MIHAI CĂLIN - "Serialele TV m-au ajutat foarte mult. Nu doar financiar, ci şi în meseria de actor"

Candoarea şi bestia

- Discret, ascuns, fără trâmbiţe şi pocnitori, îţi vezi de treabă la teatru şi în familie. Ce mai faci, Mihai?

- Tocmai m-am întors dintr-un concediu foarte lung, iar readaptarea la viaţa şi ritmul Capitalei este destul de anevoioasă. Mai avem doar două săptămâni până la premiera unui spectacol pe care-l pregătim la Teatrul Naţional, încă dinainte de vacanţă. Se nu­meşte "Butoiul cu pulbere", în regia lui Felix Alexa. Se va lucra intens, suntem pe ultima sută de metri. Abia aştept să reluăm şi spectacolul care a avut pre­miera în mai, "Furtuna", de Shakespeare, în regia unui foarte talentat bulgar, Alexander Morfov...

- Unde îl interpretezi chiar pe Caliban. E sur­prinzător ca tu, cu figura ta candidă, să joci atât de bine o bestie precum Caliban...

- Da, sunt chiar Caliban, ceea ce a fost sur­prin­zător atât pentru mine, cât şi pentru public. Şi, ai drep­­tate, există o aparenţă, lumea te asociază cu un anu­mit tip de personaj, şi tocmai de aceea e sur­prin­zătoare dis­tribuirea mea în acest rol. Dar Morfov şi-a dorit tocmai o astfel de combinaţie, pentru că în fiecare bestie există şi o latură sensibil umană, bestia are şi ea dreptatea sa, chiar candoare şi frumuseţe. Nu am fost ales din prima pentru rol, nu e felul de lucru al acestui regizor, ci în urma mai multor sesiuni de lectură. Îmi place foarte mult să lucrez cu el, pentru că merge pe improvizaţie. Repetiţiile cu Morfov sunt încercări, jocuri, până se găseşte formula ideală. Lev Dodin, un mare regizor rus, spunea că, în pregătirea unui spec­tacol, el nu preferă termenul francez "ré­pétition", (re­pe­tiţie), ci pe cel german, "Probe", care înseamnă în­­cercare. Încerci, încerci, experimentezi, schimbi până găseşti formula ideală, şi abia pe aceea o repeţi ca să ţi-o însuşeşti bine de tot. Cam aşa lu­crează şi Mor­fov, căruia îi mulţumesc ori de câte ori am ocazia pentru faptul că m-a încurajat foarte mult, mi-a dat încredere să abordez cu curaj un asemenea personaj.

Actorie şi fizică atomică

- Mihai, mai ţii minte cum a început totul, cum s-a declanşat în tine dragostea pentru teatru?

