Eram militar în termen, într-o unitate din satul Doclin, județul Caraș Severin, și fuseserăm încartiruiți în casele locuitorilor deportați în Bărăgan. Era pe la sfârșitul lui martie, când grupei mele i-a venit rândul de pază la depozitele de muniție, situate la marginea localității, spre pârâul Ciornovăț. Ziua dăduse o fulguială târzie, care așternuse un strat de zăpadă de câțiva centimetri. Spre seară, cerul s-a limpezit și a apărut luna plină. Noaptea era o liniște și o priveliște de vis. În schimbul doi, care ținea de la miezul nopții până la ora trei dimineața, eram patru ostași de santinelă, unul la poarta depozitelor, unul la depozitul de artilerie, eu la depozitul de infanterie și ultimul la corpul de gardă. Pe la ora unu, s-a auzit, brusc, focul de armă al ostașului de la poarta depozitului. Am răspuns și ceilalți cu trei rachete, în sprijinul tovarășului nostru pe care îl consideram în dificultate. Deodată, în fața noastră a apărut un lup.
A început să se plimbe prin dreptul posturilor de gardă, fără să-i pese de focurile care se trăgeau. Toți patru trăgeam după el, fără ca vreun glonț să-l atingă. Alertați, au ieșit și soldații de la corpul de gardă. Sergentul, un dobrogean de aproape doi metri, care ieșise cu o armă automată în mână, s-a speriat de lup, s-a împiedicat, a declanșat focul automatului și cele 30 de cartușe au retezat firul telefonic. În cele din urmă, lupul a luat-o spre calea ferată și noi ne-am liniștit. A doua zi dimineață, stupoare! Pe zăpadă nu era nici o urmă de lup, deși se plimbase în voie prin fața noastră. Se vedeau numai gropițele făcute în omăt de gloanțele trase de noi. Deși fiecare trăsese 3-4 focuri de armă în lup, nu-l nimerise nici unul. Și mai mare era enigma cum de trecuse lupul prin cele două garduri de sârmă ghimpată, fără să lase nici acolo vreo urmă. Pe unde se strecurase, având în vedere că nu putea trece nici o pasăre pe sub ele? Sunt zeci de ani de atunci, dar n-am găsit răspuns la această întrebare.
Stafia
Subunitatea noastră de artilerie avea în primire vreo treizeci de cazemate situate pe dealul dintre Doclin și Tirol. Printre altele, aveam misiunea de a le inspecta permanent, zi și noapte. Patrula era formată din trei ostași. Pe la sfârșitul lunii mai, am găsit un cireș plin de cireșe pârguite, aflat la marginea unui stufăriș de lângă pârâul Ciornovăț. Într-o sâmbătă, pe la miezul nopții, când eram și eu în patrulă, ne-am gândit să mergem să mâncăm cireșe. Am scurtat traseul și, pe la orele trei dimineața, am ajuns toți trei lângă pom. Eu am rămas pe un dâmb, la vreo douăzeci de metri distanță, cu armele ostașilor care se urcaseră în cireș. După câteva minute, de după un sălaș aflat în apropiere, a apărut o arătare lunguiață, cam de vreo doi metri, care s-a apropiat de copac. Brusc, ramurile lui au început să se zbată ca niște aripi de păsări, în sus și-n jos. Ostașul care ajunsese la vreo șase metri înălțime în pom, a căzut, dar fără să pățească nimic, cineva îl apucase și-l depusese lin, în picioare, fără nici o zgârietură sau lovitură. În cădere, i-a strigat celuilalt ostaș, de s-a auzit pân' la mine: "Închină-te, Boancă! E necuratul lângă copaci". A căzut și Boancă, tot nevătămat și tot în picioare. Și el simțise cum îl doboară cineva din copac. Arătarea a dispărut pe unde venise. Cei doi ostași au trecut pe lângă mine făcându-și cruce, așa de speriați, încât le-am dus eu armele o bună bucată de drum. A doua zi, i-am povestit întâmplarea unui bătrân cumsecade, care stătea în apropierea depozitului, Moș Pătru îl chema, și după ce a ascultat întreaga poveste, ne-a spus pe gânduri: "Sălașul de lângă cireș e al unui om care a fost deportat în Bărăgan. S-a primit vestea că ar fi murit. S-a întors ca nălucă. Asta se întâmplă des pe la noi, să vină morții acasă, acolo unde au trăit." N-am crezut ce spune bătrânul, dar nici n-am găsit o explicație verosimilă pentru ceea ce s-a întâmplat.
