MIHAIL NEAMŢU - "România este un actor esenţial pentru americani"

Anul acesta a fost extrem de tulbure pe întreaga planetă - conflictul din Ucraina şi apoi cele din Siria şi Irak, unde funda­mentaliştii islamici au instaurat un califat, s-au suc­cedat rapid, luând parcă prin surprindere statele Uni­unii Europene. O situaţie delicată, care se întâlneşte arareori pe scena globală, şi care e în măsură să ne în­grijoreze pe noi, românii, care, odată admişi în UE şi NATO, credeam că am scăpat de orice posibi­le conflicte. Totuşi, profesorul Mihail Neamţu pre­feră să vadă partea plină a paharului şi să găsească în această furtună planetară un motiv de speranţă pen­tru România: SUA, partenerul nostru strategic. Gra­ţie acestuia suntem, iată, pentru prima oară, în ulti­mele veacuri, de partea bună şi solidă a baricadei.

"Putin a renăscut visul unei Rusii puternice"

- Agresiunea Rusiei e o temă fierbinte în toată lumea, Vladimir Putin pare că vrea să refacă o Rusie ţaristă, să reactiveze sferele ei de influenţă din secolul XIX. E nebun? E exaltat? Sau e un om politic versat, care mizează pe slăbiciunea ener­getică a Uniunii Europene, pe dependenţa ei de pe­trolul şi gazele din Siberia?

- E uşor să spui despre cineva că e nebun, doar pentru că nu îl înţelegi. Eu cred că Vladimir Putin este un om lucid, care a reuşit să ţină Rusia într-o zonă de relevanţă geopolitică timp de peste 15 ani. El a renăscut visul unei Rusii puternice, şi aici cal­culele sale au fost validate. De Rusia se ţine cont acum mult mai mult decât în anii '93-'94, când Elţîn era la putere. Deşi avea idei mai bune decât Putin, Elţîn era un om politic slab. Deci, obiectivul lui Putin a fost atins prin practicarea unui discurs pa­triotard, antifascist, pe care l-am văzut prac­ticat în relaţia cu Maidanul kievean şi, mai nou, în relaţie chiar şi cu NATO şi ţări precum România. Cred că este un calcul intern care vizează, mai întâi de toate, ranforsarea puterii lui Vladimir Putin şi, în primul rând, a simpatiei de care el se bucură astăzi, mai mult decât acum un an, mai ales în faţa tinerilor ruşi. Vla­dimir Putin, ca orice figură autoritară, care nu vrea să renunţe de bunăvoie la putere, are nevoie de o întărire a simpatiei faţă de persoana lui publică, şi se pare că i-a ieşit. Dincolo de acest calcul intern, trebuie să analizăm însă situaţia cu realism politic. Ce a reuşit Putin până acum? A reuşit să anexeze Crimeea, iar Europa să nu protesteze. A invadat gra­niţa de est a Ucrainei şi nu i s-a întâmplat nici atunci absolut nimic. Ce a mai reuşit? Să finanţeze separa­tiştii care au doborât un avion de linie în care erau peste 200 de civili nevinovaţi, iarăşi, fără să i se în­tâm­ple nimic. Până unde, până când? se întreabă toa­tă lumea. Eu cred că până când, probabil, leader­ship-ul lui Barack Obama se va schimba. Jocul Rusiei ar fi fost cu totul altfel, dacă noi am fi avut co­masaţi la graniţa cu Republica Moldova şi cu Ucraina, peste 10.000 de soldaţi NATO, dacă am fi avut zboruri spectaculoase ale avioanelor F-16 dea­supra Bucureştiului. Am fi avut o altă atmosferă dacă Barack Obama ar fi avut curajul să fie prezent la fiecare două săptămâni într-una din capitalele aliaţilor săi din Europa de Est. Dar preşedintele SUA are o mare dificultate astăzi, pentru că, pe lângă frontul ucraineano-rusesc, există multe alte fronturi deschise în întreaga lume. În primul rând, a apărut uriaşa problemă a fundamentalismului islamic din Siria şi din Irak. În condiţiile recentelor decapitări de jurnalişti americani, când toate oraşele importan­te cucerite, la propriu, de către soldaţii americani în Irak în 2004-2005 au fost recapturate de către radicalii islamici, Barack Obama se află în cea mai dificilă situaţie în care s-ar fi putut afla la final de mandat, aceea de a avea încă un război, pe lângă cel din Afganistan, deschis acum în Siria. Şi atunci, pe lângă Afganistan, Siria, Irak, mai avem şi Ucraina şi Rusia - e deja foarte mult pentru o putere, chiar şi aşa de mare ca Statele Unite. Nu întâmplător, Rusia a profitat de pe urma deciziei administraţiei Obama de a retrage scutul antirachetă din Cehia şi, o vreme, chiar şi din Polonia. Au fost ezitări ale administraţiei Obama care au sugerat că ei nu vor să deranjeze Moscova, au fost iluzii pe care ei le-au nutrit, împre­ună cu Hillary Clinton, şi toate acestea au încurajat agresivitatea lui Vladimir Putin.

