- Doamnă psiholog, când credeți dvs. că începe să moară iubirea, să se transforme, precum șampania, într-un pahar de băutură trezită? Când apare nevoia de independență și de spațiu vital?
- Relația de cuplu include două aspecte: pe de-o parte, nevoia unei legături permanente între cei doi, iar pe de altă parte, nevoia de autonomie, înăbușită la început, când iubirea arde în vâlvătăi, ca după aceea să devină tot mai pregnantă. În mod normal, ele trebuie să se afle în echilibru. Când legătura devine prea strânsă, ne ținem scai unul de altul și nu mai rămâne niciun spațiu pentru independență. De regulă, nu ambii parteneri își vor da seama de acest lucru, ci doar unul din ei. Iar celălalt, care rămâne "capsat" va simți faptul acesta ca pe o trădare. Când apare "desprinderea", ea trebuie neapărat explicată, e necesară o discuție deschisă cu omul de lângă noi. Dacă unul din parteneri simte că se sufocă și că vrea mai multă libertate de mișcare, mai multă viață proprie, el trebuie să exprime aceasta în vorbe, iar nu să forțeze lucrurile, punând presiune pe celălalt.
- Ne dorim de la iubire mai mult decât poate să dea? În general, este acest sentiment, idealizat? Un soi de vis pe care atunci când simți că-l atingi, el pleacă imediat mai departe, ca jocul cu un balon?
- Am auzit pe cineva folosind o imagine foarte frumoasă: noi avem nevoie de rădăcini, de un sentiment al apartenenței la cuplu, dar și de aripi, adică de autonomie. Trebuie să existe aici un echilibru rezonabil, nu neapărat 50:50, căci întotdeauna unul are nevoie de mai multă libertate, și altul de mai puțină. În viața de cuplu, trebuie să acceptăm deseori compromisurile. Dacă unul din cei doi refuză să evolueze împreună cu partenerul, conviețuirea lor va ajunge un eșec.
- Cum se acomodează acest vânt de libertate cu cuplul? Cum se dobândește "o cameră în plus" pentru spațiul sufletesc comun?
- E nevoie de delimitări în iubire, pentru ca ea să rămână vie, și fiecare dintre cei doi să fie perceput ca un participant de sine stătător la existența comună. Fiecare om are o individualitate inconfundabilă. De aceea e nevoie de o graniță clară între parteneri. Însă nu trebuie să lipsească nici cealaltă latură - atașamentul, comuniunea. Când trasăm o graniță, este necesar să lăsăm și treceri spre celălalt, uși deschise. Afecțiunea pentru el să fie, în continuare, evidentă. Delimitările trebuie însoțite de dragoste, nu trebuie să fie reci și rigide.
- Multe din scrisorile venite pe adresa redacției sunt scrise de femei ocupate profesional. Cum reușește un cuplu să împace exigențele realizării personale (tot mai acute în ziua de azi) cu sentimentul apartenenței reciproce?
- Este util ca astfel de procese să se desfășoare pe baza unor înțelegeri mutuale. Poate că ea dorește să aibă la dispoziție mai mult timp, pentru a-și desăvârși pregătirea: seminarii, ore de limbi străine, conferințe etc. Însă dacă se mulțumește doar să declare acest lucru, e posibil ca bărbatul să se teamă imediat că nu i se va mai acorda suficientă atenție și că rolul lui în cuplu va scăpăta. Într-o asemenea situație, ar fi foarte bine să se facă un aranjament: "Eu merg o dată pe săptămână la cursuri de perfecționare, în schimb, convenim o seară pe săptămână pe care să o petrecem în doi". Sună banal, dar această propunere va liniști teama bărbatului că nevoile lui vor fi neglijate sau că femeia ar fi interesată numai de satisfacerea nevoilor ei proprii. Cu o condiție: ca ieșirea în doi să aibă conținut, să fie un prilej real de comunicare și de emoție, și nu doar o sarcină bifată pe un caiet. Restaurantele sunt pline de cupluri care stau față-n față tăcând și căscând. Înțelegerile de acest tip au valoarea unei garanții ce confirmă continuitatea vieții de cuplu. Și ar fi de mare folos ca acel membru al cuplului, care este mai dependent de legătura sa cu partenerul și care se "agață" de el (multe femei greșesc în felul acesta), să ia, și el, inițiative, să facă și el unele lucruri pe cont propriu.
- Ce-ar trebui să facem ca să nu mai căscăm la restaurant?
