Odată cu trecerea anilor, multe relații sentimentale ajung în acest punct: iubirea a dispărut, intimitatea se transformă în plictiseală, sexul... - care sex? Atunci nu mai există decât două căi de ieșire din pustiul indiferenței: despărțirea ori strădania de a menține cuplul...
"Iubirea lor s-a pierdut, cum pierd unii un baston sau o pălărie"
Când Maria și Daniel Ostafie și-au spus "Da", pe 7 iulie 1994, ei aveau toate șansele de a îmbătrâni împreună. Amândoi își doreau copii, amândoi visau o casă a lor și amândoi știau că se pot bizui unul pe celălalt. În afară de asta, se iubeau. "Nu-mi puteam imagina că sentimentele mele se vor schimba vreodată", spune Maria.
Zece ani mai târziu, se întâmplă inimaginabilul. Maria Ostafie stă în sufrageria apartamentului lor, proprietate personală. Copiii dorm, soțul ei lucrează în schimbul de noapte. Când vine acasă, ea îi comunică pe cel mai firesc ton din lume că are de gând să divorțeze. Răspunde scurt, cu un refuz, la rugămintea lui de a mai reflecta asupra deciziei. Întrebată dacă e vorba cumva de un alt bărbat, neagă cu hotărâre. "Nu te mai iubesc", rostește ea simplu și, pentru prima dată, își vede soțul plângând.
Acesta este paradoxul multor relații. Partenerii au o poziție asigurată în profesie, achizițiile materiale importante au fost deja făcute, copiii cresc, merg la școală - drum deschis către o trăire intensă a vieții de cuplu, s-ar zice. Totuși, în loc să se regăsească în "Romeo și Julieta", numeroase perechi se recunosc, mai curând, în versurile lui Victor Eftimiu: "La vreo opt ani de când s-au cunoscut (și se cunoșteau de acum sută-n mie)/, iubirea lor dintr-odată s-a pierdut./ Cum pierd unii un baston sau o pălărie".
Fenomenul este adesea justificat cu argumente la îndemână: dragostea nu durează veșnic, oamenii se schimbă și nu se mai potrivesc unul cu celălalt. Diagnosticând cuplurile intrate în criză la sfârșitul perioadei de consolidare a familiei, psihologii le reproșează că s-au bazat prea mult pe ideea că "dragostea merge de la sine".
Într-o măsură considerabilă, de vină sunt eforturile prea mari, depuse pentru cucerirea unei existențe confortabile. Goana după bunuri și bani. În ultimii ani de dinaintea despărțirii, Maria și Daniel s-au întâlnit rareori acasă. "Am dorit să avem ceva de oferit copiilor noștri", spune Daniel. Din acest motiv, bărbatul, astăzi în vârstă de 46 de ani, a lucrat suplimentar, două week-end-uri pe lună, contabil la o firmă. În celelalte două duminici, a fost rândul soției sale să contribuie la bugetul familiei, lucrând ca menajeră la o familie de bătrâni.
De unde timp pentru atâtea lucruri? Soții Ostafie l-au luat de acolo de unde li s-a părut că puteau să-și permită: din ceasurile pe care ar fi trebuit să le petreacă împreună. De la nașterea copiilor, n-au mai ieșit seara în oraș decât de două ori pe an și aproape că nu mai stăteau de vorbă. Tocmai fiindcă se cunoșteau așa de bine, de cele mai multe ori, o singură frază le era de ajuns ca să pună la punct treburile zilei. Dacă găseau vreodată răgazul pentru o discuție mai lungă, subiectul erau copiii. Și sexualitatea lor a avut de suferit. "Stăteam în fața televizorului, mergeam împreună la culcare și asta era tot", recapitulează acum Daniel. În vreme ce pentru observatorii imparțiali astfel de simptome anunță iminența unei crize, cuplurile în cauză se consideră, de regulă, imune. Încrezătoare în durabilitatea iubirii lor, ele privesc problema ca pe ceva trecător. Istoria comună și țelurile pentru care luptă îi împiedică să vadă limpede înstrăinarea care îi amenință. De aceea, soluția crizei nu constă în părăsirea partenerului, ci în părăsirea țelului devenit sufocant. Cursa acumulării trebuie stopată sau încetinită cu orice preț. Despărțirea este un proces greu și traumatizant.