- Da, bineînţeles. Eram în liceu. Profesoara mea de română, Marina Creci, care vine dintr-o familie de actori, era foarte pasionată de teatru. Pe la finalul clasei a X-a, ne-a pus să citim Caragiale pe roluri. Mi-a plăcut mult joaca asta, aşa că atunci când tot ea a al­cătuit o trupă de teatru a liceului, m-am dus şi eu. Eram elevi la Liceul de Matematică nr. 4 de la Mă­gurele, acolo unde se află platforma de fizică atomică. Făceam spectacolele în aula Facultăţii de Fizică, care avea vreo şase sute de locuri, aşadar puteam susţine spec­tacole în toată regula. Atunci mi-a încolţit în minte ideea de a face teatru în continuare, dar am re­nunţat, pentru că la vremea aceea erau patru sau cinci locuri la actorie, foarte mulţi candidaţi, se vorbea de pile, mi-a fost frică să nu pic examenul. Aşa că am dat la Fizică şi... am picat. De ce te temi de aia nu scapi! Am picat, pentru că eu tot cu teatrul mă ţineam mai mult şi nu prea am învăţat. Eşecurile te ajută însă mai mult decât succesele, pentru că te întăresc. Am avut şi noroc de nişte părinţi foarte calzi, care nu mi-au impus niciodată nimic, nu m-au certat pentru ne­­reuşitele mele, am avut o copilărie plină de dra­goste. Şi eu am fost un copil mai degrabă cuminte, dar şi ei au ştiut să nu mă răsfeţe, să îmi ara­te iubire şi înţelegere, iar relaţia aceas­ta bună cu părinţii am avut-o mereu. Chiar şi când părerile noastre nu coin­cideau, tot bine ne-am înţeles. Revenind la eşecurile şi succesele tinereţii mele, este interesant cum mă tot întorceam în aula aceea a Fa­cultăţii de Fizică. Acolo am dat treapta întâi, treapta a doua, examenul ratat la fa­cultate, dar şi toate spectacolele din tim­pul liceului. Am ajuns apoi să fac trei ani de Politehnică. În 1988, eram în anul doi, la seral, şi am început să merg la Teatrul Studenţesc Podu', sub conducerea lui Că­tălin Naum. O adevărată şcoală de teatru, fără îndo­ială. Mergeam în fiecare zi, simţeam că-mi urmez pa­siunea, nici nu-mi păsa că nu sunt student la Teatru. Dar a venit revoluţia, lucrurile s-au schimbat, în vara lui '90 toţi cei de la Podu' au fost selecţionaţi pentru "Trilogia antică" a lui Andrei Şerban, iar tot atunci am hotărât şi eu, în sfârşit, să dau la Teatru. Am aflat că am intrat cu o oră înainte de premiera ma­relui spec­­­tacol, un moment pe care-l ţin minte foarte bine. Acum mă bucur că evenimentele din viaţa mea s-au întâmplat aşa, pentru că lucrurile s-au schimbat mult în bine după 1990 în Facultatea de Teatru, re­laţiile profesor-student au devenit mult mai calde.

- Dar popularitatea ţi-ai câştigat-o datorită te­leviziunii. Toată lumea ţine minte emisiunea "Ştii şi câştigi" de la PRO TV. Era puţin după revoluţie şi toţi românii urmăreau cu nesaţ emisiuni de tele­viziune care semănau cu cele occidentale...

- Da, aşa este. Am intrat în echipa PRO TV-ului în 1994, când această televiziune făcea istorie, pentru că nu se mai văzuse până atunci aşa ceva. Totul arăta oc­cidental, de la studiouri la modul de lucru şi la cum era imaginea pe sticlă. De fapt, intrarea mea in tele­viziune s-a produs când Adrian Sârbu, patronul PRO TV, m-a văzut în filmul meu de debut, "Pepe şi Fifi", în regia lui Dan Piţa. Ne-am cunoscut apoi şi m-a che­mat să prezint nişte emisiuni. Pe Andrei Bon­cea, directorul postului, îl cunoşteam din facultate, el urma cursurile secţiei de Scenaristică şi lu­craserăm la un scurtmetraj îm­pre­ună. Aşa a început aventura tele­vi­ziunii pentru mine şi, da, am devenit cunoscut publicului, mult mai mult datorită ei, decât tea­trului. Aşa s-a întâmplat şi cu mulţi alţi actori de-a lungul timpului, unii mai valoroşi, alţii mai puţin. De pil­dă, pe Amza Pellea îl cunoştea ma­sa mare a ro­mânilor de la televizor, nu din sălile de teatru. Şi eu făceam tea­tru în vre­mea când prezentam emi­siuni de te­leviziune, nu am renunţat nicio­dată la el.

- Te-a ajutat televiziunea în ac­torie?

