilor români excepţionali, care părăsesc România pentru o viaţă mai bună, pentru că acasă sunt prost folosiţi şi plătiţi. În acel moment, m-am întors în timp, cu ani în urmă, când din aceleaşi motive şi cu multă ciudă în suflet, părăseam şi eu România, jurând că nu mă voi mai întoarce decât în vizită, şi asta, doar după ce îmi voi schimba cetăţenia, ca să fiu tratată cu respectul cuvenit atunci când voi mai trece "pragul" ţării mele. Mă simţeam stingheră acasă, eram sătulă de nedreptăţile care ni se făceau, mă simţeam frustrată în fiecare zi a vieţii mele, însă, mai presus de orice, îmi doream o altfel de viaţă pentru copiii mei. Doream ca ei să crească într-o lume diferită, tânjeam după respectul şi demnitatea la care are dreptul orice persoană în societatea în care trăieşte, şi care, din păcate, în România acelor vremuri lipseau. Tânjeam la această libertate de ani de zile, şi în fiecare clipă căutam soluţia, care nu era deloc uşoară, pentru că eu un lucru ştiam sigur: fără copiii mei, nu puteam pleca. Deşi eram perfect conştientă că prezenţa lor nu făcea decât să-mi îngreuneze situaţia, eram, de asemenea, conştientă de faptul că eu fără ei n-aş fi găsit puterea de a lupta, că dorul de ei m-ar fi topit şi n-aş fi putut găsi motivaţia pentru a răzbi într-o lume pe care n-o cunoşteam şi pentru o viaţă care nu se anunţa deloc uşoară. Pentru că toţi cei care am plecat să prindem rădăcini în alte ţări ştim că începutul nu este deloc uşor, că mirajul occidentului nu este cel văzut de acasă, că pentru a răzbi este nevoie de multă, multă forţă, putere, nervi de oţel şi multe lacrimi amare. Aşa că totul era decis: copiii mergeau cu mine, mai rămânea să hotărâm ce luăm şi ce lăsăm acasă... Ce se poate lua într-o valiză? Nimic sau aproape nimic. Oricât ai încerca să-ţi înghesui viaţa într-o valiză, e imposibil. Amintiri şi dureri, părinţi şi fraţi, lucruri la care ţii au o însemnătate deosebită pentru tine, dar ele nu pot fi împachetate în acelaşi bagaj, şi atunci ce faci? Te urci cu genunchii pe geamantan, încerci din răsputeri să închizi fermoarul, în timp ce lacrimi amare îţi pun un nod dureros în gât, sub privirile nedumerite ale copiilor tăi, care nu înţeleg de ce plângi, când tu le-ai promis că-i vei duce într-un loc în care se trăieşte cu mult mai bine...
Într-un colţişor al valizei, am reuşit să strecor pentru mine ceva: un polonic, pe care-l mai păstrez şi azi, după atâţia ani... De câte ori i se rupe coada, merg la un atelier să mi-l repare, şi de fiecare dată, pot citi nedumerirea pe faţa acelui meseriaş. Niciodată nu îndrăzneşte să mă întrebe, deşi văd că ar vrea să o facă, de ce nu-mi cumpăr altul nou, că m-ar costa mai ieftin decât reparaţia acelei vechituri. Cum să-i spun că acel obiect are o valoare sentimentală deosebită pentru mine şi nu pot să-l înlocuiesc cu altul nou, pentru nimic în lume?
Cum spuneam, ştiam că nu-mi va fi uşor, şi nu a fost, însă am luptat şi am răzbit să-mi cresc copiii aşa cum eu îmi doream, într-o lume la care eu visam.
