Să rămân ori să plec?

- Când iubirea se transformă în plictiseală -

Odată cu trecerea anilor, multe relaţii sen­timentale ajung în acest punct: iubirea a dispă­rut, intimitatea se transformă în plic­tiseală, sexul... - care sex? Atunci nu mai există decât două căi de ieşire din pustiul indiferenţei: des­părţirea ori strădania de a menţine cuplul...

"Iubirea lor s-a pierdut, cum pierd unii un baston sau o pălărie"

Când Maria şi Daniel Ostafie şi-au spus "Da", pe 7 iulie 1994, ei aveau toa­­te şansele de a îmbătrâni împreu­nă. Amândoi îşi doreau copii, amândoi visau o casă a lor şi amândoi ştiau că se pot bizui unul pe ce­lălalt. În afară de asta, se iubeau. "Nu-mi puteam ima­gina că sentimentele mele se vor schimba vreo­dată", spune Maria.
Zece ani mai târziu, se întâmplă inimaginabilul. Maria Ostafie stă în su­frageria apartamentului lor, pro­prie­­tate personală. Copiii dorm, soţul ei lucrează în schimbul de noapte. Când vine acasă, ea îi co­mu­ni­că pe cel mai firesc ton din lume că are de gând să di­vorţeze. Răspunde scurt, cu un re­fuz, la rugămintea lui de a mai re­flec­ta asupra deciziei. Întrebată dacă e vorba cumva de un alt bărbat, neagă cu hotărâre. "Nu te mai iubesc", ros­teşte ea simplu şi, pentru prima dată, îşi vede soţul plângând.
Acesta este paradoxul multor re­laţii. Partenerii au o poziţie asigurată în profesie, achiziţiile materiale im­por­tante au fost deja făcute, copiii cresc, merg la şcoală - drum deschis către o trăire intensă a vieţii de cuplu, s-ar zice. Totuşi, în loc să se regă­seas­că în "Romeo şi Julieta", numeroase perechi se recunosc, mai curând, în versurile lui Victor Eftimiu: "La vreo opt ani de când s-au cunoscut (şi se cu­noş­teau de acum su­tă-n mie)/, iubirea lor dintr-odată s-a pier­dut./ Cum pierd unii un baston sau o pălă­rie".
Fenomenul este adesea justificat cu argumente la îndemână: dragostea nu durează veşnic, oamenii se schim­bă şi nu se mai potrivesc unul cu celă­lalt. Diagnosticând cuplurile intrate în criză la sfârşitul perioadei de con­solidare a familiei, psihologii le repro­şează că s-au bazat prea mult pe ideea că "dra­gostea merge de la sine".
Într-o măsură considerabilă, de vină sunt efor­tu­rile prea mari, depuse pentru cucerirea unei existenţe confortabile. Goana după bu­nuri şi bani. În ultimii ani de dina­in­tea despărţirii, Maria şi Daniel s-au în­tâlnit rareori acasă. "Am dorit să avem ceva de oferit copiilor noştri", spune Daniel. Din acest mo­tiv, băr­batul, astăzi în vârstă de 46 de ani, a lucrat supli­men­tar, două week-end-uri pe lună, contabil la o firmă. În celelalte două dumi­nici, a fost rândul soţiei sale să con­tribuie la bugetul familiei, lucrând ca menajeră la o familie de bătrâni.
De unde timp pentru atâtea lu­cruri? Soţii Ostafie l-au luat de acolo de unde li s-a părut că puteau să-şi per­­mită: din ceasurile pe care ar fi trebuit să le pe­trea­că împreună. De la naşterea copiilor, n-au mai ieşit seara în oraş decât de două ori pe an şi aproa­pe că nu mai stăteau de vorbă. Tocmai fiindcă se cu­noş­teau aşa de bine, de cele mai multe ori, o singură fra­ză le era de ajuns ca să pună la punct treburile zilei. Dacă găseau vreo­dată răgazul pentru o discuţie mai lungă, subiectul erau copiii. Şi se­xualitatea lor a avut de suferit. "Stă­team în faţa televizorului, mergeam îm­­preună la culcare şi asta era tot", recapitulează acum Daniel. În vreme ce pentru observatorii im­parţiali astfel de simptome anunţă iminenţa unei crize, cuplurile în cauză se consideră, de regulă, imune. Încre­ză­toare în durabilitatea iubirii lor, ele pri­vesc problema ca pe ceva trecător. Is­toria comună şi ţelurile pentru care luptă îi îm­piedică să vadă limpede în­străinarea care îi ame­ninţă. De aceea, soluţia crizei nu constă în părăsirea par­te­nerului, ci în părăsirea ţelului de­ve­nit sufocant. Cursa acumulării tre­buie stopată sau încetinită cu orice preţ. Despărţirea este un proces greu şi trau­matizant.