- Ca experienţă, da. Orice expe­rienţă nouă de viaţă te ajută mai târ­ziu în actorie, pentru că înţelegi alt­fel lucrurile, ai trăiri noi, cunoşti mul­tă lume. Cred că şi dacă aş fi lu­crat într-o multinaţională, m-ar fi ajutat în actorie, pentru că ar fi fost, de asemenea, o experienţă acumu­lată. În televiziune te ajută şi lucrul în direct, te ajută emoţiile. Eu nu am scăpat niciodată de emoţii, şi acum am, indiferent ce fac, televiziune, tea­tru, prezentări de evenimente. Aşadar, am parti­ci­pat câţiva ani la emisiuni, iar faptul că în 2001 s-a ter­minat colaborarea nu a fost ale­gerea mea. Ba chiar, recunosc, ră­mă­sesem cumva în aer. Jucam în câ­teva spectacole, chiar unele de va­loa­re la Teatrul Act, dar nu era de ajuns. În­ce­peam să rămân fără bani, nu a fost o perioadă prea bună. Dar mi-am văzut de treabă.

"Blestemul" telenovelelor

- Prin 2006, a început perioada telenovelelor, mo­ment în care ai revenit "pe sticlă". Hai să lă­murim puţin problema aceasta a serialelor de tele­viziune, atât de blamate de unii, dar care au succes şi care adună, de fapt, foarte mulţi actori mari...

- Acum s-au mai liniştit lucrurile. Dar acum opt, zece ani, era blamat intens actorul care accepta să joace în telenovele. Şi eu m-am gândit de două ori până să accept, mai ales că unele roluri erau slabe. Dar altele nu, iar eu, în cele câteva seriale în care am jucat, am avut roluri care mi-au plăcut foarte mult. Cel puţin în telenovela aceea cu ţiganii ("Inimă de ţigan") m-am distrat incredibil. Însă la vremea aceea, in­telectualitatea din România a fost pe nedrept ne­miloasă cu actorii care alegeau să facă şi altceva în afară de teatru, adică făceau reclame sau seriale TV. Reacţiile unor regizori, de exemplu, au fost chiar de­plasate, în sensul că nu mai distribuiau în filme actori care apăreau în telenovele sau în reclame TV. O mare ipocrizie din partea unora, pentru că ei înşişi regizau reclame. Atât timp cât îţi faci munca de actor cu seriozitate, atât timp cât nu eşti superficial şi atât timp cât faci o selecţie a ceea ce alegi să lucrezi, nu are ni­meni dreptul să te arate cu degetul. Mai ales, nu în condiţiile în care actorii sunt plătiţi atât de puţin de tea­trele în care sunt angajaţi. Nu poţi supravieţui dacă nu munceşti extra. Când m-a chemat Andrei Boncea pentru prima telenovelă, am spus "da" imediat, în pri­mul rând datorită banilor. O duceam greu. Nu mu­ream de foame, dar nu puteam comanda al doilea suc la o terasă. Or, când ai familie, chiar copii, e foarte apăsător. Mai este un aspect: starea aceasta de spirit în care te înnegurează grijile financiare nu te ajută deloc ca actor. Nimeni nu joacă bine dacă e chinuit. Ba, dimpotrivă. E doar o poezie, imaginea aceasta a ac­torului, ca fiind un boem rupt de cotidian. Pe naiba! Avem datorii, mâncăm, bem, avem familie, avem copii la şcoală. În sfârşit... Pe mine m-au ajutat seria­lele TV foarte mult, nu numai financiar, dar şi în ac­torie. Colegii mei de platou au fost mereu actori ta­lentaţi, de la care am avut mult de învăţat, care au tratat lucrurile la fel de serios ca la teatru. M-au mai ajutat şi pentru simplul fapt că lucram. Cele câteva spectacole pe care le aveam sau câte un film la cinci ani nu îmi ajungeau, simţeam că mă deprofe­sio­na­lizez, deveneam nesigur. Când nu lucrezi mult şi constant eşti ca un instrumentist care nu-şi exersează instrumentul. Or, pe mine, televiziunea m-a ajutat să exersez.

