Întâmplări nefirești, povestite de cititori

Cititor Formula AS
Lupul

Eram militar în termen, într-o unitate din satul Do­clin, județul Caraș Severin, și fuseserăm în­car­tiruiți în casele locuitorilor deportați în Bă­răgan. Era pe la sfârșitul lui martie, când grupei me­le i-a venit rândul de pază la depozitele de muniție, si­tua­te la mar­ginea localității, spre pârâul Cior­novăț. Zi­ua dăduse o fulguială târzie, care așternuse un strat de ză­padă de câțiva centimetri. Spre seară, cerul s-a lim­pezit și a apă­­rut lu­na plină. Noaptea era o liniște și o pri­­veliște de vis. În schimbul doi, care ținea de la mie­zul nopții până la ora trei dimineața, eram patru ostași de san­ti­nelă, unul la poarta depozitelor, unul la de­po­zi­tul de ar­ti­lerie, eu la depozitul de infan­terie și ultimul la corpul de gardă. Pe la ora unu, s-a au­zit, brusc, focul de armă al ostașului de la poarta depo­zitului. Am răs­puns și cei­lalți cu trei rachete, în sprijinul to­varășului nostru pe care îl consideram în dificultate. Deodată, în fața noas­tră a apărut un lup.
A început să se plim­be prin dreptul pos­turilor de gar­dă, fă­ră să-i pese de focurile care se trăgeau. Toți pa­tru trăgeam după el, fă­ră ca vreun glonț să-l atingă. Aler­tați, au ie­șit și sol­dații de la cor­pul de gardă. Ser­gen­tul, un do­bro­gean de aproape doi metri, ca­re ie­șise cu o armă au­to­mată în mână, s-a spe­­riat de lup, s-a îm­pie­dicat, a declan­șat focul au­to­matului și cele 30 de car­tușe au retezat firul telefonic. În cele din ur­mă, lupul a luat-o spre ca­lea ferată și noi ne-am li­niș­tit. A doua zi di­mi­neață, stu­poa­re! Pe ză­padă nu era nici o urmă de lup, deși se plim­base în voie prin fața noastră. Se vedeau numai gro­pițele făcute în omăt de gloanțele trase de noi. Deși fie­care tră­sese 3-4 fo­curi de armă în lup, nu-l nime­rise nici unul. Și mai ma­re era enigma cum de trecuse lupul prin cele două gar­duri de sârmă ghim­pată, fără să lase nici acolo vreo urmă. Pe unde se strecurase, având în ve­dere că nu pu­tea trece nici o pasăre pe sub ele? Sunt zeci de ani de atunci, dar n-am găsit răspuns la această în­tre­bare.

Stafia

Subunitatea noastră de artilerie avea în primire vreo treizeci de cazemate situate pe dealul din­tre Doclin și Tirol. Printre altele, aveam misiunea de a le inspecta permanent, zi și noapte. Patrula era for­mată din trei ostași. Pe la sfârșitul lunii mai, am găsit un ci­reș plin de cireșe pârguite, aflat la marginea unui stu­făriș de lângă pârâul Ciornovăț. Într-o sâmbătă, pe la mie­zul nopții, când eram și eu în patrulă, ne-am gân­dit să mergem să mâncăm cireșe. Am scurtat tra­seul și, pe la orele trei dimineața, am ajuns toți trei lân­gă pom. Eu am rămas pe un dâmb, la vreo do­uăzeci de metri dis­­tanță, cu armele ostașilor care se urcaseră în cireș. Du­­pă câteva minute, de după un sălaș aflat în apro­piere, a apărut o arătare lunguiață, cam de vreo doi me­tri, ca­re s-a apropiat de copac. Brusc, ramurile lui au în­ceput să se zbată ca niște aripi de păsări, în sus și-n jos. Os­tașul care ajunsese la vreo șase metri înăl­țime în pom, a căzut, dar fără să pă­țească nimic, cineva îl apu­ca­se și-l depusese lin, în picioare, fără nici o zgârietură sau lo­vi­tu­ră. În cădere, i-a strigat ce­luilalt ostaș, de s-a au­­­­zit pân' la mi­ne: "În­chi­nă-te, Boan­­că! E ne­curatul lân­gă co­paci". A căzut și Boan­că, tot ne­vă­tă­mat și tot în pi­­cioa­re. Și el simțise cum îl do­boară cineva din co­pac. Arătarea a dis­pă­rut pe unde venise. Cei doi ostași au tre­cut pe lân­gă mine fă­cându-și cru­ce, așa de speriați, în­cât le-am dus eu ar­mele o bu­nă bucată de drum. A doua zi, i-am povestit în­tâm­plarea unui bă­trân cum­­se­ca­de, ca­re stătea în apro­­pie­rea de­­pozitului, Moș Pătru îl chema, și după ce a as­cultat în­treaga po­veste, ne-a spus pe gânduri: "Sălașul de lângă ci­reș e al unui om care a fost deportat în Bă­ră­gan. S-a pri­mit vestea că ar fi murit. S-a întors ca nă­lucă. Asta se întâmplă des pe la noi, să vină morții acasă, acolo un­de au trăit." N-am cre­zut ce spu­ne bă­trâ­nul, dar nici n-am găsit o explicație ve­ro­similă pentru ceea ce s-a în­tâm­plat.

