(Scrisoarea: "Sunt sigură! Nu există iubire şi nici bărbatul vieţii noastre". F. AS nr. 1133)
Dragă Aurelia,
Se spune că dragostea durează vreo doi-trei ani, apoi dispare! Există chiar studii psihologice care susţin această opinie şi care întăresc şi confirmă - de fapt - o impresie din cale-afară de negativă pentru conştiinţa cuplului. De ce dispare dragostea după un timp? De ce doi oameni care s-au iubit ajung să se urască, să-şi facă zile negre unul altuia, ori să cunoască suferinţe interioare de neimaginat? Unde piere frumuseţea şi atracţia de la început, căldura şi blândeţea, unde se rupe lanţul virtuos al vieţii care pulsa în inimile îndrăgostiţilor, de vreme ce iubirea este atât de puternică? Nu-i aşa că experienţa umană în dragoste ne convinge, cu vârf şi îndesat, inclusiv prin studii făcute de specialişti, că dragostea dispare şi, dacă dispare, merită să n-o alegem? Oare nu e aşa de important să iubim, de vreme ce iubim vreo doi-trei ani şi apoi ne întoarcem la apatie, la singurătate, la instabilitate emoţională şi la dorinţa de a întâlni din nou iubirea ? Oare experienţa vieţii ne convinge să alegem un partener pe alte criterii decât iubirea, de vreme ce iubirea, oricum, se "termină"?
De fapt, dragostea nu dispare, dar dispare, cu certitudine, capacitatea minţii de a o percepe! Iubirea - în forma ei divină, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginam, nici s-o creăm vreodată cu mintea. Este puterea care ţine universul întreg, într-o ordine fantastică. Este puterea care-i dă viaţă seminţei şi puterea fără de care niciunul dintre noi n-am putea respira măcar o secundă. De aceea, iubirea nu poate să dispară! Este imposibil să dispară singura stare absolută a universului şi ceea ce este cu adevărat real. Dispare, însă, din vieţile noastre, capacitatea minţii de a percepe iubirea. După doi-trei ani de dragoste, după cinci sau şapte ani, mintea "scoate" de sub obroc, din beciul inconştient, toate aberaţiile pe care le-a crezut realităţi. Mintea îşi dă în petec.
Mintea se arată pe ea însăşi în toată goliciunea şi degringolada sa. Suferinţa va deveni tot mai accentuată, dacă cel ce-o trăieşte nu o percepe ca pe-o purificare, dar şi ca pe o alegere personală. Suferinţa pe care o trăim în relaţia de cuplu şi care ne spune obsesiv că nu iubim, că partenerul nu ne iubeşte, descrie incapacitatea minţii de a percepe iubirea. Dacă, în timp ce trăim nefericirea interioară ne plasăm, încetul cu încetul, într-un alt unghi de percepţie, dacă încercăm să vedem la celălalt părţile sale pozitive, să căutăm tot ce-am putea aprecia, tot ce ne-ar ajuta să-l vedem diferit, suferinţa ar dispărea. Şi noi am simţi că iubirea nu este o încălzire glandulară, nici o pasiune înrobitoare, cât o stare permanentă a sufletului omenesc.
Recuperarea acestei stări ne duce spre cunoaşterea realităţii care ne spune că iubirea nu dispare, ci dispare numai mintea capabilă s-o perceapă. Dragostea nu trece. Mintea, însă, speră să ne poată păcăli că-i aşa şi de aceea ne oferă şi experienţele corespunzătoare. De aceea, când trăim sentimentul de pierdere a iubirii în cuplu, trebuie să ne concentrăm asupra propriei noastre minţi, căci în mintea proprie se ascunde eroarea că "iubirea nu este".
KOSTAS K. - e-mail: kostaskonstan@yahoo.com
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
