Din amintirile unui medic de ţară: Buchetul de flori

Vara era cald şi atmosfera prăfoasă, iar aerul, amestecat cu miros de la vacile ce treceau pe şoseaua naţională, spre păşunea din lunca Dunării.

Şi mai erau mirosuri de iarbă uscată, de struguri din bolta din faţa caselor, ce începeau să se coacă. Frunzele co­pa­cilor începeau să capete o urmă galbenă pe mar­gi­ne, şi rar, câte una se îngălbenea şi cădea.
Localitatea este destul de înghesuită, doar spaţiile dintre curţi sunt largi, iar la şosea, casele au şanţuri pe care oamenii le plantau cu ceva flori, deşi majo­ri­tatea le lasă cu iarbă, ca să aibă găinile şi gâş­tele ce paşte. În timp, obiceiul cu florile la poartă a cam pie­rit. Oamenii s-au bari­cadat în curţi. Bătrânii au fost aban­do­naţi de copii şi nepoţi, că terenurile sunt greu de muncit, iar de vândut, nu ai cui să le vinzi. Poate doar la ţigani, că doar ei îşi mai fac case în ultimii ani, mai ales după anul 2000, doar ei au revenit aca­să, de pe unde au fost plecaţi, doar ei au mai înte­me­iat fa­milii în sat. Adevărul este că şi prin '89, primul ce ieşea primă­va­ra la aran­jatul şanţului era un ţi­gan bă­trân, şi tot el era primul din sat la văruitul gardului curţii. Abia după aceea se urneau şi "ne-ţiganii".
Dispensarul era o fostă casă boierească, de tip vâlcean, aşezată paralel cu şoseaua şi cu Dunărea, ce se vedea departe, în zare. Casă cu cerdac cu coloane, cu camere mari şi înal­te de peste 3,5 metri, aerisite, răcoroase vara şi căl­du­roase iarna. În faţa dispen­sa­ru­lui era o grădină în ca­re crescuse sau fusese plan­tat un nuc mare, care, fi­ind apărat de vân­turi şi fără concu­renţă din partea altor copaci, crescuse şi se lăţise de umpluse tot spaţiul. (Am auzit că în ul­ti­mii ani, "oamenii de bine" ai locului au reuşit să "sanc­­­ţioneze" nucul, adică să îl taie, că prea făcea frun­ze multe, iar nucile aveau miezul care nu se des­prindea prea bine de coajă, aşa că acum a rămas doar curtea cu tufele de liliac ce dublează gardul de la şosea, ca la cimitir.)

Spre ora nouă dimineaţa, veneau primii oameni la dispensar, mânaţi de boală. De boala lor sau a rudelor sau a vecinilor ce nu se puteau deplasa şi trebuiau ajutaţi. Prin vremea aia, în anii '90, urgenţele medi­cale nu se anunţau, oamenii vorbeau la telefon doar cu copiii, de la oficiul poştal (aproape toţi tinerii din sat erau plecaţi să muncească în fabrici, la Alexan­dria sau la Bucureşti), aşa că transmiterea de infor­maţii se făcea de la om la om. După ora 12-13, nu mai veneau la dispensar decât cei ce suferiseră accidente, iar după ora 17, apăreau solicitări de consultaţii la do­miciliu, în cazul când bolnavii nu se puteau deplasa.
La dispensar venea lume de tot felul. Era o echipă de cadre medicale şi sanitare cu suflet, doctor de medicină generală, un fel de şef răspunzător de acti­vitatea întregului personal, o doctoriţă pediatră ce alerga pe la toate casele să vadă toţii copiii (cicălitoare cu mamele şi bunicile), apoi erau asistentele ce vizitau la domiciliu bolnavii ce necesitau tratament. Înre­gis­tra­rea acti­vităţilor în caiete şi fişe medicale, cen­tra­liza­toa­re şi re­gistre, ste­­rilizarea seringilor şi a in­stru­mentarului consumau timp mult. Se muncea serios, şi din cauza controalelor de la eşaloanele supe­rioare me­dicale, care ve­neau frec­vent, pentru că dis­­pen­sarul era plasat pe drumul na­ţional ce lega ca­pi­tala de judeţ de periferia lui. Se făceau atunci cel pu­ţin 20 de tra­tamente in­jectabile zilnic, iar iarna şi în cam­paniile de vacci­na­re, se fierbeau tru­sele de se­ringi de di­mi­neaţă până spre seară, târ­ziu. Mai greu era cu apa potabilă, ca­re era calca­roa­să, iar se­ringile tre­buiau frec­vent cu­răţate şi cu oţet, care nu era cum­pă­rat de că­tre spi­tal, pri­măria nu aju­ta, aşa că asis­tentele cum­părau oţetul şi deter­gentul.