"Am înţeles, brusc, că aş fi putut trăi foarte bine şi singură"

Aurelia şi Mircea, doi ci­ti­tori ai revistei noas­tre, ne-au trimis o scri­soare de "S.O.S.", menită să le fie de ajutor cuplurilor pe cale să se destrame. Între Aurelia, în vârstă de 47 de ani, inginer horticultor, şi soţul ei, cu doi ani mai tânăr, acustician spe­cializat în pro­teze auditive, "sexuali­tatea începuse la un mo­ment dat să lâncezească". Din "teama de a nu-şi pro­voca suferinţă" şi dintr-o "anume difi­cultate de a găsi cuvintele potri­vite", ei îşi trecuseră sub tăcere in­satisfacţia, ani de zile. Pentru un timp, şi-au canalizat energia în profe­sie: ea s-a specializat o perioadă în străinătate, el a preluat conducerea unui magazin. Ulterior, când volumul de muncă le-a mai scăzut, tensiunile dintre ei s-au amplificat. Într-o seară, un documentar despre tulburările dinamicii sexuale, văzut la televizor, a de­clanşat criza: "Am înţeles, brusc, că legătura noastră era terminată şi că aş fi pu­tut trăi foarte bine şi singură", mărturiseşte în scrisoare Aurelia. Dar cei doi soţi au hotărât să-şi mai acorde o şansă. Două săp­tă­mâni mai târziu, cuplul găseşte pe internet adresa Institutului de Sexo­logie din cadrul Spitalului Charité din Berlin şi solicită consult medical la distanţă. Du­pă ce se îndeplinesc formalităţile şi psi­hologul află în ce constă problema celor doi, soţii primesc două teme pen­tru acasă: au de întocmit textul unui contract prin care se obligă să nu facă dragoste o lună de zile, în schimb, să poarte o dis­cuţie sinceră despre ceea ce le face plăcere şi ceea ce îi su­pără la celălalt. După o relaţie de 25 de ani, o asemenea "analiză" îi aduce pe cei doi în pra­gul disperării. "Nu ne-am simţit deloc în largul nos­tru", scrie Mircea, "pentru că ni se ce­rea să ne des­chidem total, să ne dăm în vileag cele mai adânci as­cun­zişuri ale sufle­tului."
Într-adevăr, "discuţiile despre ei" smulg cuplu­rilor o serie de adevăruri. Ele dezvăluie scrupule false şi min­ciuni comode, ca şi evaluări reciproce eronate şi prejudecăţi îndrăgite. Dar revelaţia cea mai şocantă pentru fie­care dintre cei doi o reprezintă con­şti­en­tizarea faptului că partenerul a parcurs între timp o evo­luţie inde­pen­dentă, prin urmare, nu mai este de mult persoana de care s-au îndrăgostit. Aceasta i-a fă­­cut pe Aurelia şi Mircea să se privească reciproc ca doi străini: "Până atunci, vorbiserăm me­­reu despre NOI", spune Aurelia, "şi, dintr-odată, ne puneam în­­treba­rea: oare mai avem ce căuta unul lângă al­tul?".

"Ce-am mai putea face noi împreună?"

Dar, odată ce se produce izgonirea din paradisul în­drăgostiţilor şi cuplu­rile acceptă că relaţia lor nu poate rede­veni ceea ce a fost în trecut, nu­me­­roase con­flicte dispar, lăsând în urmă o atitu­dine binevoitoare.
Pentru terapeuţi, acesta este mo­mentul când între­barea "Să plec ori să rămân?" se transfor­mă într-o al­ta, cons­truc­tivă şi în­clinată spre reflecţie: "Ce am mai putea face noi împreună?" Au­re­lia şi Mircea au trăit sepa­raţi un an, după care s-au decis să-şi mai acorde o şan­să. Ei şi-au pro­pus nu numai pro­grame co­mu­ne pen­tru week-end, ci şi proiecte pentru ur­mă­torii cinci ani. În afară de aceasta, au trecut pe o listă ce anume îşi doresc unul de la celălalt.
Însă discuţiile şi schiţarea unei po­sibile perspective de viitor nu cons­ti­tuie totdeauna o garanţie pentru su­pravieţuirea cuplului. Căci ceea ce ar pu­tea trăi îm­preună partenerii este umbrit de ceea ce ei au trăit deja în tim­pul cri­zei: certuri frec­ven­te, repro­şuri reciproce, ofense şi frus­trări se­xua­le. "Mulţi nici nu-şi mai ima­ginează că par­tenerul lor ar mai putea fi iubit", spu­ne Aurelia în scrisoare. "La clinica din Germa­nia, psihologul ne ce­rea să re­pre­zentăm sim­bolic re­laţia noas­tră ca o sculp­tură. La început, şi Mir­cea, şi eu, ne-am imaginat stând spate în spate..."

