- Discret, ascuns, fără trâmbițe și pocnitori, îți vezi de treabă la teatru și în familie. Ce mai faci, Mihai?
- Tocmai m-am întors dintr-un concediu foarte lung, iar readaptarea la viața și ritmul Capitalei este destul de anevoioasă. Mai avem doar două săptămâni până la premiera unui spectacol pe care-l pregătim la Teatrul Național, încă dinainte de vacanță. Se numește "Butoiul cu pulbere", în regia lui Felix Alexa. Se va lucra intens, suntem pe ultima sută de metri. Abia aștept să reluăm și spectacolul care a avut premiera în mai, "Furtuna", de Shakespeare, în regia unui foarte talentat bulgar, Alexander Morfov...
- Unde îl interpretezi chiar pe Caliban. E surprinzător ca tu, cu figura ta candidă, să joci atât de bine o bestie precum Caliban...
- Da, sunt chiar Caliban, ceea ce a fost surprinzător atât pentru mine, cât și pentru public. Și, ai dreptate, există o aparență, lumea te asociază cu un anumit tip de personaj, și tocmai de aceea e surprinzătoare distribuirea mea în acest rol. Dar Morfov și-a dorit tocmai o astfel de combinație, pentru că în fiecare bestie există și o latură sensibil umană, bestia are și ea dreptatea sa, chiar candoare și frumusețe. Nu am fost ales din prima pentru rol, nu e felul de lucru al acestui regizor, ci în urma mai multor sesiuni de lectură. Îmi place foarte mult să lucrez cu el, pentru că merge pe improvizație. Repetițiile cu Morfov sunt încercări, jocuri, până se găsește formula ideală. Lev Dodin, un mare regizor rus, spunea că, în pregătirea unui spectacol, el nu preferă termenul francez "répétition", (repetiție), ci pe cel german, "Probe", care înseamnă încercare. Încerci, încerci, experimentezi, schimbi până găsești formula ideală, și abia pe aceea o repeți ca să ți-o însușești bine de tot. Cam așa lucrează și Morfov, căruia îi mulțumesc ori de câte ori am ocazia pentru faptul că m-a încurajat foarte mult, mi-a dat încredere să abordez cu curaj un asemenea personaj.
Actorie și fizică atomică
- Mihai, mai ții minte cum a început totul, cum s-a declanșat în tine dragostea pentru teatru?
- Da, bineînțeles. Eram în liceu. Profesoara mea de română, Marina Creci, care vine dintr-o familie de actori, era foarte pasionată de teatru. Pe la finalul clasei a X-a, ne-a pus să citim Caragiale pe roluri. Mi-a plăcut mult joaca asta, așa că atunci când tot ea a alcătuit o trupă de teatru a liceului, m-am dus și eu. Eram elevi la Liceul de Matematică nr. 4 de la Măgurele, acolo unde se află platforma de fizică atomică. Făceam spectacolele în aula Facultății de Fizică, care avea vreo șase sute de locuri, așadar puteam susține spectacole în toată regula. Atunci mi-a încolțit în minte ideea de a face teatru în continuare, dar am renunțat, pentru că la vremea aceea erau patru sau cinci locuri la actorie, foarte mulți candidați, se vorbea de pile, mi-a fost frică să nu pic examenul. Așa că am dat la Fizică și... am picat. De ce te temi de aia nu scapi! Am picat, pentru că eu tot cu teatrul mă țineam mai mult și nu prea am învățat. Eșecurile te ajută însă mai mult decât succesele, pentru că te întăresc. Am avut și noroc de niște părinți foarte calzi, care nu mi-au impus niciodată nimic, nu m-au certat pentru nereușitele mele, am avut o copilărie plină de dragoste. Și eu am fost un copil mai degrabă cuminte, dar și ei au știut să nu mă răsfețe, să îmi arate iubire și înțelegere, iar relația aceasta bună cu părinții am avut-o mereu. Chiar și când părerile noastre nu coincideau, tot bine ne-am înțeles. Revenind la eșecurile și succesele tinereții mele, este interesant cum mă tot întorceam în aula aceea a Facultății de Fizică. Acolo am dat treapta întâi, treapta a doua, examenul ratat la facultate, dar și toate spectacolele din timpul liceului. Am ajuns apoi să fac trei ani de Politehnică. În 1988, eram în anul doi, la seral, și am început să merg la Teatrul Studențesc Podu', sub conducerea lui Cătălin Naum. O adevărată școală de teatru, fără îndoială. Mergeam în fiecare zi, simțeam că-mi urmez pasiunea, nici nu-mi păsa că nu sunt student la Teatru. Dar a venit revoluția, lucrurile s-au schimbat, în vara lui '90 toți cei de la Podu' au fost selecționați pentru "Trilogia antică" a lui Andrei Șerban, iar tot atunci am hotărât și eu, în sfârșit, să dau la Teatru. Am aflat că am intrat cu o oră înainte de premiera marelui spectacol, un moment pe care-l țin minte foarte bine. Acum mă bucur că evenimentele din viața mea s-au întâmplat așa, pentru că lucrurile s-au schimbat mult în bine după 1990 în Facultatea de Teatru, relațiile profesor-student au devenit mult mai calde.