Cald era în dimineaţa aceea! Aşa, ca la sfârşit de vară! Personalul venise la dispensar, începuse treaba, iar eu, sorbind cafeaua din cana de pe birou şi fumând (cum obiş­nu­iam pe timpul acela), în­cepusem consul­ta­ţiile, după ce triasem pacienţii din sala de aşteptare, pentru că învăţasem că este bine să-i alegi la început pe cei cu probleme. Dar în ziua aceea nu am avut ca­zuri grave, aşa că activitatea părea mo­notonă, când, în holul de aşteptare, am văzut o fe­meie în vârstă, slabă, îmbră­ca­tă în negru şi cu un bucheţel de flori în mână. I-a venit şi ei rândul şi am chemat-o în cabinet.
- Domnule doctor, eu nu sunt bolnavă acum, dar am venit să vă mulţumesc, că atunci când mi-a fost rău, aţi venit la mine acasă, mi-aţi făcut o injecţie şi mi-aţi lăsat ceva pastile, să-mi treacă boala. M-am fă­cut bine şi n-am mai avut de atunci nimic.
- Bravo, mamaie!
(Nu îmi aduceam aminte ce boală avusese, dar fusesem, probabil, la consultaţie.)
- Şi cu ce pot să te ajut acum?
- Domnule doctor, eu sunt o femeie singură, nu mai am soţ, iar copiii sunt plecaţi la oraş, aşa că dacă nu veneaţi dumneavoastră... eu sigur muream!
- Bine mamaie... lasă... bine că ţi-a trecut!
- Domnu' doctor, eu sunt tare săracă şi nu am ce să vă dau...
- Dar, nu ţi-am cerut nimic, mamaie!
- Nu mi-aţi cerut, dar eu m-am gândit să vin să vă mulţumesc, şi pe drum am văzut florile astea fru­moase şi le-am cules. Vi le dau din tot sufletul!
Femeia îmi întinde bucheţelul de flori, nişte flori sălbatice, de câmpie, cu miros amărui. Le iau şi rămân cu ele în mână, parcă hipnotizat.
- Mulţumesc, mamaie, multumesc că ai venit la mine cu flori. Îmi plac tare mult florile. Uite, le pun aicea, în apă, să stea pe biroul meu.
Am luat un pahar mai mare, am pus apă în el şi am aşezat florile. Biroul meu, plin de registre, de fişe şi de re­ţete, printre care înghesuisem cana de cafea şi ţi­gă­rile, căpătase, deodată, un aspect vesel, săr­bătoresc. I-am mai mulţumit încă o dată bă­trânei şi am pe­tre­cut-o până la uşă când a ple­cat. Ce poveste ciudată! De când eram me­dic de ţară, nu-mi adusese nimeni, vreo­­dată, flori. Iar ciudăţenia a sporit şi mai tare, când, după câteva zile, am observat că florile rămăseseră la fel de proaspete în pahar, deşi se ştie că plan­tele de câmpie se ofilesc re­pe­de...
M-am gândit multă vreme după aceea de ce mă tulburase aşa de tare gestul bătrânei, şi am găsit o singură explicaţie: sufletul! Darul fe­meii fusese făcut din suflet, oferit cu re­cu­noştinţă şi drag. Un dar viu, care pentru mine a fost o lecţie de viaţă. Aşa am înţeles eu căfăcutul de bine se ţine minte, că răs­plata pentru faptele bune vine, dar vine cum vrea Dum­ne­zeu, iar nu cum vrem noi, că nu e nevoie de aur ca să bucuri un om.
De atunci, am început să fac şi eu daruri de suflet. Daruri de bucurie, ca bucheţelul de flori al bătrânei, care se află şi astăzi pe masa ti­ne­reţilor mele, pe când eram medic de dispensar.

Dr. RADU CONSTANTIN- MARIAN