STELIAN BORDEA - loc. Negrușa, jud. Mehedinți
Călăuza
Întâmplarea pe care v-o povestesc s-a petrecut în urmă cu câțiva ani, într-un sat de munte. Era vară, în iulie, și împreună cu sora mea lucrasem toată ziua la fân, într-o poiană aflată departe de sat. Începuse să însereze, dar noi dădeam zor mai departe cu munca, fiindcă la orizont cerul se înnorase și ne temeam să nu ne prindă ploaia cu fânul neadunat. Mă gândeam tot timpul la mama, pe care venisem s-o ajut, fiindcă ea nu mai putea să muncească. Fânul era o trudă prea grea. Îi vedeam aievea în minte chipul zâmbitor și frumos cu care ne petrecuse dimineața, la poartă, dar și tristețea că nu mai stăpânea treburile gospodăriei ca altădată. Era mare iubitoare de animale și avea curtea plină de oi, berbeci, găini, rațe și gâște, ba avea chiar și o văcuță pe care o botezase Marcela. Nu putea trăi fără ele, deși le îngrijea tot mai greu. Văduvă de peste 50 de ani și cu trei copii de crescut, muncise ca o roabă toată viața, ieșind la pădure și fân, cot la cot cu bărbații. Avea palmele pleznite ca lutul și picioarele pline de răni, dar niciodată nu se plângea. Nădejdea ei era Dumnezeu, care n-o lăsase niciodată la greu.
Glasul surorii mele, plin de îngrijorare, m-a trezit din visări. "S-a făcut seară și-începe ploaia", a spus alertată. "Iar drumul până acasă e lung și greu. Cum mai ajungem?" M-am panicat brusc și eu. Într-adevăr, nu observasem că se făcuse deja întuneric și uitasem de tot că povârnișul pe care trebuia să îl coborâm și drumul care trecea apoi prin pădure deveneau alunecoase și periculoase când le desfundau ploile. Era o zonă lutoasă și mocirloasă. Să înnoptăm acolo, în mijlocul sălbăticiei, era imposibil, ne era frică la amândouă de întuneric și de animale sălbatice. În ultima vreme, se abătuseră urși și mistreți către sat. Speriate, cu furcile în mână, stăteam acolo, pe vârful dealului cuprins de ploaie și vânt, rugându-l pe Dumnezeu să ne apere și să ne ajute să luăm o decizie. Nu-mi mai amintesc cât am stat tăcute una lângă alta, neștiind ce să facem, când deodată, prin ploaia deasă, a apărut în fața ochilor noștri o formă albă, strălucitoare, un soi de nălucă, de statura unui om. Aluneca ușor, fără să atingă pământul. S-a oprit o clipă în fața noastră, apoi a început să plutească pe drumul ce cobora de pe deal. Fără să spunem nimic, ne-am luat lucrurile și am pornit după ea, de parcă era gestul cel mai firesc de pe lume. Făptura aceea, sau ce-o fi fost, răspândea o lumină argintie, ca luna plină, de se vedea până departe, împrejur. Frica și teama ne dispăruseră complet, ca prin farmec. Nu știu când am ajuns la marginea satului. Parcă visam. Nu scosesem nici o vorbă pe drum, urmând, amândouă, călăuza aceea care ne venise în ajutor. Lătratul câinilor ne-a trezit la realitate. Eram aproape de casă. Ploaia încetase și un soi de pâclă subțire încețoșa peisajul. Când s-a risipit, călăuza noastră cea luminoasă nu mai era. Dispăruse așa cum venise. Abia atunci am început să vorbim despre cele întâmplate. Când am ajuns acasă, mama ne aștepta îngrijorată în prag. Nu i-am spus nimic din aventura prin care trecuserăm ca să nu-i sporim și mai mult frica de moarte, care o încerca în ultimul timp. A și murit, de altfel, la scurtă vreme după întâmplarea pe care o povestesc. Din gospodăria frumoasă de altădată n-a mai rămas decât un câine de pază și sufletul mamei, poate o altă umbră strălucitoare, veghind peste amintirea trecutului.
SILVIA PÂRVULESCU - Ploiești