- Cum mai funcţionează teatrul românesc, vine lumea? E cunoscut pe plan internaţional?

- Cât e de apreciat teatrul românesc în lume este un subiect care pe mine nu prea mă interesează. Ce e aici, acasă, în familia noastră, a românilor, e mai im­portant pentru mine. Da, vine lumea la teatru. Şi la cele de stat, şi la cele independente, iar acesta e un lucru bun. Singura critică pe care o aduc eu este că se face prea multă comedie. Ştiu că trăim vremuri în care oamenii vor să se distreze în timpul liber, dar chiar şi aşa, e cam multă comedie. Nu e blamabil, e cumva normal, eu doar atrag atenţia să se facă totul cu măsură. Adică, nu orice fel de comedie! Nu trasez directive, Doamne fereşte, oamenii sunt liberi, fac ce vor, iar asta e bine. Iar dacă tot m-ai întrebat, aş mai spune că ar mai trebui schimbat sistemul de angajare în teatre. Marea majoritate suntem angajaţi perma­nenţi ai teatrelor, de aici ieşi la pensie, indiferent ce faci, cum faci, ce joci, cât joci. Tot salariul acela îl ai, indiferent dacă ai rol principal în toate spectacolele stagiunii sau dacă duci un mic rol într-o singură piesă. Destul de frustrant... Acest lucru mai ucide şi con­cu­renţa, actorii tineri găsesc greu de lucru. Tinerii sunt doar colaboratori. Cred că nicăieri în lume nu câştigi mult din teatru, deci nu mă plâng, nu e vreo lamen­tare, spun şi eu că legea aceasta e de când lumea şi ar trebui schimbată. Trebuie adusă în prezent, trebuie corelate calitatea şi cantitatea muncii depuse cu re­mu­neraţia. În rest, jos pălăria, se joacă mult în Ro­mâ­nia, se joacă bine, se joacă în faţa sălilor pline. Bravo!

Fericire la un pahar de vin

- Pe lângă faptul că eşti un actor cunoscut, ai şi o familie extraordinară. Silvia, soţia ta, e core­graf, Matei s-a făcut bă­iat mare. Eşti căsătorit de 11 ani. Care e se­cre­tul unei atât de plăcute armonii în familie?