"Nu pui căluşul, cumperi gura cu totul"

- În acest context internaţional, aşa de încor­dat, ce poziţie credeţi că va adopta premierul ro­mân Victor Ponta? La început a fost extrem de im­precis în politica externă.

- Eu am spus mereu că nu văd o simpatie directă a lui Victor Ponta pentru persoana lui Vladimir Putin, dar văd mai degrabă o convergenţă de modele politice. Hai să le luăm pe rând: ce înseamnă să fii o democraţie funcţională? Unu, să ai o societate civilă - ăsta este începutul democraţiei, când un grup de oameni care se strâng sub cupola unui crez pot să se manifeste liber. Însă în Rusia, societatea ci­­vilă este aproape inexistentă. Acolo, chiar şi bi­serica ortodoxă este anexată într-un fel în care, sper eu, nu se va întâmpla în ţara noastră. Al doilea lucru: în Federaţia Rusă, presa are un pumn în gură per­manent. În România, presa nu are un pumn în gură, dar este "cumpărată" politic. Cu excepţia unor ziare precum "Formula As", majoritatea presei este astăzi neutră sau, în orice caz, simpatetică faţă de guvernul Ponta. Deci, iată o strategie: nu pui căluşul în gură, cumperi gura cu totul. Al treilea lucru: într-o demo­craţie ai nevoie de o economie vibrantă, în care pros­peritatea să fie ruptă de contractele cu statul. În Ro­mânia, banii mulţi se fac repede, atunci când ai relaţii cu statul. În Rusia, cu asupra de măsură! Nu în ultimul rând, aş mai adăuga dictatura baronilor, a oa­menilor din jurul preşedintelui - din jurul lui Ponta, din jurul lui Putin -, baronii aceştia, care pot să aibă oricând acces la resurse, care pot să mobili­zeze zeci de mii de suflete pentru o cauză anume. Asta face eficient mecanismul de partid. Nu în ulti­mul rând, o mare slăbiciune a opoziţiei la aceste for­me de autoritarism îi pun pe cei doi, pe Vladimir Pu­tin şi pe Victor Ponta, într-o anumită convergenţă - nu de ordin psihologic, nici măcar de ordin ideo­lo­gic, ci mai degrabă sub raportul modelelor de func­­ţionare a unui stat.

- E şi cazul premierului ungur Viktor Orban?

- Problema e complicată, pentru că pe harta Eu­ropei, în centrul ei, avem poziţia Austriei, care este foarte critică la adresa sancţiunilor faţă de Rusia, deci pro-rusească. La Viena sunt foarte mulţi bani ruseşti. Avem apoi Bulgaria, unde presa este în pro­porţie de 70% cumpărată de oameni apropiaţi Mos­covei şi foşti KGB-işti, şi avem, în fine, Unga­ria, unde Viktor Orban se declară foarte admirativ la adresa modelului civilizaţional rusesc. Ne-au mai ră­mas în estul Europei doar două ţări mari - Polonia şi Ro­mânia, care sunt ultimii aliaţi ai Americii la graniţa de est a civilizaţiei euro-atlantice.