- Dar popularitatea ți-ai câștigat-o datorită televiziunii. Toată lumea ține minte emisiunea "Știi și câștigi" de la PRO TV. Era puțin după revoluție și toți românii urmăreau cu nesaț emisiuni de televiziune care semănau cu cele occidentale...
- Da, așa este. Am intrat în echipa PRO TV-ului în 1994, când această televiziune făcea istorie, pentru că nu se mai văzuse până atunci așa ceva. Totul arăta occidental, de la studiouri la modul de lucru și la cum era imaginea pe sticlă. De fapt, intrarea mea in televiziune s-a produs când Adrian Sârbu, patronul PRO TV, m-a văzut în filmul meu de debut, "Pepe și Fifi", în regia lui Dan Pița. Ne-am cunoscut apoi și m-a chemat să prezint niște emisiuni. Pe Andrei Boncea, directorul postului, îl cunoșteam din facultate, el urma cursurile secției de Scenaristică și lucraserăm la un scurtmetraj împreună. Așa a început aventura televiziunii pentru mine și, da, am devenit cunoscut publicului, mult mai mult datorită ei, decât teatrului. Așa s-a întâmplat și cu mulți alți actori de-a lungul timpului, unii mai valoroși, alții mai puțin. De pildă, pe Amza Pellea îl cunoștea masa mare a românilor de la televizor, nu din sălile de teatru. Și eu făceam teatru în vremea când prezentam emisiuni de televiziune, nu am renunțat niciodată la el.
- Te-a ajutat televiziunea în actorie?
- Ca experiență, da. Orice experiență nouă de viață te ajută mai târziu în actorie, pentru că înțelegi altfel lucrurile, ai trăiri noi, cunoști multă lume. Cred că și dacă aș fi lucrat într-o multinațională, m-ar fi ajutat în actorie, pentru că ar fi fost, de asemenea, o experiență acumulată. În televiziune te ajută și lucrul în direct, te ajută emoțiile. Eu nu am scăpat niciodată de emoții, și acum am, indiferent ce fac, televiziune, teatru, prezentări de evenimente. Așadar, am participat câțiva ani la emisiuni, iar faptul că în 2001 s-a terminat colaborarea nu a fost alegerea mea. Ba chiar, recunosc, rămăsesem cumva în aer. Jucam în câteva spectacole, chiar unele de valoare la Teatrul Act, dar nu era de ajuns. Începeam să rămân fără bani, nu a fost o perioadă prea bună. Dar mi-am văzut de treabă.
"Blestemul" telenovelelor
- Prin 2006, a început perioada telenovelelor, moment în care ai revenit "pe sticlă". Hai să lămurim puțin problema aceasta a serialelor de televiziune, atât de blamate de unii, dar care au succes și care adună, de fapt, foarte mulți actori mari...
