Dimineaţa aceea a fost la fel ca toate cele de început de toamnă. Nu se ridicase bine încă aburul dimineţii de peste sat, şi în curtea lor, toate erau rânduite după cum se cade într-o gospodărie ciobănească de la poalele Pietrei Craiului. Mătuşa Tinca nu prea mai ţine minte mare lucru de atunci. Nu ştia ce o aşteaptă. Nu ştia ce hotărâseră tata Gheorghe şi mama Maria, şi de aceea n-a-ntors capul să privească în urmă la ce lăsa, să mai arunce o privire ca să-i rămână apoi în minte locul acela al copilăriei, ori de câte ori i-ar fi fost greu.
Avea doar patru ani, şi nu ştia că în dimineaţa aceea avea să fie dată de suflet. Oricât se străduiau părinţii ei, nu mai reuşeau să îndestuleze cele şase guri flămânde ale copiilor, veniţi unul după altul. Peste ani, s-a tot gândit şi s-a întrebat de ce oare a fost ea aleasă dintre toţi, de ce a trebuit ea şi nu altă soră, ori frate de-al ei, să părăsească vatra părintească. Astăzi, la aproape nouăzeci de ani, îşi răspunde singură, fără păreri de rău şi fără să caute vină cuiva: Aşa a fost să fie! Aşa a vrut bunul Dumnezeu, ca ea să-şi petreacă viaţa departe, într-o vale umbrită de păduri.
Valea Urmului
Ca să afli casa mătuşii Tinca, porneşti din centrul satului Şirnea, treci pe lângă dealul bisericii şi urci pe cărarea îngustă, a oilor, până când ajungi pe o muche veşnic bătută de vânt. Aerul e tare, cimbrişorul ars de soare miroase dumnezeieşte, iar în depărtare, oriîncotro te uiţi, la miazănoapte şi la miazăzi, la răsărit şi la apus, crestele munţilor închid un cerc alburiu. E destul să-i vezi, ca să te simţi apărat, fără griji, şi să te laşi în maiestatea lor veghetoare. Nu-ţi mai rămâne decât să iei urma cărării care urcă şi coboară dealuri şi văi împădurite cu mesteceni care râd în soarele mare, de vară. Şaua Armăsarului, Padina lui Coleş, Culmea Miticilor rămân de-o parte şi alta a cărării şi, la urmă, ajungi în locul care se cheamă Pe plai, de unde nu mai trebuie decât să cobori şi iar să cobori până când ajungi într-o vale umbroasă, cu un nume nedesluşit până acum, căci nu se ştie cine şi de ce a botezat-o aşa: Valea Urmului. Acolo îşi are casa mătuşa Tinca şi, dacă vrei în vreo seară mai răcoroasă să te afunzi în pădure ca să cauţi gălbiori şi mânătărci, nu poţi trece de ograda ei fără să te opreşti. Ea te-a văzut deja de departe, de când erai ca o furnică sus, pe muchia rotundă a dealului, şi nu ştiai încotro s-o iei. Te-a văzut aşa cum vede pe oricine coboară plaiul, şi-abia aşteaptă să te opreşti, să-ţi tragi sufletul şi să-i aduci veşti din sat, adică din lume, căci pe acelea de lângă casa ei le ştie foarte bine. Vrei să le asculţi? Mătuşa îţi poate spune oricând câţi pui au vulpile ce şi-au făcut vizuina lângă fagul bătrân, câte capre trec seara către izvor, dacă uliul cel mare mai trece, în crucea zilei, cu prada în gheare.
"Aveam patru ani când am ajuns în Valea Urmului. Acum am optzeci şi patru. O viaţă! M-a lăsat măicuţa să cresc aici, cu doi bătrâni, Maria şi Neculai alde Benga. Mama mai venea pe la mine, dar rar de tot. Am crescut aşa, fără să ştiu de fraţi, de surori, aici m-am făcut mare şi de-aici m-am purtat la şcoală, am învăţat numa' şase clase, deşi am ieşit tot cu premiu, în fiecare an. A fost tare greu la început. Mi-era dor tare de casă şi nu înţelegeam ce vină am eu, de ce trebuia ca să mă chinui aşa departe de ai mei?"
Stăm pe-o băncuţă de lemn şi ascult vorbele mătuşii Tinca. Băncuţa aceasta e observatorul ei zilnic, locul din care poate să vadă, până departe, drumul care coboară către casa ei, drumul pe care îi vin copiii, oaspeţii şi noutăţile din lume. Mărunţică şi vioaie, mătuşa nu-şi arată anii. N-are astâmpăr şi are o mare bucurie de-a vorbi. Nici măcar nu trebuie s-o întreb prea mult, îmi spune singură, ca şi cum ar fi aşteptat îndelung şi cu răbdare momentul în care să-şi poată vărsa amintirile. Ceea ce-mi place mai mult la ea e faptul că nu se dă bătută, nu-i este frică de iernile lungi şi de nămeţii cât casa şi n-are de gând să plece la oraş, la copii, pentru că simte tot mai mult în ultima vreme că Valea Urmului e singurul loc în care se simte acasă. Urâtul din anii copilăriei s-a transformat în drag.