- Ne iubim şi ne înţelegem foarte bine. Mul­ţu­mesc lui Dum­ne­zeu pentru asta. Şi Îi mul­ţumesc şi pentru că am o soţie şi un copil foarte veseli şi ju­căuşi, ceea ce mă salvează pe mine. Nu sunt vreun po­sac, dar eu sunt cel cu treburile administrative, eu sunt cel care trebuie înveselit, iar ei o fac zi de zi, oră de oră chiar. Şi acum se joacă împreună, bucurân­du-se de cât a mai rămas din vacanţă. Mă bucur că Mate, aşa cum îi spunem noi, e un copil cu mult simţ al umorului. Când suntem noi mai îngânduraţi, el ne înveseleşte, ceea ce mi se pare tulburător şi genial în acelaşi timp. Eu fac tot posibilul să am suficient timp să stăm împreună, pentru că are deja nouă ani şi ştiu că nu va mai dura mult până când nu îşi va mai dori să-şi petreacă tot timpul cu părinţii. Ce facem? Care e secretul? Nu ştiu... Nu suntem o fa­milie ideală, nu există acest lucru. Avem şi noi mo­mente de mici frustrări, mici certuri, dar le rezolvăm vorbind. Poate că ăsta ar fi un se­cret, o soluţie: vorba. Uite, eu cu Silvia stăm în fie­care seară de vorbă, la un pahar de vin. După ce adoar­me Mate, stăm pe geam (că nu avem balcon la apartamentul nostru de două camere), ne bucurăm că vedem case din Bucu­reşti, şi nu blocuri şi vorbim. Despre cum ne-a fost ziua, ce-am citit, ce-am văzut, facem planuri, bârfim, chicotim... Ne iubim. Ne pla­ce să stăm împreună. Apoi, un alt lucru important: călătorim mult. Îţi spu­neam la începutul discuţiei noastre că venim dintr-un con­cediu lung. Am fost în Grecia, unde ne place foarte mult şi unde mergem an de an. Mate are nouă ani şi nouă ieşiri în Grecia, pe nisipurile de acolo a învăţat să meargă. Călătorim mereu cu maşina, nicio­dată prin agenţii, găsim pensiuni ferite de aglo­meraţie, linişte, condiţii bune. Ne place foarte mult. Apoi Mate a fost într-un can­tonament de baschet în Serbia, noi l-am luat de acolo şi am mai făcut o tură prin Europa: Croaţia, Slovenia, Austria, Germania. Hoi­nărim toţi trei, împreună, în maşină, vorbim, râ­dem, cântăm, asta ne leagă foarte mult. Ne jucăm. Joaca preferată între mine şi Mate? Ne tăvălim, ne gâdilăm şi ne înghiontim unul pe altul, asta e joaca preferată. Aşa, ca între băieţi. Construim mo­dele de avioane, tancuri, jucăm Monopolly. Vor­bim despre istorie, domeniu care mă interesează pe mine foarte mult şi la care sunt oarecum priceput. Con­tinuăm să-i citim seara poveşti, chiar dacă acum o face şi singur, ba chiar e un cititor pasionat. În­să, nu am eliminat mo­mentul acesta de in­ti­mi­tate, în care seara îi ci­teşti ceva co­pilului tău, îna­­in­te de culcare. L-am ferit deo­camdată de lu­mea în care suntem noi, adică să-l iau la filmări, la pie­se, pe care oricum încă nu le înţelege şi care se ter­mină târziu în noap­te. El spune că vrea să de­vină actor sau regizor, dar mie mi se pare pe­riculos să-l introduc în lu­mea asta, să fie mereu în centrul aten­ţiei. Ar pu­tea chiar să ai­bă succes, dar nici asta nu e prea bine: să te obiş­nuieşti de mic cu suc­ce­sul. Toate au timpul lor, iar acum e timpul copilă­riei, al jo­cului, al chico­telilor.

- Îţi tremură gla­sul de drag când vorbeşti despre Matei. Ţi-ai dorit să fii tată?

- Da, mi-am dorit să fiu tată, nu a fost o întâmplare. Ba chiar am dorit să fie diferenţă mai mică de vârstă între mine şi copilul meu. Între mi­ne şi tata sunt treizeci şi şapte de ani şi, până la urmă, tot atât aveam şi eu când s-a născut Mate. E absolut fabulos să ai un copil, treci prin nişte experienţe cu totul speciale. E tare frumos.

- Vine toamna, se redeschide stagiunea teatrală. Ai noutăţi?

- Mă bucur că am avut ocazia să vorbesc despre spectacolele cu care încep stagiunea în curând, mă bucur că am vorbit despre "Furtuna", un spectacol pe care chiar îl recomand ca fiind unul foarte bun, chiar simţeam nevoia să vorbesc despre el. Îmi place să-l joc, mi-a plăcut pregătirea lui (partea cea mai fru­moasă, în opinia mea). Aaaa, dar, am şi o noutate absolută: am semnat un contract cu Kanal D pentru o emi­siune. Aşadar, păzea, revin! Va fi tot un concurs de cultură generală, precum "Ştii şi câştigi", dar puţin alt­fel, pentru că oamenii vor fi aleşi aleatoriu, de pe stradă, se va merge la ei acasă, mă rog, nu pot dez­vă­lui chiar tot. Cred că pe la mijlocul lui octombrie va în­cepe difuzarea lui. Cam atât. Vă mulţumesc că o re­vistă de cultură precum a voastră mă invită la vorbă: e o onoare!