STELIAN BORDEA - loc. Negrușa, jud. Mehedinți

Călăuza


Întâmplarea pe care v-o povestesc s-a petrecut în urmă cu câțiva ani, într-un sat de munte. Era va­ră, în iulie, și împreună cu sora mea lucrasem toată zi­ua la fân, într-o poiană aflată departe de sat. În­cepuse să însereze, dar noi dădeam zor mai departe cu munca, fiind­­că la orizont cerul se înno­rase și ne temeam să nu ne prindă ploaia cu fânul nea­du­nat. Mă gân­deam tot timpul la ma­ma, pe care venisem s-o ajut, fiindcă ea nu mai putea să muncească. Fâ­nul era o trudă prea grea. Îi ve­deam aie­vea în min­te chipul zâm­bitor și frumos cu care ne pe­tre­cuse di­mi­neața, la poartă, dar și tristețea că nu mai stă­pânea tre­burile gos­po­dă­riei ca altă­dată. Era mare iu­bi­toare de ani­male și avea curtea plină de oi, ber­beci, găini, rațe și gâște, ba avea chiar și o văcuță pe care o bo­te­zase Mar­cela. Nu putea trăi fără ele, deși le îngrijea tot mai greu. Vă­du­vă de peste 50 de ani și cu trei co­pii de crescut, muncise ca o roa­bă toată viața, ieșind la pă­dure și fân, cot la cot cu băr­ba­ții. Avea pal­mele plez­nite ca lutul și pi­cioa­rele pline de răni, dar ni­cio­dată nu se plângea. Nă­dej­dea ei era Dum­nezeu, care n-o lăsase niciodată la greu.
Glasul surorii mele, plin de îngrijorare, m-a trezit din visări. "S-a făcut seară și-începe ploaia", a spus aler­tată. "Iar drumul până acasă e lung și greu. Cum mai ajun­gem?" M-am panicat brusc și eu. În­tr-ade­văr, nu ob­ser­vasem că se făcuse deja întuneric și ui­tasem de tot că po­vârnișul pe care trebuia să îl co­borâm și dru­mul care tre­cea apoi prin pădure de­ve­neau alunecoase și pe­ri­cu­loase când le desfundau ploile. Era o zonă lu­toasă și mo­cir­loasă. Să înnoptăm acolo, în mijlocul săl­bă­ticiei, era im­posibil, ne era frică la amândouă de în­tu­neric și de ani­male sălbatice. În ultima vreme, se abătuseră urși și mis­treți către sat. Speriate, cu furcile în mână, stăteam acolo, pe vârful dealului cuprins de ploaie și vânt, ru­gându-l pe Dum­nezeu să ne apere și să ne ajute să luăm o decizie. Nu-mi mai amintesc cât am stat tă­cute una lân­gă alta, neștiind ce să facem, când deodată, prin ploa­ia deasă, a apărut în fața ochilor noș­tri o formă al­bă, stră­lu­citoare, un soi de nălucă, de sta­tu­ra unui om. Aluneca ușor, fără să atingă pământul. S-a oprit o clipă în fața noastră, apoi a început să plu­tească pe dru­mul ce cobora de pe deal. Fără să spunem nimic, ne-am luat lu­crurile și am pornit după ea, de parcă era gestul cel mai firesc de pe lume. Făptura aceea, sau ce-o fi fost, răspândea o lumină ar­gintie, ca luna plină, de se vedea până departe, îm­prejur. Frica și teama ne dispă­ruseră complet, ca prin far­­mec. Nu știu când am ajuns la marginea sa­tu­lui. Parcă visam. Nu sco­se­sem nici o vorbă pe drum, ur­mând, amân­două, că­lăuza aceea care ne ve­ni­se în aju­tor. Lă­tratul câi­ni­lor ne-a trezit la realitate. Eram aproa­­pe de casă. Ploaia încetase și un soi de pâclă sub­țire încețoșa pei­sajul. Când s-a risipit, că­lă­uza noastră cea lu­mi­noasă nu mai era. Dispăruse așa cum venise. Abia atunci am început să vorbim despre cele în­tâm­plate. Când am ajuns acasă, mama ne aștepta în­gri­jo­rată în prag. Nu i-am spus nimic din aventura prin care tre­cu­serăm ca să nu-i sporim și mai mult frica de moar­te, care o încerca în ultimul timp. A și murit, de altfel, la scurtă vre­me după întâmplarea pe care o po­ves­tesc. Din gos­podăria frumoasă de altă­da­tă n-a mai ră­mas de­cât un câine de pază și sufletul ma­mei, poate o altă um­bră stră­luci­toare, veghind pes­te amintirea trecutului.

SILVIA PÂRVULESCU - Ploiești