De curând, răsfoind o revistă, am descoperit un articol despre România, așa cum este văzută ea din afară, cu bunele și relele ei, deși erau tratate mai mult aspectele negative. Se punea accentul în special pe situația tinerilor români excepționali, care părăsesc România pentru o viață mai bună, pentru că acasă sunt prost folosiți și plătiți. În acel moment, m-am întors în timp, cu ani în urmă, când din aceleași motive și cu multă ciudă în suflet, părăseam și eu România, jurând că nu mă voi mai întoarce decât în vizită, și asta, doar după ce îmi voi schimba cetățenia, ca să fiu tratată cu respectul cuvenit atunci când voi mai trece "pragul" țării mele. Mă simțeam stingheră acasă, eram sătulă de nedreptățile care ni se făceau, mă simțeam frustrată în fiecare zi a vieții mele, însă, mai presus de orice, îmi doream o altfel de viață pentru copiii mei. Doream ca ei să crească într-o lume diferită, tânjeam după respectul și demnitatea la care are dreptul orice persoană în societatea în care trăiește, și care, din păcate, în România acelor vremuri lipseau. Tânjeam la această libertate de ani de zile, și în fiecare clipă căutam soluția, care nu era deloc ușoară, pentru că eu un lucru știam sigur: fără copiii mei, nu puteam pleca. Deși eram perfect conștientă că prezența lor nu făcea decât să-mi îngreuneze situația, eram, de asemenea, conștientă de faptul că eu fără ei n-aș fi găsit puterea de a lupta, că dorul de ei m-ar fi topit și n-aș fi putut găsi motivația pentru a răzbi într-o lume pe care n-o cunoșteam și pentru o viață care nu se anunța deloc ușoară. Pentru că toți cei care am plecat să prindem rădăcini în alte țări știm că începutul nu este deloc ușor, că mirajul occidentului nu este cel văzut de acasă, că pentru a răzbi este nevoie de multă, multă forță, putere, nervi de oțel și multe lacrimi amare. Așa că totul era decis: copiii mergeau cu mine, mai rămânea să hotărâm ce luăm și ce lăsăm acasă... Ce se poate lua într-o valiză? Nimic sau aproape nimic. Oricât ai încerca să-ți înghesui viața într-o valiză, e imposibil. Amintiri și dureri, părinți și frați, lucruri la care ții au o însemnătate deosebită pentru tine, dar ele nu pot fi împachetate în același bagaj, și atunci ce faci? Te urci cu genunchii pe geamantan, încerci din răsputeri să închizi fermoarul, în timp ce lacrimi amare îți pun un nod dureros în gât, sub privirile nedumerite ale copiilor tăi, care nu înțeleg de ce plângi, când tu le-ai promis că-i vei duce într-un loc în care se trăiește cu mult mai bine...
Într-un colțișor al valizei, am reușit să strecor pentru mine ceva: un polonic, pe care-l mai păstrez și azi, după atâția ani... De câte ori i se rupe coada, merg la un atelier să mi-l repare, și de fiecare dată, pot citi nedumerirea pe fața acelui meseriaș. Niciodată nu îndrăznește să mă întrebe, deși văd că ar vrea să o facă, de ce nu-mi cumpăr altul nou, că m-ar costa mai ieftin decât reparația acelei vechituri. Cum să-i spun că acel obiect are o valoare sentimentală deosebită pentru mine și nu pot să-l înlocuiesc cu altul nou, pentru nimic în lume?
Cum spuneam, știam că nu-mi va fi ușor, și nu a fost, însă am luptat și am răzbit să-mi cresc copiii așa cum eu îmi doream, într-o lume la care eu visam.
Acum trăiesc în Barcelona, un oraș superb, în care oricine și-ar dori să ajungă, măcar o dată în viață, un colț de rai, în care atunci când ajungi n-ai mai vrea să pleci, și cu toate astea, o întrebare mă măcina: "De ce n-am reușit niciodată să mă simt la Barcelona, acasă?". De ce în toți acești ani n-am reușit să-mi sting dorul de țara mea, pe care am fost atât de supărată când am plecat, am încuiat ușa și am aruncat cheia în peștera uitării, credeam...