"Am înțeles, brusc, că aș fi putut trăi foarte bine și singură"
Aurelia și Mircea, doi cititori ai revistei noastre, ne-au trimis o scrisoare de "S.O.S.", menită să le fie de ajutor cuplurilor pe cale să se destrame. Între Aurelia, în vârstă de 47 de ani, inginer horticultor, și soțul ei, cu doi ani mai tânăr, acustician specializat în proteze auditive, "sexualitatea începuse la un moment dat să lâncezească". Din "teama de a nu-și provoca suferință" și dintr-o "anume dificultate de a găsi cuvintele potrivite", ei își trecuseră sub tăcere insatisfacția, ani de zile. Pentru un timp, și-au canalizat energia în profesie: ea s-a specializat o perioadă în străinătate, el a preluat conducerea unui magazin. Ulterior, când volumul de muncă le-a mai scăzut, tensiunile dintre ei s-au amplificat. Într-o seară, un documentar despre tulburările dinamicii sexuale, văzut la televizor, a declanșat criza: "Am înțeles, brusc, că legătura noastră era terminată și că aș fi putut trăi foarte bine și singură", mărturisește în scrisoare Aurelia. Dar cei doi soți au hotărât să-și mai acorde o șansă. Două săptămâni mai târziu, cuplul găsește pe internet adresa Institutului de Sexologie din cadrul Spitalului Charité din Berlin și solicită consult medical la distanță. După ce se îndeplinesc formalitățile și psihologul află în ce constă problema celor doi, soții primesc două teme pentru acasă: au de întocmit textul unui contract prin care se obligă să nu facă dragoste o lună de zile, în schimb, să poarte o discuție sinceră despre ceea ce le face plăcere și ceea ce îi supără la celălalt. După o relație de 25 de ani, o asemenea "analiză" îi aduce pe cei doi în pragul disperării. "Nu ne-am simțit deloc în largul nostru", scrie Mircea, "pentru că ni se cerea să ne deschidem total, să ne dăm în vileag cele mai adânci ascunzișuri ale sufletului."
Într-adevăr, "discuțiile despre ei" smulg cuplurilor o serie de adevăruri. Ele dezvăluie scrupule false și minciuni comode, ca și evaluări reciproce eronate și prejudecăți îndrăgite. Dar revelația cea mai șocantă pentru fiecare dintre cei doi o reprezintă conștientizarea faptului că partenerul a parcurs între timp o evoluție independentă, prin urmare, nu mai este de mult persoana de care s-au îndrăgostit. Aceasta i-a făcut pe Aurelia și Mircea să se privească reciproc ca doi străini: "Până atunci, vorbiserăm mereu despre NOI", spune Aurelia, "și, dintr-odată, ne puneam întrebarea: oare mai avem ce căuta unul lângă altul?".
"Ce-am mai putea face noi împreună?"
Dar, odată ce se produce izgonirea din paradisul îndrăgostiților și cuplurile acceptă că relația lor nu poate redeveni ceea ce a fost în trecut, numeroase conflicte dispar, lăsând în urmă o atitudine binevoitoare.
Pentru terapeuți, acesta este momentul când întrebarea "Să plec ori să rămân?" se transformă într-o alta, constructivă și înclinată spre reflecție: "Ce am mai putea face noi împreună?" Aurelia și Mircea au trăit separați un an, după care s-au decis să-și mai acorde o șansă. Ei și-au propus nu numai programe comune pentru week-end, ci și proiecte pentru următorii cinci ani. În afară de aceasta, au trecut pe o listă ce anume își doresc unul de la celălalt.
