Dr. psiholog NORICA POPA-FISCHER - "Ca să rămână vie, iubirea are nevoie de delimitări"

Redactia
- Tot mai marea îndoială legată de rezistența vieții în doi, exprimată în multe din textele publicate în paginile revistei, ne-au determinat să solicităm opinia unui psiholog. Astăzi ne răspunde d-na NORICA POPA-FISCHER, colaboratoarea revistei noastre, un specialist cu experiență în viața de cuplu -

- Doamnă psiholog, când credeți dvs. că începe să moa­ră iubirea, să se transforme, precum șam­pania, într-un pahar de băutură trezită? Când apare nevoia de indepen­dență și de spațiu vital?

- Relația de cuplu include două aspecte: pe de-o parte, nevoia unei legături permanente între cei doi, iar pe de altă parte, nevoia de autonomie, înăbușită la început, când iubirea arde în vâlvătăi, ca după aceea să devină tot mai preg­nantă. În mod normal, ele tre­buie să se afle în echi­libru. Când legătura devine prea strân­să, ne ținem scai unul de altul și nu mai ră­mâne niciun spațiu pentru in­de­pen­dență. De regulă, nu ambii par­teneri își vor da seama de acest lucru, ci doar unul din ei. Iar celălalt, care rămâne "capsat" va simți fap­tul acesta ca pe o trădare. Când apare "des­prin­de­rea", ea trebuie nea­părat ex­pli­cată, e nece­sa­ră o dis­cuție des­chisă cu omul de lân­gă noi. Dacă unul din parte­neri simte că se sufocă și că vrea mai mul­tă libertate de miș­care, mai multă via­ță proprie, el tre­buie să exprime aceas­­ta în vorbe, iar nu să forțeze lu­crurile, punând pre­siune pe celălalt.

- Ne dorim de la iubire mai mult decât poate să dea? În general, este acest sentiment, idealizat? Un soi de vis pe care atunci când simți că-l atingi, el pleacă imediat mai departe, ca jocul cu un balon?

- Am auzit pe cineva folosind o imagine foarte fru­moasă: noi avem nevoie de rădăcini, de un sentiment al apartenenței la cu­plu, dar și de aripi, adi­că de autonomie. Trebuie să existe aici un echilibru rezonabil, nu nea­pă­rat 50:50, căci întot­deauna unul are nevoie de mai multă li­bertate, și altul de mai puțină. În viața de cuplu, tre­buie să ac­ceptăm deseori compromi­surile. Dacă unul din cei doi refuză să evolueze împreună cu partenerul, conviețuirea lor va ajunge un eșec.

- Cum se acomodează acest vânt de libertate cu cu­plul? Cum se dobândește "o cameră în plus" pentru spa­țiul sufletesc comun?

- E nevoie de delimitări în iubire, pentru ca ea să rămână vie, și fiecare dintre cei doi să fie perceput ca un par­ticipant de sine stătător la existența comună. Fiecare om are o in­di­vi­­dua­litate inconfundabilă. De aceea e ne­voie de o graniță cla­ră între parteneri. Însă nu trebuie să lip­sească nici cealal­tă latură - atașa­mentul, comuniunea. Când trasăm o graniță, es­te necesar să lăsăm și treceri spre ce­lălalt, uși des­chise. A­fec­­țiunea pentru el să fie, în con­tinuare, evidentă. Deli­mi­tă­ri­le trebuie însoțite de dragoste, nu trebuie să fie reci și rigide.

- Multe din scrisorile venite pe adresa redacției sunt scrise de femei ocupate profesional. Cum reușește un cu­plu să împace exigențele realizării personale (tot mai acu­te în ziua de azi) cu sentimen­tul apartenenței reci­proce?

- Este util ca astfel de procese să se desfășoare pe baza unor înțelegeri mutuale. Poate că ea dorește să aibă la dis­po­ziție mai mult timp, pentru a-și desăvârși pregătirea: seminarii, ore de limbi străine, conferințe etc. Însă dacă se mul­țumește doar să declare acest lucru, e posibil ca bărbatul să se teamă imediat că nu i se va mai acorda su­ficientă atenție și că rolul lui în cuplu va scăpăta. Într-o ase­menea situație, ar fi foarte bine să se facă un aran­jament: "Eu merg o dată pe săptămână la cursuri de per­fecționare, în schimb, convenim o seară pe săptămână pe care să o pe­trecem în doi". Sună banal, dar această pro­pu­nere va liniști teama bărbatului că nevoile lui vor fi negli­jate sau că femeia ar fi interesată numai de satis­fa­cerea nevoilor ei proprii. Cu o condiție: ca ieșirea în doi să aibă conținut, să fie un prilej real de comunicare și de emo­ție, și nu doar o sarcină bifată pe un caiet. Res­tau­rantele sunt pline de cupluri care stau față-n față tăcând și căscând. Înțelegerile de acest tip au valoa­rea unei garanții ce confirmă continuitatea vieții de cuplu. Și ar fi de mare folos ca acel membru al cuplu­lui, care este mai dependent de legătura sa cu parte­nerul și care se "agață" de el (multe femei greșesc în felul acesta), să ia, și el, inițiative, să facă și el unele lucruri pe cont propriu.

