Rar mi s-a întâmplat să citesc o carte cu atâta plăcere. Rar mi-a fost dat să mă întâlnesc, prin scrisul altcuiva, cu gândurile şi entuziasmele mele de o clipă. Aşa învăluitor, precis şi plin de scintilaţii stelare cum apare la o primă lectură, scrisul lui Răzvan Bucuroiu nu vrea să impună sau să lumineze propriu-zis nimic: nici teme, nici locuri, nici întâmplări sau mari poveşti fondatoare. Scrisul lui Răzvan Bucuroiu este unul simplu, discret, de însoţire. Un scris diapazonal, de control şi de stârnire a ritmului, a respiraţiei, a intensităţii pasului călcat. Restul (privirea, insistenţa, detaliul) aparţine cititorului. Fără să impună nimănui nimic, fără să facă vreodată caz de propriile entuziasme, "La curţile Duhului" ne arată cum trebuie să ne apropiem de icoane, răcliţe, peşteri sau superbe catapetesme traforate în lemn aurit, de tisă ori chiparos. Ne arată mai ales cum să păstrăm tăcerea şi să regăsim cuvintele de rugăciune, în emoţia unei stări, a unei imagini, a unei promisiuni de îndreptare.
La poarta de intrare a oricărei mânăstiri, putem găsi, alături de un mic istoric, şi o coală plastifiată, pe care o mână autoritară şi îndreptăţită va fi apucat să scrie, apăsat şi cu multe semne de exclamaţie, ce nu trebuie făcut în sfântul lăcaş. Intrăm, deci, într-un presupus loc al mântuirii, însoţiţi de negaţii şi mustrări implicite, legate de îmbrăcăminte, telefon mobil sau alte lucruri ce ţin, strict, de buna noastră cuviinţă. Nu sunt suficiente scenele apocaliptice din pridvor, în care păcatele sunt vizualizate suficient de plastic şi de convingător. Trebuie ca cineva să ne mai certe o dată, să ne pună cu genunchii pe grăunţe chiar dinainte de a greşi, uitând cu desăvârşire esenţa, scopul sau noima acelui loc: anume, ce trebuie să facem în sfânta biserică, cum ne rugăm, cum ne potrivim paşii, respiraţia şi ritmul inimii, atunci când buzele noastre simt apropierea unor moaşte de Sfânt. Ne ocupăm de intrare, şi nu de felul în care ieşim din biserică. Ne ocupăm de amănunte şi nu vedem întregul, lucrarea, scara sprijinită pe o margine de cer. Poate că, în loc de interdicţii, egumenii mânăstirii ar trebui să lase un loc liber şi înrămat, în care fiece pelerin să-şi scrie propriul gând, propria sa dorinţă. Cam asta îmi pare a fi cartea prietenului Răzvan Bucuroiu - un loc liber şi curat, pe care orice lector credincios să-l completeze cu gânduri şi trăiri personale, cu impresii şi imagini, cu stări şi emoţii netrăite vreodată în altă parte.
Sunt multe lucruri frumoase în cartea lui Răzvan Bucuroiu, dar cel mai minunat din toate îmi pare atunci când autorul observă că oamenii se mântuie ca mânăstirile - doi câte doi, adică perechi. Cu alte cuvinte, fiecare neputinţă a unuia se biruie cu putinţa celuilalt... Ava şi ucenicul. Pustnicul şi iconarul. Sfântul şi păcătosul. Cartea şi cititorul ei... Cu sau fără noi, drumul continuă. Pelerinajul, la fel. Să continuăm căutarea. Să nu ne oprim. Să iuţim paşii şi să nu ne descurajăm, convinşi fiind că frumosul, ca şi sfinţenia, nu au niciodată sfârşit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