- Să ne privim în ochi și să vorbim despre noi. Despre ce simțim pentru celălalt. Să ne facem complimente și declarații de dragoste. Iubirea trebuie exersată. Altfel, se atrofiază, ca mușchii. Ai nevoie de baston ca să mergi.
- Care sunt capcanele ce trebuie ocolite? Ce ați reținut din practica dvs. îndelungată de psiholog?
- Există pericolul de a nimeri în extrema cealaltă. Să luăm exemplul unuia din pacienții mei, un bărbat care și-a schimbat radical comportamentul, însă nu din dragoste pentru soția lui, ci ca să-i facă în ciudă. La început, el muncea non-stop, din dorința de a asigura condiții de viață cât mai bune pentru familie. Dar soția îi reproșa mereu că nu era destul de prezent în viața de cuplu, și el a reacționat așa: "Ei, atunci ai să vezi tu ce se întâmplă dacă voi avea grijă numai de mine!". Din acel moment, orice comunicare între ei a fost ruptă. Dacă atașamentul dus la extrem înseamnă dependență, autonomia dusă la extrem se transformă în indiferență și distruge relația.
- Cum arată autonomia reală, firească?
- Ea constă în faptul că îți vezi de preocupările tale, fără a pierde nicio clipă contactul cu partenerul. Dimpotrivă! Încearcă să-l atragi și pe el spre preocupările tale. Fă-l să te înțeleagă. Să respecte și să admire ce faci. Să nu-ți bată la ușă că vrea la plimbare, când tu îți definitivezi o lucrare de care depinde cariera ta. Cuplurile în care lucrurile astea se respectă în mod reciproc au șanse mari să dureze. Dar pentru asta, îți trebuie încredere în celălalt. Și prețuire pentru ce face, chiar dacă femeia este croitoreasă și bărbatul mecanic de lift.
- Până la urmă, care e secretul succesului?
- Trebuie pusă în valoare individualitatea fiecăruia dintre parteneri. Legătura lor devine cu atât mai solidă, cu cât își acceptă și își susțin reciproc autonomia. Iar intimitatea dintre ei crește odată cu această autonomie acceptată. Bărbatul spune: "Du-te liniștită, astăzi mă îngrijesc eu singur de copii". Atunci femeia simte că el o iubește, se vede confirmată în independența ei. Nimic nu consolidează mai mult iubirea într-un cuplu decât această autonomie acceptată. În general, există riscul ca bărbatul să revendice autonomia doar pentru sine, în schimb, vrea ca femeia să fie mereu atentă la nevoile lui, să creeze și să întrețină atașamentul în cuplu, să stea "încremenită în proiect". Odinioară, acesta era modelul clasic al unei relații. Însă lucrurile s-au schimbat între timp. De când au ieșit în social și își câștigă singure existența, femeile își revendică, pe drept cuvânt, autonomia pe care majoritatea bărbaților refuză să le-o acorde. Ei au voie. Ele, nu.
- Ce le recomandați cuplurilor care vă cer sfatul?
- Recomandările s-au banalizat, prin repetiție. Dar sunt, realmente, eficiente. Să facă lucruri comune, care să îi entuziasmeze: o drumeție la munte, o plimbare, de mână, prin parc, o seară agreabilă la restaurant... Astfel de activități plăcute stimulează comunicarea și afecțiunea dintre parteneri. Important este ca aceste activități să aibă conținut, așa cum am spus. Și, neapărat, să se desfășoare în intimitatea cuplului, fără prezența copiilor și fără telefonul mobil, căruia obișnuim de cele mai multe ori să-i dăm prioritate. Așadar, e nevoie, mai întâi, de o delimitare în interiorul cuplului în raport cu cei din jur, cu lumea. Pentru ca iubirea să rămână protejată și viabilă.
- Să abordăm o situație des întâlnită: copiii au părăsit casa părintească și multor vârstnici le vine greu să se regăsească în relația de cuplu.
- Când cuplurile vârstnice depășesc etapa luptei pentru existență, constată, brusc, că le lipsește sentimentul comuniunii. Acestor cupluri le trebuie un nou factor de coeziune. Un angajament comun. Un țel. O plecare la țară, de pildă, cu îndeletniciri în natură, călătorii, activarea relațiilor cu prietenii. De asemenea, ar fi în avantajul nostru ca, la un moment dat, să evoluăm spre o iubire mai realistă și matură, care ne va permite să înțelegem că fericirea noastră nu depinde, în totalitate, de partener. Acesta e adevărul, că ne place sau nu.
DINA BRAN