În primii ani, lupta pentru supravieţuire şi dorinţa de a reuşi îmi ocupau tot timpul şi aproape nu aveam când să simt dorul de acasă, uneori chiar simţeam că m-am integrat, viaţa de aici era atât de diferită de ceea ce trăisem în România... Încă îmi mai amintesc, de pildă, prima vizită la medic, momentul în care am intrat în cabinet, şi el s-a ridicat, mi-a întins mâna, m-a poftit să iau loc, şi cu un respect deosebit, m-a ascultat până la capăt, chiar dacă eu îmi găseam cu greu cuvintele într-o limbă pe care încă nu o stăpâneam la nivel de conversaţie. Mă fascina felul în care mă trata şi mă uluia faptul că era pentru prima dată când cineva punea demnitatea mea mai presus de facultatea lui. Oricât ne-ar durea pe unii dintre noi să recunoaştem, în România este nevoie de mult timp, ca toate aceste lucruri să se întâmple. Apoi anii au trecut, mulţi şi repede, unul după altul, cu nodul în gât, în fiecare seară de Crăciun... Noi am prins rădăcini aici, cu sau fără voia noastră, amestecându-ne printre spanioli, respectând obiceiurile lor, încercând să gândim ca ei, sau măcar să-i copiem, pentru că mentalitatea lor este complet diferită de a noastră. Am muncit cu ei, am râs cu ei, am plâns alături de ei, însă niciodată nu m-am simţit una de-a lor. Şi nu pentru că societatea m-ar fi împiedicat s-o fac! (După părerea mea, Spania este una dintre ţările în care se manifestă cel mai puţin rasismul. E adevărat că acum, de când cu criza economică, lucrurile s-au mai schimbat. Spaniolii luptă şi ei să supravieţuiască, într-o ţară care până nu demult se putea spune că era raiul întruchipat.) Acum, pe stradă, îi văd mergând cu capul aplecat, cu privirea tristă, preocupaţi pentru ziua de mâine, şi asta îmi aminteşte de România.
Mulţi ani m-am gândit la România doar ca la ţara în care m-am născut, ţara care mi-a dat cei şapte ani de acasă, cu care mă mândresc, ţara în care trăieşte mama mea, aşteptând să-i sune telefonul. Dar de când anii au început să-mi treacă din ce în ce mai repede şi-mi dau seama că a început numărătoarea inversă a celei de-a doua jumătăţi a vieţii, simt şi eu durerea de a trăi departe, într-o lume care, deşi m-a acceptat, nu este a mea. O întrebare nu-mi dă pace: câtă durere trebuie să fie în sufletul unei mame, ajunsă la vârsta la care ar avea nevoie de sprijinul celor pe care i-a adus pe lume, dar pe care nu-i poate avea alături, pentru că ei au plecat, s-au rupt de acasă, rupându-şi, totodată, sufletul şi amintirile? Mă trezesc uneori din somn şi mă gândesc cu durere că în orice moment mi-ar putea suna telefonul şi cineva mă va anunţa că mama mea s-a stins, fără să mă mai vadă la faţă, să-şi mai poată îmbrăţişa, o dată, nepoţii. Asta este durerea cea mai cruntă pe care o poate simţi cineva care trăieşte departe şi care nu uită că în urma sa a lăsat suferinţă şi dor mult...
În ultimul timp, am schimbat, totuşi, ceva în viaţa mea. Mă duc din ce în ce mai des ACASĂ. De câte ori pot, fug în România, şi de fiecare dată, plecarea de-acolo este din ce în ce mai dureroasă, lacrimile - altădată ascunse sau şterse în grabă cu podul palmei sau cu colţul baticului - acum s-au transformat în bocete jalnice, însoţite de cuvinte care mereu par a fi ultimele. Teama ţi se cuibăreşte în inima ruptă în bucăţi... M-aş întoarce acasă definitiv, dar aş mai putea trăi, oare, în România? Mă gândeam că aşa cum politicienii au o imunitate diplomatică, şi noi, cei care ne-am dezobişnuit de şpăgi şi de corupţie, să cerem imunitate... "economică". Vă întrebaţi, probabil, ce înseamnă asta. Păi, asta ar însemna să ne încurajeze să ne întoarcem, să investim în România bănuţii pe care cu greu i-am strâns aici, să punem în practică ce am învăţat în Occident, să fim lăsaţi să muncim şi să le arătăm cum se munceşte afară. Dar va ajunge, vreodată, ţara noastră, la nivelul la care un investitor, oricât de mic ar fi el, să fie lăsat să muncească, fără să se teamă că într-o zi îi va intra pe uşă un individ care, fluturându-i pe sub nas o
MONICA BRATU - Barcelona, Spania
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