În primii ani, lupta pentru supraviețuire și dorința de a reuși îmi ocupau tot timpul și aproape nu aveam când să simt dorul de acasă, uneori chiar simțeam că m-am integrat, viața de aici era atât de diferită de ceea ce trăisem în România... Încă îmi mai amintesc, de pildă, prima vizită la medic, momentul în care am intrat în cabinet, și el s-a ridicat, mi-a întins mâna, m-a poftit să iau loc, și cu un respect deosebit, m-a ascultat până la capăt, chiar dacă eu îmi găseam cu greu cuvintele într-o limbă pe care încă nu o stăpâneam la nivel de conversație. Mă fascina felul în care mă trata și mă uluia faptul că era pentru prima dată când cineva punea demnitatea mea mai presus de facultatea lui. Oricât ne-ar durea pe unii dintre noi să recunoaștem, în România este nevoie de mult timp, ca toate aceste lucruri să se întâmple. Apoi anii au trecut, mulți și repede, unul după altul, cu nodul în gât, în fiecare seară de Crăciun... Noi am prins rădăcini aici, cu sau fără voia noastră, amestecându-ne printre spanioli, respectând obiceiurile lor, încercând să gândim ca ei, sau măcar să-i copiem, pentru că mentalitatea lor este complet diferită de a noastră. Am muncit cu ei, am râs cu ei, am plâns alături de ei, însă niciodată nu m-am simțit una de-a lor. Și nu pentru că societatea m-ar fi împiedicat s-o fac! (După părerea mea, Spania este una dintre țările în care se manifestă cel mai puțin rasismul. E adevărat că acum, de când cu criza economică, lucrurile s-au mai schimbat. Spaniolii luptă și ei să supraviețuiască, într-o țară care până nu demult se putea spune că era raiul întruchipat.) Acum, pe stradă, îi văd mergând cu capul aplecat, cu privirea tristă, preocupați pentru ziua de mâine, și asta îmi amintește de România.
Mulți ani m-am gândit la România doar ca la țara în care m-am născut, țara care mi-a dat cei șapte ani de acasă, cu care mă mândresc, țara în care trăiește mama mea, așteptând să-i sune telefonul. Dar de când anii au început să-mi treacă din ce în ce mai repede și-mi dau seama că a început numărătoarea inversă a celei de-a doua jumătăți a vieții, simt și eu durerea de a trăi departe, într-o lume care, deși m-a acceptat, nu este a mea. O întrebare nu-mi dă pace: câtă durere trebuie să fie în sufletul unei mame, ajunsă la vârsta la care ar avea nevoie de sprijinul celor pe care i-a adus pe lume, dar pe care nu-i poate avea alături, pentru că ei au plecat, s-au rupt de acasă, rupându-și, totodată, sufletul și amintirile? Mă trezesc uneori din somn și mă gândesc cu durere că în orice moment mi-ar putea suna telefonul și cineva mă va anunța că mama mea s-a stins, fără să mă mai vadă la față, să-și mai poată îmbrățișa, o dată, nepoții. Asta este durerea cea mai cruntă pe care o poate simți cineva care trăiește departe și care nu uită că în urma sa a lăsat suferință și dor mult...
În ultimul timp, am schimbat, totuși, ceva în viața mea. Mă duc din ce în ce mai des ACASĂ. De câte ori pot, fug în România, și de fiecare dată, plecarea de-acolo este din ce în ce mai dureroasă, lacrimile - altădată ascunse sau șterse în grabă cu podul palmei sau cu colțul baticului - acum s-au transformat în bocete jalnice, însoțite de cuvinte care mereu par a fi ultimele. Teama ți se cuibărește în inima ruptă în bucăți... M-aș întoarce acasă definitiv, dar aș mai putea trăi, oare, în România? Mă gândeam că așa cum politicienii au o imunitate diplomatică, și noi, cei care ne-am dezobișnuit de șpăgi și de corupție, să cerem imunitate... "economică". Vă întrebați, probabil, ce înseamnă asta. Păi, asta ar însemna să ne încurajeze să ne întoarcem, să investim în România bănuții pe care cu greu i-am strâns aici, să punem în practică ce am învățat în Occident, să fim lăsați să muncim și să le arătăm cum se muncește afară. Dar va ajunge, vreodată, țara noastră, la nivelul la care un investitor, oricât de mic ar fi el, să fie lăsat să muncească, fără să se teamă că într-o zi îi va intra pe ușă un individ care, fluturându-i pe sub nas o legitimație obținută cu șpagă, îi va închide afacerea cât ai clipi, fără să se gândească nici un moment că tu ai plătit cu lacrimi grele bănuții pe care i-ai investit în țara ta, ca să poți muri liniștit la tine acasă? Țara ta! Țara în care m-aș întoarce în genunchi, pentru că acolo sunt rădăcinile mele, acolo aș muri împăcată cu mine însămi, țara care mi-a dat valorile morale și intelectuale cu care mă mândresc, țara la care mă gândesc în momentele triste și fericite din viața mea, țara în care bătrâna mea mamă așteaptă să i se deschidă ușa și să-i spun că de data asta rămân definitiv, ca să-i mângâi bătrânețea, țara mea pe care, oricât de supărată aș fi fost, niciodată n-am vorbit-o de rău.
MONICA BRATU - Barcelona, Spania