Însă discuțiile și schițarea unei posibile perspective de viitor nu constituie totdeauna o garanție pentru supraviețuirea cuplului. Căci ceea ce ar putea trăi împreună partenerii este umbrit de ceea ce ei au trăit deja în timpul crizei: certuri frecvente, reproșuri reciproce, ofense și frustrări sexuale. "Mulți nici nu-și mai imaginează că partenerul lor ar mai putea fi iubit", spune Aurelia în scrisoare. "La clinica din Germania, psihologul ne cerea să reprezentăm simbolic relația noastră ca o sculptură. La început, și Mircea, și eu, ne-am imaginat stând spate în spate..."
Plăcinta cu mere
O altă cerință formulată de psihologi este ca membrii cuplurilor să se trateze cu respect. Aceasta înseamnă, printre altele, să nu-și ia unul altuia vorba din gură și să-și înceapă frazele cu "eu". Dacă reușesc să respecte aceste reguli autoimpuse, perechile se pot concentra asupra punctului nevralgic al comunicării lor: modul cum se ascultă. Și Mircea, și Aurelia au constatat, uluiți, ce discrepanțe enorme există la ei, între ceea ce spun și ceea ce înțeleg. "Ne-am dat seama că nu recepționaserăm cel puțin un sfert din cele spuse de celălalt".
Actualmente, cei doi soți reușesc tot mai des să-i anihileze pe "sabotorii" ascunși ai relației lor și încearcă să afle cu ce se pot "răsfăța" reciproc. Și la asta renunțaseră tacit, în cei zece ani de conviețuire. "Habar n-aveam cât de mult îi place bărbatului meu plăcinta cu mere, e de-a dreptul incredibil", scrie Aurelia.
Chiar dacă răsfățul reciproc presupune oarecare efort, el contabilizează un plus considerabil în "contul" afectiv al relației. Partenerii pot câștiga, de asemenea, puncte, cu o laudă, o ofertă de ajutor, un cadou sau, pur și simplu, cu disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt. Și invers: jignirile fac sus-amintitul cont să se prăbușească. După constatările psihologilor, un suflet lezat pretinde cinci compensații ca să-și vindece rana.
Deoarece cuplurile înțeleg rareori acest mecanism, ele irosesc ani întregi, încercând să remedieze simptomele crizei. Soluțiile clasice la care se apelează sunt: ieșiri la teatru, cursuri de dans, un week-end în doi și dormitoare separate. Unii își iau avânt și se aruncă într-o a doua fază de îmbunătățire a statutului social, făcând încă un copil. Aceasta nu le salvează însă relația și se ajunge, în mod fatal, fie la divorț, fie la o prăpastie casnică de netrecut. Ca să nu mai vorbim despre suferința groaznică a copilului, care realizează, în cele din urmă, că a fost un simplu experiment, adeseori regretat.
"La revedere, dar cu respect"
Cu toate astea, acel "Mai bine mă despart" este mai ușor de declarat decât de pus în practică. O despărțire înseamnă implicit părăsirea unui întreg context de existență. Pe lângă aceasta, chiar cei mai învrăjbiți parteneri privesc în urmă cu nostalgie, amintindu-și de perioadele bune și de izbânzile comune. Mircea îi datorează soției sale descoperirea muzicii clasice, iar ea s-a eliberat, cu ajutorul lui, de dominația unui tată autoritar. Până la urmă, cei doi s-au plimbat ținându-se de mână.
Despărțirea desființează intimitatea familială, taie legătura cu istoria comună ("Îți mai aduci aminte?"). Dispare și satisfacția prilejuită de realizările obținute împreună. De aceea, terapeuții încearcă să stabilească exact dacă în spatele intențiilor de despărțire se ascunde dorința "despărțirii de partener" sau a "despărțirii de o situație insuportabilă". Despărțirea de partener se poate face cu onestitate și respect, situația insuportabilă se poate schimba.
După discuțiile despre ei și faza de abstinență de la actul sexual propriu-zis, care a durat câteva luni, Aurelia și Mircea sunt ferm convinși că "vor face dragoste împreună și la optzeci de ani". "Criza ne-a trezit", spune Aurelia.
DINA BRAN