MIHAIL NEAMȚU - "România este un actor esențial pentru americani"

Cristian Curte
Anul acesta a fost extrem de tulbure pe întreaga planetă - conflictul din Ucraina și apoi cele din Siria și Irak, unde funda­mentaliștii islamici au instaurat un califat, s-au suc­cedat rapid, luând parcă prin surprindere statele Uni­unii Europene. O situație delicată, care se întâlnește arareori pe scena globală, și care e în măsură să ne în­grijoreze pe noi, românii, care, odată admiși în UE și NATO, credeam că am scăpat de orice posibi­le conflicte. Totuși, profesorul Mihail Neamțu pre­feră să vadă partea plină a paharului și să găsească în această furtună planetară un motiv de speranță pen­tru România: SUA, partenerul nostru strategic. Gra­ție acestuia suntem, iată, pentru prima oară, în ulti­mele veacuri, de partea bună și solidă a baricadei.

"Putin a renăscut visul unei Rusii puternice"

- Agresiunea Rusiei e o temă fierbinte în toată lumea, Vladimir Putin pare că vrea să refacă o Rusie țaristă, să reactiveze sferele ei de influență din secolul XIX. E nebun? E exaltat? Sau e un om politic versat, care mizează pe slăbiciunea ener­getică a Uniunii Europene, pe dependența ei de pe­trolul și gazele din Siberia?

- E ușor să spui despre cineva că e nebun, doar pentru că nu îl înțelegi. Eu cred că Vladimir Putin este un om lucid, care a reușit să țină Rusia într-o zonă de relevanță geopolitică timp de peste 15 ani. El a renăscut visul unei Rusii puternice, și aici cal­culele sale au fost validate. De Rusia se ține cont acum mult mai mult decât în anii '93-'94, când Elțîn era la putere. Deși avea idei mai bune decât Putin, Elțîn era un om politic slab. Deci, obiectivul lui Putin a fost atins prin practicarea unui discurs pa­triotard, antifascist, pe care l-am văzut prac­ticat în relația cu Maidanul kievean și, mai nou, în relație chiar și cu NATO și țări precum România. Cred că este un calcul intern care vizează, mai întâi de toate, ranforsarea puterii lui Vladimir Putin și, în primul rând, a simpatiei de care el se bucură astăzi, mai mult decât acum un an, mai ales în fața tinerilor ruși. Vla­dimir Putin, ca orice figură autoritară, care nu vrea să renunțe de bunăvoie la putere, are nevoie de o întărire a simpatiei față de persoana lui publică, și se pare că i-a ieșit. Dincolo de acest calcul intern, trebuie să analizăm însă situația cu realism politic. Ce a reușit Putin până acum? A reușit să anexeze Crimeea, iar Europa să nu protesteze. A invadat gra­nița de est a Ucrainei și nu i s-a întâmplat nici atunci absolut nimic. Ce a mai reușit? Să finanțeze separa­tiștii care au doborât un avion de linie în care erau peste 200 de civili nevinovați, iarăși, fără să i se în­tâm­ple nimic. Până unde, până când? se întreabă toa­tă lumea. Eu cred că până când, probabil, leader­ship-ul lui Barack Obama se va schimba. Jocul Rusiei ar fi fost cu totul altfel, dacă noi am fi avut co­masați la granița cu Republica Moldova și cu Ucraina, peste 10.000 de soldați NATO, dacă am fi avut zboruri spectaculoase ale avioanelor F-16 dea­supra Bucureștiului. Am fi avut o altă atmosferă dacă Barack Obama ar fi avut curajul să fie prezent la fiecare două săptămâni într-una din capitalele aliaților săi din Europa de Est. Dar președintele SUA are o mare dificultate astăzi, pentru că, pe lângă frontul ucraineano-rusesc, există multe alte fronturi deschise în întreaga lume. În primul rând, a apărut uriașa problemă a fundamentalismului islamic din Siria și din Irak. În condițiile recentelor decapitări de jurnaliști americani, când toate orașele importan­te cucerite, la propriu, de către soldații americani în Irak în 2004-2005 au fost recapturate de către radicalii islamici, Barack Obama se află în cea mai dificilă situație în care s-ar fi putut afla la final de mandat, aceea de a avea încă un război, pe lângă cel din Afganistan, deschis acum în Siria. Și atunci, pe lângă Afganistan, Siria, Irak, mai avem și Ucraina și Rusia - e deja foarte mult pentru o putere, chiar și așa de mare ca Statele Unite. Nu întâmplător, Rusia a profitat de pe urma deciziei administrației Obama de a retrage scutul antirachetă din Cehia și, o vreme, chiar și din Polonia. Au fost ezitări ale administrației Obama care au sugerat că ei nu vor să deranjeze Moscova, au fost iluzii pe care ei le-au nutrit, împre­ună cu Hillary Clinton, și toate acestea au încurajat agresivitatea lui Vladimir Putin.

"Nu pui călușul, cumperi gura cu totul"

- În acest context internațional, așa de încor­dat, ce poziție credeți că va adopta premierul ro­mân Victor Ponta? La început a fost extrem de im­precis în politica externă.

