- Doamnă psiholog, când credeţi dvs. că începe să moară iubirea, să se transforme, precum şampania, într-un pahar de băutură trezită? Când apare nevoia de independenţă şi de spaţiu vital?
- Relaţia de cuplu include două aspecte: pe de-o parte, nevoia unei legături permanente între cei doi, iar pe de altă parte, nevoia de autonomie, înăbuşită la început, când iubirea arde în vâlvătăi, ca după aceea să devină tot mai pregnantă. În mod normal, ele trebuie să se afle în echilibru. Când legătura devine prea strânsă, ne ţinem scai unul de altul şi nu mai rămâne niciun spaţiu pentru independenţă. De regulă, nu ambii parteneri îşi vor da seama de acest lucru, ci doar unul din ei. Iar celălalt, care rămâne "capsat" va simţi faptul acesta ca pe o trădare. Când apare "desprinderea", ea trebuie neapărat explicată, e necesară o discuţie deschisă cu omul de lângă noi. Dacă unul din parteneri simte că se sufocă şi că vrea mai multă libertate de mişcare, mai multă viaţă proprie, el trebuie să exprime aceasta în vorbe, iar nu să forţeze lucrurile, punând presiune pe celălalt.
- Ne dorim de la iubire mai mult decât poate să dea? În general, este acest sentiment, idealizat? Un soi de vis pe care atunci când simţi că-l atingi, el pleacă imediat mai departe, ca jocul cu un balon?
- Am auzit pe cineva folosind o imagine foarte frumoasă: noi avem nevoie de rădăcini, de un sentiment al apartenenţei la cuplu, dar şi de aripi, adică de autonomie. Trebuie să existe aici un echilibru rezonabil, nu neapărat 50:50, căci întotdeauna unul are nevoie de mai multă libertate, şi altul de mai puţină. În viaţa de cuplu, trebuie să acceptăm deseori compromisurile. Dacă unul din cei doi refuză să evolueze împreună cu partenerul, convieţuirea lor va ajunge un eşec.
- Cum se acomodează acest vânt de libertate cu cuplul? Cum se dobândeşte "o cameră în plus" pentru spaţiul sufletesc comun?
- E nevoie de delimitări în iubire, pentru ca ea să rămână vie, şi fiecare dintre cei doi să fie perceput ca un participant de sine stătător la existenţa comună. Fiecare om are o individualitate inconfundabilă. De aceea e nevoie de o graniţă clară între parteneri. Însă nu trebuie să lipsească nici cealaltă latură - ataşamentul, comuniunea. Când trasăm o graniţă, este necesar să lăsăm şi treceri spre celălalt, uşi deschise. Afecţiunea pentru el să fie, în continuare, evidentă. Delimitările trebuie însoţite de dragoste, nu trebuie să fie reci şi rigide.
- Multe din scrisorile venite pe adresa redacţiei sunt scrise de femei ocupate profesional. Cum reuşeşte un cuplu să împace exigenţele realizării personale (tot mai acute în ziua de azi) cu sentimentul apartenenţei reciproce?
- Este util ca astfel de procese să se desfăşoare pe baza unor înţelegeri mutuale. Poate că ea doreşte să aibă la dispoziţie mai mult timp, pentru a-şi desăvârşi pregătirea: seminarii, ore de limbi străine, conferinţe etc. Însă dacă se mulţumeşte doar să declare acest lucru, e posibil ca bărbatul să se teamă imediat că nu i se va mai acorda suficientă atenţie şi că rolul lui în cuplu va scăpăta. Într-o asemenea situaţie, ar fi foarte bine să se facă un aranjament: "Eu merg o dată pe săptămână la cursuri de perfecţionare, în schimb, convenim o seară pe săptămână pe care să o petrecem în doi". Sună banal, dar această propunere va linişti teama bărbatului că nevoile lui vor fi neglijate sau că femeia ar fi interesată numai de satisfacerea nevoilor ei proprii. Cu o condiţie: ca ieşirea în doi să aibă conţinut, să fie un prilej real de comunicare şi de emoţie, şi nu doar o sarcină bifată pe un caiet. Restaurantele sunt pline de cupluri care stau faţă-n faţă tăcând şi căscând. Înţelegerile de acest tip au valoarea unei garanţii ce confirmă continuitatea vieţii de cuplu. Şi ar fi de mare folos ca acel membru al cuplului, care este mai dependent de legătura sa cu partenerul şi care se "agaţă" de el (multe femei greşesc în felul acesta), să ia, şi el, iniţiative, să facă şi el unele lucruri pe cont propriu.
- Ce-ar trebui să facem ca să nu mai căscăm la restaurant?