- Acum s-au mai liniștit lucrurile. Dar acum opt, zece ani, era blamat intens actorul care accepta să joace în telenovele. Și eu m-am gândit de două ori până să accept, mai ales că unele roluri erau slabe. Dar altele nu, iar eu, în cele câteva seriale în care am jucat, am avut roluri care mi-au plăcut foarte mult. Cel puțin în telenovela aceea cu țiganii ("Inimă de țigan") m-am distrat incredibil. Însă la vremea aceea, intelectualitatea din România a fost pe nedrept nemiloasă cu actorii care alegeau să facă și altceva în afară de teatru, adică făceau reclame sau seriale TV. Reacțiile unor regizori, de exemplu, au fost chiar deplasate, în sensul că nu mai distribuiau în filme actori care apăreau în telenovele sau în reclame TV. O mare ipocrizie din partea unora, pentru că ei înșiși regizau reclame. Atât timp cât îți faci munca de actor cu seriozitate, atât timp cât nu ești superficial și atât timp cât faci o selecție a ceea ce alegi să lucrezi, nu are nimeni dreptul să te arate cu degetul. Mai ales, nu în condițiile în care actorii sunt plătiți atât de puțin de teatrele în care sunt angajați. Nu poți supraviețui dacă nu muncești extra. Când m-a chemat Andrei Boncea pentru prima telenovelă, am spus "da" imediat, în primul rând datorită banilor. O duceam greu. Nu muream de foame, dar nu puteam comanda al doilea suc la o terasă. Or, când ai familie, chiar copii, e foarte apăsător. Mai este un aspect: starea aceasta de spirit în care te înnegurează grijile financiare nu te ajută deloc ca actor. Nimeni nu joacă bine dacă e chinuit. Ba, dimpotrivă. E doar o poezie, imaginea aceasta a actorului, ca fiind un boem rupt de cotidian. Pe naiba! Avem datorii, mâncăm, bem, avem familie, avem copii la școală. În sfârșit... Pe mine m-au ajutat serialele TV foarte mult, nu numai financiar, dar și în actorie. Colegii mei de platou au fost mereu actori talentați, de la care am avut mult de învățat, care au tratat lucrurile la fel de serios ca la teatru. M-au mai ajutat și pentru simplul fapt că lucram. Cele câteva spectacole pe care le aveam sau câte un film la cinci ani nu îmi ajungeau, simțeam că mă deprofesionalizez, deveneam nesigur. Când nu lucrezi mult și constant ești ca un instrumentist care nu-și exersează instrumentul. Or, pe mine, televiziunea m-a ajutat să exersez.
- Cum mai funcționează teatrul românesc, vine lumea? E cunoscut pe plan internațional?
- Cât e de apreciat teatrul românesc în lume este un subiect care pe mine nu prea mă interesează. Ce e aici, acasă, în familia noastră, a românilor, e mai important pentru mine. Da, vine lumea la teatru. Și la cele de stat, și la cele independente, iar acesta e un lucru bun. Singura critică pe care o aduc eu este că se face prea multă comedie. Știu că trăim vremuri în care oamenii vor să se distreze în timpul liber, dar chiar și așa, e cam multă comedie. Nu e blamabil, e cumva normal, eu doar atrag atenția să se facă totul cu măsură. Adică, nu orice fel de comedie! Nu trasez directive, Doamne ferește, oamenii sunt liberi, fac ce vor, iar asta e bine. Iar dacă tot m-ai întrebat, aș mai spune că ar mai trebui schimbat sistemul de angajare în teatre. Marea majoritate suntem angajați permanenți ai teatrelor, de aici ieși la pensie, indiferent ce faci, cum faci, ce joci, cât joci. Tot salariul acela îl ai, indiferent dacă ai rol principal în toate spectacolele stagiunii sau dacă duci un mic rol într-o singură piesă. Destul de frustrant... Acest lucru mai ucide și concurența, actorii tineri găsesc greu de lucru. Tinerii sunt doar colaboratori. Cred că nicăieri în lume nu câștigi mult din teatru, deci nu mă plâng, nu e vreo lamentare, spun și eu că legea aceasta e de când lumea și ar trebui schimbată. Trebuie adusă în prezent, trebuie corelate calitatea și cantitatea muncii depuse cu remunerația. În rest, jos pălăria, se joacă mult în România, se joacă bine, se joacă în fața sălilor pline. Bravo!
Fericire la un pahar de vin
- Pe lângă faptul că ești un actor cunoscut, ai și o familie extraordinară. Silvia, soția ta, e coregraf, Matei s-a făcut băiat mare. Ești căsătorit de 11 ani. Care e secretul unei atât de plăcute armonii în familie?