"Niciodată n-am avut un aliat atât de puternic"

- Ne plasaţi peste civilizata, imperiala, Austrie?

- Din punct de vedere geopolitic, România, care are un parteneriat strategic cu Statele Unite, e mai importantă pentru americani de o sută de ori decât Austria. În Austria nu există staţionate trupe ame­ricane, în România există. În România avem toată logistica pusă la punct, aşa încât trupele speciale care vin din Afganistan să poată poposi în ţara noas­tră. Şi poposesc trupele speciale americane, îm­preună cu cele româneşti, la Mihail Kogălniceanu sau în alte locuri, aşa cum nu poposesc la Gratz. Din punctul de vedere, repet, strict logistic, ieşirea noas­tră la Marea Neagră îi avantajează foarte mult pe americani, fiindcă, în contextul instabilităţii din Turcia, România prezintă mult mai multe garanţii de statornicie, până la urmă. Nu în ultimul rând, şi pentru că o altă ţară ortodoxă, precum Serbia, este foarte anti-americană, după bombardamentele din anii '90. Acum, România chiar este un actor esenţial pentru americani şi lucrurile astea se şi văd: prezenţa unui vicepreşedinte, precum Joe Biden, prezenţa şefului CIA la Bucureşti şi, nu în ultimul rând, prezenţa unor trupe militare. Toate astea arată clar că noi suntem aliaţi strategici, şi nu sunt doar vorbe în spatele acestor cuvinte, sunt fapte. Americanii s-au convins că românii sunt serioşi în Afganistan şi Irak. Acolo, trupe speciale ale românilor au făcut fapte de eroism, pe care americanii nu le-au mai vă­zut la alţii şi, de atunci, de la succesul acestui proiect militar în Afganistan şi în Irak, viziunea admi­nis­traţiei americane asupra României s-a schimbat foarte mult în favoarea noastră. Eu cred că America va fi o ţară care va investi zeci de miliarde în Româ­nia, în următorii 30 de ani, şi cred că lucrul ăsta trebuia salutat şi mai cred că România se află în cea mai bună situaţie din punct de vedere al constelaţiei geopolitice, din ultimii 500 de ani. Noi niciodată nu am avut un aliat atât de puternic. Gândiţi-vă că în urmă cu 300 de ani, pe vremea lui Brâncoveanu, un domnitor al Ţării Româneşti trebuia să mulţumească deopotrivă Ţarul Rusiei, şi nu era simplu, Înalta Poar­tă, şi nu era simplu, şi trebuia să mulţumească şi aus­triecii, occidentalii, care aveau un proiect teo­logico-politic prin introducerea Uniaţiei în Transil­vania. Era foarte greu în 1714 să rezişti la atâtea presiuni. Astăzi, pen­tru România, printr-o împre­ju­rare cu totul fericită, pe care noi nu am mai întâlnit-o în ulti­mii 500 de ani, avem un aliat de nădejde - cea mai puternică ţară de pe glob! Şi ar trebui să folosim această oportunitate, pentru următorii 20-40 de ani, să ne consolidăm statul de drept, să refacem prospe­ritatea acestei ţări, prin eliberarea liberei iniţiative şi a antrepreno­riatului, să aducem oamenii deştepţi înapoi acasă, să dezvoltăm cetăţenia activă şi să scri­em poveşti la firul ierbii. De la americani, asta cred că e de învăţat: fapta bună se poate face fără decizia statului, fapta bună se poate face fără un telefon de la primar. E la îndemâna cetăţeanului simplu, adică la îndemâna tuturor.