- Să ne privim în ochi şi să vorbim despre noi. Despre ce simţim pentru celălalt. Să ne facem complimente şi declaraţii de dragoste. Iubirea trebuie exersată. Altfel, se atrofiază, ca muşchii. Ai nevoie de baston ca să mergi.
- Care sunt capcanele ce trebuie ocolite? Ce aţi reţinut din practica dvs. îndelungată de psiholog?
- Există pericolul de a nimeri în extrema cealaltă. Să luăm exemplul unuia din pacienţii mei, un bărbat care şi-a schimbat radical comportamentul, însă nu din dragoste pentru soţia lui, ci ca să-i facă în ciudă. La început, el muncea non-stop, din dorinţa de a asigura condiţii de viaţă cât mai bune pentru familie. Dar soţia îi reproşa mereu că nu era destul de prezent în viaţa de cuplu, şi el a reacţionat aşa: "Ei, atunci ai să vezi tu ce se întâmplă dacă voi avea grijă numai de mine!". Din acel moment, orice comunicare între ei a fost ruptă. Dacă ataşamentul dus la extrem înseamnă dependenţă, autonomia dusă la extrem se transformă în indiferenţă şi distruge relaţia.
- Cum arată autonomia reală, firească?
- Ea constă în faptul că îţi vezi de preocupările tale, fără a pierde nicio clipă contactul cu partenerul. Dimpotrivă! Încearcă să-l atragi şi pe el spre preocupările tale. Fă-l să te înţeleagă. Să respecte şi să admire ce faci. Să nu-ţi bată la uşă că vrea la plimbare, când tu îţi definitivezi o lucrare de care depinde cariera ta. Cuplurile în care lucrurile astea se respectă în mod reciproc au şanse mari să dureze. Dar pentru asta, îţi trebuie încredere în celălalt. Şi preţuire pentru ce face, chiar dacă femeia este croitoreasă şi bărbatul mecanic de lift.
- Până la urmă, care e secretul succesului?
- Trebuie pusă în valoare individualitatea fiecăruia dintre parteneri. Legătura lor devine cu atât mai solidă, cu cât îşi acceptă şi îşi susţin reciproc autonomia. Iar intimitatea dintre ei creşte odată cu această autonomie acceptată. Bărbatul spune: "Du-te liniştită, astăzi mă îngrijesc eu singur de copii". Atunci femeia simte că el o iubeşte, se vede confirmată în independenţa ei. Nimic nu consolidează mai mult iubirea într-un cuplu decât această autonomie acceptată. În general, există riscul ca bărbatul să revendice autonomia doar pentru sine, în schimb, vrea ca femeia să fie mereu atentă la nevoile lui, să creeze şi să întreţină ataşamentul în cuplu, să stea "încremenită în proiect". Odinioară, acesta era modelul clasic al unei relaţii. Însă lucrurile s-au schimbat între timp. De când au ieşit în social şi îşi câştigă singure existenţa, femeile îşi revendică, pe drept cuvânt, autonomia pe care majoritatea bărbaţilor refuză să le-o acorde. Ei au voie. Ele, nu.
- Ce le recomandaţi cuplurilor care vă cer sfatul?
- Recomandările s-au banalizat, prin repetiţie. Dar sunt, realmente, eficiente. Să facă lucruri comune, care să îi entuziasmeze: o drumeţie la munte, o plimbare, de mână, prin parc, o seară agreabilă la restaurant... Astfel de activităţi plăcute stimulează comunicarea şi afecţiunea dintre parteneri. Important este ca aceste activităţi să aibă conţinut, aşa cum am spus. Şi, neapărat, să se desfăşoare în intimitatea cuplului, fără prezenţa copiilor şi fără telefonul mobil, căruia obişnuim de cele mai multe ori să-i dăm prioritate. Aşadar, e nevoie, mai întâi, de o delimitare în interiorul cuplului în raport cu cei din jur, cu lumea. Pentru ca iubirea să rămână protejată şi viabilă.
- Să abordăm o situaţie des întâlnită: copiii au părăsit casa părintească şi multor vârstnici le vine greu să se regăsească în relaţia de cuplu.
- Când cuplurile vârstnice depăşesc etapa luptei pentru existenţă, constată, brusc, că le lipseşte sentimentul comuniunii. Acestor cupluri le trebuie un nou factor de coeziune. Un angajament comun. Un ţel. O plecare la ţară, de pildă, cu îndeletniciri în natură, călătorii, activarea relaţiilor cu prietenii. De asemenea, ar fi în avantajul nostru ca, la un moment dat, să evoluăm spre o iubire mai realistă şi matură, care ne va permite să înţelegem că fericirea noastră nu depinde, în totalitate, de partener. Acesta e adevărul, că ne place sau nu.
DINA BRAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