- Ne iubim și ne înțelegem foarte bine. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Și Îi mulțumesc și pentru că am o soție și un copil foarte veseli și jucăuși, ceea ce mă salvează pe mine. Nu sunt vreun posac, dar eu sunt cel cu treburile administrative, eu sunt cel care trebuie înveselit, iar ei o fac zi de zi, oră de oră chiar. Și acum se joacă împreună, bucurându-se de cât a mai rămas din vacanță. Mă bucur că Mate, așa cum îi spunem noi, e un copil cu mult simț al umorului. Când suntem noi mai îngândurați, el ne înveselește, ceea ce mi se pare tulburător și genial în același timp. Eu fac tot posibilul să am suficient timp să stăm împreună, pentru că are deja nouă ani și știu că nu va mai dura mult până când nu își va mai dori să-și petreacă tot timpul cu părinții. Ce facem? Care e secretul? Nu știu... Nu suntem o familie ideală, nu există acest lucru. Avem și noi momente de mici frustrări, mici certuri, dar le rezolvăm vorbind. Poate că ăsta ar fi un secret, o soluție: vorba. Uite, eu cu Silvia stăm în fiecare seară de vorbă, la un pahar de vin. După ce adoarme Mate, stăm pe geam (că nu avem balcon la apartamentul nostru de două camere), ne bucurăm că vedem case din București, și nu blocuri și vorbim. Despre cum ne-a fost ziua, ce-am citit, ce-am văzut, facem planuri, bârfim, chicotim... Ne iubim. Ne place să stăm împreună. Apoi, un alt lucru important: călătorim mult. Îți spuneam la începutul discuției noastre că venim dintr-un concediu lung. Am fost în Grecia, unde ne place foarte mult și unde mergem an de an. Mate are nouă ani și nouă ieșiri în Grecia, pe nisipurile de acolo a învățat să meargă. Călătorim mereu cu mașina, niciodată prin agenții, găsim pensiuni ferite de aglomerație, liniște, condiții bune. Ne place foarte mult. Apoi Mate a fost într-un cantonament de baschet în Serbia, noi l-am luat de acolo și am mai făcut o tură prin Europa: Croația, Slovenia, Austria, Germania. Hoinărim toți trei, împreună, în mașină, vorbim, râdem, cântăm, asta ne leagă foarte mult. Ne jucăm. Joaca preferată între mine și Mate? Ne tăvălim, ne gâdilăm și ne înghiontim unul pe altul, asta e joaca preferată. Așa, ca între băieți. Construim modele de avioane, tancuri, jucăm Monopolly. Vorbim despre istorie, domeniu care mă interesează pe mine foarte mult și la care sunt oarecum priceput. Continuăm să-i citim seara povești, chiar dacă acum o face și singur, ba chiar e un cititor pasionat. Însă, nu am eliminat momentul acesta de intimitate, în care seara îi citești ceva copilului tău, înainte de culcare. L-am ferit deocamdată de lumea în care suntem noi, adică să-l iau la filmări, la piese, pe care oricum încă nu le înțelege și care se termină târziu în noapte. El spune că vrea să devină actor sau regizor, dar mie mi se pare periculos să-l introduc în lumea asta, să fie mereu în centrul atenției. Ar putea chiar să aibă succes, dar nici asta nu e prea bine: să te obișnuiești de mic cu succesul. Toate au timpul lor, iar acum e timpul copilăriei, al jocului, al chicotelilor.
- Îți tremură glasul de drag când vorbești despre Matei. Ți-ai dorit să fii tată?
- Da, mi-am dorit să fiu tată, nu a fost o întâmplare. Ba chiar am dorit să fie diferență mai mică de vârstă între mine și copilul meu. Între mine și tata sunt treizeci și șapte de ani și, până la urmă, tot atât aveam și eu când s-a născut Mate. E absolut fabulos să ai un copil, treci prin niște experiențe cu totul speciale. E tare frumos.
- Vine toamna, se redeschide stagiunea teatrală. Ai noutăți?
- Mă bucur că am avut ocazia să vorbesc despre spectacolele cu care încep stagiunea în curând, mă bucur că am vorbit despre "Furtuna", un spectacol pe care chiar îl recomand ca fiind unul foarte bun, chiar simțeam nevoia să vorbesc despre el. Îmi place să-l joc, mi-a plăcut pregătirea lui (partea cea mai frumoasă, în opinia mea). Aaaa, dar, am și o noutate absolută: am semnat un contract cu Kanal D pentru o emisiune. Așadar, păzea, revin! Va fi tot un concurs de cultură generală, precum "Știi și câștigi", dar puțin altfel, pentru că oamenii vor fi aleși aleatoriu, de pe stradă, se va merge la ei acasă, mă rog, nu pot dezvălui chiar tot. Cred că pe la mijlocul lui octombrie va începe difuzarea lui. Cam atât. Vă mulțumesc că o revistă de cultură precum a voastră mă invită la vorbă: e o onoare!