Boatele
Lângă uşa de la intrare, mătuşa îmi arată "ajutoarele" de nădejde, "boatele" ei, nişte beţe cu care se ajută atunci când porneşte la drum. Unele sunt mai noi, altele mai vechi, unele sunt "de sărbătoare", altele, "de mers la găini", numai una e însă "boata a bună", adică aceea de care mătuşa se sprijină atunci când merge duminica la biserică.
"Vino, soare, şi mă poartă/ Sus, la dreapta judecată"
Mătuşa Tinca îmi spune că lumea îi zice "Tinca Popii", pentru că cea mai mare sărbătoare a ei este să meargă la biserică. Trăieşte toată săptămâna cu gândul la drumul de fiecare duminică dimineaţa. Sunt câţiva kilometri pe care trebuie să-i străbată, mai mult urcuş, până scapă din Valea Urmului şi ajunge sus pe muchie, de unde se vede apoi tot satul, ca-n palmă. Face mai bine de un ceas până când zăreşte, iţindu-se dintre brazi, turla bisericii, şi ca să ajungă la vreme, porneşte mai de dimineaţă, după ce se găteşte cu hainele "ăle bune" şi-şi ia boata de sărbătoare. Nici ploaia, nici vântul n-o împiedică de la drumul acesta, nici anii cei mulţi pe care îi duce "în crozne", n-o trag înapoi. Pe drum se gândeşte la câte s-au întâmplat în săptămâna care a trecut şi, când are chef, când e o zi "mai faină", face poezii. Nu despre copaci şi flori, ci despre viaţă şi moarte, despre regretele celui care pleacă în lumea de Dincolo. Îmi spune şi mie mai multe poezii pe care le-a făcut atunci când i-au murit oameni apropiaţi, îmi spune că versurile îi vin în cap pentru că se gândeşte mult la ei şi, cumva, prin poezia ei ar vrea să-i ajute să treacă mai uşor şi mai împăcaţi dincolo. Când îmi recită "verşurile", se aşează ca la şcoală, ridică uşor capul, accentuează unele cuvinte, foloseşte anume intonaţii, nu greşeşte deloc şi poezia curge lin până la capăt: "Astăzi ceasul mi-a sosit/ Şi lumea o am părăsit./ De îngerii ce m-au luat,/ Astăzi voi fi întrebat./ Vino, soare, şi mă poartă,/ Sus, la dreapta judecată/ Unde n-am fost niciodată/ În oraşu' cel frumos/ C-acolo îl cheamă Cristos/ Pe-omul cât de luminos./ Soarele, lumina mea,/ Acum n-o voi mai vedea/ M-am trecut ca şi o floare/ Mă usuc ca o cicoare./ Şi cu fruntea veştejită/ Cu faţa posomorâtă/ Şed cu mânele pe piept/ Şi grea muncă doar mi-aştept./ Veniţi fraţi, veniţi surori/ Şi mă-mpodobiţi cu flori/ Şi vă rugaţi cu dulceaţă/ Să văd a Domnului faţă/ Că eu sunt nevinovat/ Doar cu giulgiu înfăşurat./ Veniţi voi, voitori de bine/ Şi vă rugaţi pentru mine/ Veniţi voi, cei ce vă iubesc/Căci cu voi călătoresc/ În lume-asta când pornesc/ Şi stropiţi-mă cu vin/ Să-mi faceţi voia deplin/ Şi stropiţi-mă cu apă/ Să mă petreceţi până la groapă/ Căci mi-a trecut timpul ca vântul / Şi-acu' m-acoperă pământul."
O întreb pe mătuşa Tinca dacă a făcut vreo poezie despre ea şi-mi spune că încă nu i-a venit vremea. Mai are de trăit, şi-a făcut "plan" să se mai întâlnească cu fratele care trăieşte la Braşov şi e mai mic decât ea cu trei ani, vrea să mai pună acoperiş nou la grajd, pentru că prin cel vechi plouă, vrea să-şi crească cele trei puicuţe pe care i le-au cumpărat copiii, ca s-o îmbuneze după ce vulpea i-a făcut prăpăd între găinile bătrâne. Are "plan" să mai trăiască mătuşa şi, oarecum descătuşată de cele ce mi-a povestit, parcă a devenit mult, mult mai vorbăreaţă. "Mie mi-a fost draaaagă luuuumea, doamnă", îmi spune, aplecându-şi capul spre mine şi privindu-mă drept în ochi. "Am fost o proastă, când m-am măritat,
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