Plăcinta cu mere

O altă cerinţă for­mulată de psihologi este ca membrii cuplu­rilor să se trateze cu respect. Aceas­ta în­seam­nă, printre altele, să nu-şi ia unul altuia vorba din gură şi să-şi înceapă frazele cu "eu". Dacă reu­şesc să respecte aceste reguli au­to­impuse, pere­chile se pot concen­tra asu­pra punctu­lui nevralgic al co­muni­că­rii lor: modul cum se ascultă. Şi Mircea, şi Aurelia au constatat, uluiţi, ce dis­cre­panţe enorme există la ei, între ceea ce spun şi ceea ce înţeleg. "Ne-am dat sea­ma că nu recepţionaserăm cel pu­ţin un sfert din cele spuse de celălalt".
Actualmente, cei doi soţi reu­şesc tot mai des să-i anihileze pe "sa­botorii" ascunşi ai relaţiei lor şi în­cearcă să afle cu ce se pot "răsfăţa" re­ciproc. Şi la asta renunţaseră tacit, în cei zece ani de convieţuire. "Habar n-aveam cât de mult îi place bărba­tu­lui meu plăcinta cu mere, e de-a drep­tul incredibil", scrie Aurelia.
Chiar dacă răsfăţul reciproc presu­pune oarecare efort, el contabilizează un plus conside­ra­bil în "con­tul" afectiv al relaţiei. Partenerii pot câş­­tiga, de ase­me­nea, puncte, cu o laudă, o ofertă de ajutor, un ca­dou sau, pur şi simplu, cu dis­po­nibili­ta­tea de a-l as­culta pe celă­lalt. Şi invers: jig­nirile fac sus-a­min­titul cont să se pră­bu­şească. Du­pă cons­ta­tă­rile psi­ho­­lo­gilor, un su­flet lezat pretin­de cinci com­pen­saţii ca să-şi vin­dece ra­na.
Deoarece cu­plu­rile înţeleg ra­reori acest me­ca­nism, ele iro­sesc ani în­tregi, încercând să reme­dieze simpto­me­le crizei. Soluţiile cla­sice la care se ape­lează sunt: ieşiri la teatru, cursuri de dans, un week-end în doi şi dormi­toare separate. Unii îşi iau avânt şi se aruncă într-o a doua fază de îmbu­nă­tă­ţire a sta­tutului so­cial, făcând încă un copil. Aceasta nu le salvează însă relaţia şi se ajunge, în mod fatal, fie la divorţ, fie la o pră­pastie casnică de netrecut. Ca să nu mai vorbim despre suferinţa groaznică a copilului, care realizează, în cele din urmă, că a fost un simplu experiment, adeseori regre­tat.

"La revedere, dar cu respect"

Cu toate astea, acel "Mai bine mă despart" este mai uşor de declarat de­cât de pus în practică. O des­părţire în­seamnă implicit părăsirea unui întreg context de existenţă. Pe lângă aceasta, chiar cei mai învrăjbiţi par­teneri pri­vesc în urmă cu nostalgie, amintin­du-şi de perioadele bune şi de izbânzile co­mu­ne. Mircea îi datorează soţiei sale descoperirea muzicii cla­sice, iar ea s-a eliberat, cu ajutorul lui, de do­minaţia unui tată autoritar. Până la urmă, cei doi s-au plimbat ţinându-se de mână.
Despărţirea desfiinţează intimita­tea familială, taie legătura cu istoria comună ("Îţi mai aduci aminte?"). Dis­pare şi satisfacţia prilejuită de rea­li­zările obţinute împreună. De aceea, te­rapeuţii încearcă să stabi­lească exact dacă în spatele inten­ţiilor de des­­părţire se as­cunde dorinţa "despăr­ţi­rii de partener" sau a "des­păr­ţirii de o situaţie insupor­tabilă". Despărţirea de par­tener se poate face cu onestitate şi respect, situaţia insu­portabilă se poate schimba.
După discuţiile des­pre ei şi faza de abstinenţă de la actul sexual pro­priu-zis, care a durat câteva luni, Au­­relia şi Mircea sunt ferm convinşi că "vor face dra­goste îm­pre­ună şi la optzeci de ani". "Criza ne-a tre­zit", spune Aurelia.

DINA BRAN