- Eu am spus mereu că nu văd o simpatie directă a lui Victor Ponta pentru persoana lui Vladimir Putin, dar văd mai degrabă o convergență de modele politice. Hai să le luăm pe rând: ce înseamnă să fii o democrație funcțională? Unu, să ai o societate civilă - ăsta este începutul democrației, când un grup de oameni care se strâng sub cupola unui crez pot să se manifeste liber. Însă în Rusia, societatea ci­­vilă este aproape inexistentă. Acolo, chiar și bi­serica ortodoxă este anexată într-un fel în care, sper eu, nu se va întâmpla în țara noastră. Al doilea lucru: în Federația Rusă, presa are un pumn în gură per­manent. În România, presa nu are un pumn în gură, dar este "cumpărată" politic. Cu excepția unor ziare precum "Formula As", majoritatea presei este astăzi neutră sau, în orice caz, simpatetică față de guvernul Ponta. Deci, iată o strategie: nu pui călușul în gură, cumperi gura cu totul. Al treilea lucru: într-o demo­crație ai nevoie de o economie vibrantă, în care pros­peritatea să fie ruptă de contractele cu statul. În Ro­mânia, banii mulți se fac repede, atunci când ai relații cu statul. În Rusia, cu asupra de măsură! Nu în ultimul rând, aș mai adăuga dictatura baronilor, a oa­menilor din jurul președintelui - din jurul lui Ponta, din jurul lui Putin -, baronii aceștia, care pot să aibă oricând acces la resurse, care pot să mobili­zeze zeci de mii de suflete pentru o cauză anume. Asta face eficient mecanismul de partid. Nu în ulti­mul rând, o mare slăbiciune a opoziției la aceste for­me de autoritarism îi pun pe cei doi, pe Vladimir Pu­tin și pe Victor Ponta, într-o anumită convergență - nu de ordin psihologic, nici măcar de ordin ideo­lo­gic, ci mai degrabă sub raportul modelelor de func­­ționare a unui stat.

- E și cazul premierului ungur Viktor Orban?

- Problema e complicată, pentru că pe harta Eu­ropei, în centrul ei, avem poziția Austriei, care este foarte critică la adresa sancțiunilor față de Rusia, deci pro-rusească. La Viena sunt foarte mulți bani rusești. Avem apoi Bulgaria, unde presa este în pro­porție de 70% cumpărată de oameni apropiați Mos­covei și foști KGB-iști, și avem, în fine, Unga­ria, unde Viktor Orban se declară foarte admirativ la adresa modelului civilizațional rusesc. Ne-au mai ră­mas în estul Europei doar două țări mari - Polonia și Ro­mânia, care sunt ultimii aliați ai Americii la granița de est a civilizației euro-atlantice.

"Niciodată n-am avut un aliat atât de puternic"

- Ne plasați peste civilizata, imperiala, Austrie?

- Din punct de vedere geopolitic, România, care are un parteneriat strategic cu Statele Unite, e mai importantă pentru americani de o sută de ori decât Austria. În Austria nu există staționate trupe ame­ricane, în România există. În România avem toată logistica pusă la punct, așa încât trupele speciale care vin din Afganistan să poată poposi în țara noas­tră. Și poposesc trupele speciale americane, îm­preună cu cele românești, la Mihail Kogălniceanu sau în alte locuri, așa cum nu poposesc la Gratz. Din punctul de vedere, repet, strict logistic, ieșirea noas­tră la Marea Neagră îi avantajează foarte mult pe americani, fiindcă, în contextul instabilității din Turcia, România prezintă mult mai multe garanții de statornicie, până la urmă. Nu în ultimul rând, și pentru că o altă țară ortodoxă, precum Serbia, este foarte anti-americană, după bombardamentele din anii '90. Acum, România chiar este un actor esențial pentru americani și lucrurile astea se și văd: prezența unui vicepreședinte, precum Joe Biden, prezența șefului CIA la București și, nu în ultimul rând, prezența unor trupe militare. Toate astea arată clar că noi suntem aliați strategici, și nu sunt doar vorbe în spatele acestor cuvinte, sunt fapte. Americanii s-au convins că românii sunt serioși în Afganistan și Irak. Acolo, trupe speciale ale românilor au făcut fapte de eroism, pe care americanii nu le-au mai vă­zut la alții și, de atunci, de la succesul acestui proiect militar în Afganistan și în Irak, viziunea admi­nis­trației americane asupra României s-a schimbat foarte mult în favoarea noastră. Eu cred că America va fi o țară care va investi zeci de miliarde în Româ­nia, în următorii 30 de ani, și cred că lucrul ăsta trebuia salutat și mai cred că România se află în cea mai bună situație din punct de vedere al constelației geopolitice, din ultimii 500 de ani. Noi niciodată nu am avut un aliat atât de puternic. Gândiți-vă că în urmă cu 300 de ani, pe vremea lui Brâncoveanu, un domnitor al Țării Românești trebuia să mulțumească deopotrivă Țarul Rusiei, și nu era simplu, Înalta Poar­tă, și nu era simplu, și trebuia să mulțumească și aus­triecii, occidentalii, care aveau un proiect teo­logico-politic prin introducerea Uniației în Transil­vania. Era foarte greu în 1714 să reziști la atâtea presiuni. Astăzi, pen­tru România, printr-o împre­ju­rare cu totul fericită, pe care noi nu am mai întâlnit-o în ulti­mii 500 de ani, avem un aliat de nădejde - cea mai puternică țară de pe glob! Și ar trebui să folosim această oportunitate, pentru următorii 20-40 de ani, să ne consolidăm statul de drept, să refacem prospe­ritatea acestei țări, prin eliberarea liberei inițiative și a antrepreno­riatului, să aducem oamenii deștepți înapoi acasă, să dezvoltăm cetățenia activă și să scri­em povești la firul ierbii. De la americani, asta cred că e de învățat: fapta bună se poate face fără decizia statului, fapta bună se poate face fără un telefon de la primar. E la îndemâna cetățeanului simplu, adică la îndemâna tuturor.