- Ce-ar trebui să facem ca să nu mai căscăm la res­tau­rant?

- Să ne privim în ochi și să vorbim despre noi. Despre ce simțim pentru celălalt. Să ne facem com­plimente și declarații de dragoste. Iubirea trebuie exersată. Altfel, se atrofiază, ca mușchii. Ai nevoie de baston ca să mergi.

- Care sunt capcanele ce trebuie ocolite? Ce ați reținut din practica dvs. îndelungată de psiholog?

- Există pericolul de a nimeri în extrema cealaltă. Să luăm exemplul unuia din pacienții mei, un bărbat care și-a schim­bat ra­di­cal comportamentul, însă nu din dra­goste pentru soția lui, ci ca să-i fa­că în ciu­dă. La început, el muncea non-stop, din dorința de a asi­gura con­di­ții de viață cât mai bune pen­tru familie. Dar soția îi reproșa mereu că nu era destul de prezent în viața de cu­plu, și el a reacționat așa: "Ei, atunci ai să vezi tu ce se în­tâmplă da­că voi avea grijă numai de mine!". Din acel mo­ment, orice comunicare între ei a fost rup­tă. Dacă atașa­men­tul dus la extrem în­seam­nă depen­den­ță, au­tonomia dusă la extrem se trans­for­mă în indiferență și distruge relația.

- Cum arată autonomia reală, firească?

- Ea constă în faptul că îți vezi de preocupările tale, fără a pierde nicio clipă contactul cu partenerul. Dim­potrivă! Încearcă să-l atragi și pe el spre preo­cu­pările tale. Fă-l să te în­țe­leagă. Să respecte și să admi­re ce faci. Să nu-ți bată la ușă că vrea la plimbare, când tu îți de­fi­nitivezi o lu­crare de care depinde ca­riera ta. Cu­plurile în care lucru­rile astea se res­pectă în mod reci­proc au șanse mari să dureze. Dar pentru asta, îți trebuie în­cre­dere în celălalt. Și prețuire pen­tru ce face, chiar dacă femeia este cro­­itoreasă și băr­batul mecanic de lift.

- Până la urmă, care e secretul succesului?

- Trebuie pusă în valoare individualitatea fiecă­ruia din­tre parteneri. Legătura lor devine cu atât mai solidă, cu cât își acceptă și își susțin reciproc auto­nomia. Iar intimitatea dintre ei crește odată cu această autonomie acceptată. Băr­batul spune: "Du-te liniș­tită, astăzi mă îngrijesc eu singur de co­pii". Atunci femeia simte că el o iubește, se vede con­fir­­mată în independența ei. Nimic nu consolidează mai mult iu­birea într-un cuplu decât această autonomie accep­tată. În ge­neral, există riscul ca bărbatul să revendice au­tonomia doar pentru sine, în schimb, vrea ca femeia să fie mereu aten­tă la nevoile lui, să creeze și să întrețină ata­șa­mentul în cuplu, să stea "încremenită în proiect". Odinioară, acesta era modelul clasic al unei relații. Însă lucrurile s-au schimbat între timp. De când au ieșit în social și își câștigă singure exis­tența, femeile își revendică, pe drept cuvânt, au­­to­nomia pe care majoritatea bărbaților refuză să le-o acorde. Ei au voie. Ele, nu.

- Ce le recomandați cuplurilor care vă cer sfa­tul?

- Recomandările s-au banalizat, prin repetiție. Dar sunt, realmente, eficiente. Să facă lucruri co­mune, care să îi en­tu­ziasmeze: o drumeție la munte, o plimbare, de mână, prin parc, o seară agreabilă la restaurant... Astfel de acti­vi­tăți plă­cute sti­mulează comunicarea și afecțiunea dintre parte­neri. Im­portant este ca aceste activități să aibă conținut, așa cum am spus. Și, neapărat, să se desfă­șoare în intimitatea cu­plului, fără prezența copiilor și fără telefonul mobil, căruia obișnuim de ce­le mai multe ori să-i dăm pri­oritate. Așadar, e nevoie, mai în­tâi, de o delimitare în interiorul cuplului în raport cu cei din jur, cu lumea. Pentru ca iubirea să rămână protejată și viabilă.

- Să abordăm o situație des întâlnită: copiii au părăsit ca­sa părintească și multor vârstnici le vine greu să se regă­sească în relația de cuplu.

- Când cuplurile vârstnice depășesc etapa luptei pentru existență, constată, brusc, că le lipsește senti­mentul co­mu­niunii. Acestor cupluri le trebuie un nou fac­tor de coeziune. Un angajament comun. Un țel. O plecare la țară, de pildă, cu îndeletniciri în na­tură, călătorii, activarea relațiilor cu prietenii. De ase­menea, ar fi în avantajul nostru ca, la un moment dat, să evoluăm spre o iubire mai realistă și matură, care ne va permite să înțelegem că fericirea noastră nu depinde, în tota­litate, de partener. Acesta e adevărul, că ne place sau nu.

DINA BRAN