- Deşi mulţi fani tânjesc să te vadă şi să te asculte în concerte, alături de trupa "Vama", tu te-ai dedicat, de la un timp, teatrului. În primăvara aceasta, ai revenit pe scenă cu rolul Stephen, din spectacolul "Coada", de la teatrul "Bulandra", în regia doamnei Iarina Demian. Cum îţi argumentezi opţiunea?
- "Coada" este un text fabulos! Ceea ce mi se pare esenţial, pentru că, în opinia mea, poţi face dintr-un text reuşit un spectacol prost, dar sigur nu faci dintr-un text prost un spectacol bun. Pe de altă parte, spectacolul ăsta a fost jucat la Paris timp de douăzeci şi doi de ani, a fost aclamat atât de critici, cât şi de public şi, peste toate, a fost girat de Eugen Ionesco, printr-o prefaţă celebră, în care, prin câteva cuvinte, a extras esenţa piesei: "Desigur, locul întâi este o iluzie. Nici o linie nu are capăt... Avem nevoie să credem că există un loc întâi, altfel cum am putea să avem competiţii?" Asta se petrece, aşadar, în acest spectacol: un om se aşează la o coadă, în spatele lui se mai aşează cineva, nici unul dintre ei nu ştie pentru ce stă la coadă sau fiecare are sentimentul că stă la o altă coadă şi de-aici începe o demenţă, o luptă crâncenă, alcătuită din tot felul de păcăleli, prin care fiecare încearcă să "fure" locul întâi. Ca în viaţă, nu?... Stephen, personajul meu, este cel care îi învrăjbeşte pe toţi, dar, într-un final, şi el pică în aceeaşi plasă: în plasa iluziei locului întâi, în plasa acelei satisfacţii care, de fapt, e inexistentă. Dacă vrei, Stephen are ceva din Don Quijote. Numai că Don Quijote are această nevoie de evadare, de a idealiza viaţa, tocmai pentru a o putea suporta. Stephen, în schimb, nu este un idealist, el vede partea negativă a vieţii şi se foloseşte de ea. De-asta mi s-a şi părut atât de incitantă propunerea de a-l juca. Spectacolul s-a lansat în primăvară, am jucat vreo zece spectacole, am făcut testul publicului şi l-am trecut cu brio, iar acum ne pregătim pentru premiera oficială, care va avea loc chiar luna asta, în septembrie, sau, cel mai târziu, în octombrie.
- Ai lipsit doi ani de pe scenă. Pui pauze mari între tine şi pasiunile tale. De ce?
- Eu niciodată n-am crezut că trebuie să joci mai mult de un rol pe an. Dacă vrei să faci un rol memorabil, trebuie să-i dai acelui personaj timp şi implicare, trebuie să-l "rumegi", trebuie să te bucuri de el... Şi nu poţi, cu-adevărat, să-ţi migăleşti personajul şi apoi să pregăteşti întregul spectacol - mă refer la discuţiile şi repetiţiile cu colegii şi regizorul - în trei săptămâni sau o lună. Cum vedem deseori că se întâmplă pe piaţă. Cred că un spectacol bun are nevoie de minim 70-80 de repetiţii. Deşi trăim în epoca vitezei, unele lucruri chiar nu pot fi făcute în viteză. Nu sunt de acord cu actoria făcută pe bandă rulantă, nu sunt de acord cu mai mult de două roluri pe an - şi două mi se par prea multe! Pentru că orice rol cere de la tine o formă de transfer de personalitate - îi dai acelui rol foarte mult din tine, iar înapoi nu-ţi poţi lua decât jucând, or, dacă tu, imediat după un spectacol, intri într-un altul, ajungi la o situaţie uşor schizofrenică. Dar, probabil că eu sunt privilegiat, fiindcă nu trăiesc exclusiv din teatru. Poate că dacă lucrurile ar fi stat altfel, atunci nu mi-aş mai fi permis să fac pauze, să mă implic în spectacole care se coc pe-ndelete, să fac doar câte un rol pe an... Oricum, pauza asta, despre care m-ai întrebat, n-a fost nici voită, nici nevoită. Pur şi simplu, s-a întâmplat. La mine, la Comedie, n-au apărut în timpul ăsta nişte oferte concrete, care să mă incite sau vreun regizor cu care să empatizez, iar în sistemul independent de teatru, situaţia e din ce în ce mai dificilă, mai ales din pricina problemei spaţiilor. Aşadar, am stat cuminte, până am găsit ceva care să-mi placă. Dar să ştii că n-am pierdut vremea: am citit multe piese, am descoperit texte, am făcut muzică, am trăit... A fost o perioadă bună!
Talentul se slefuieşte ca un cuţit
În noul rol de jurat la "Vocea României" (Foto: ProTV)
- Aparent ai declarat într-un interviu că te-ai pregătit în mod special pentru această revenire. Revenirea pe scenă presupune un comportament special?
- Nu ştiu ce-a vrut să spună autorul. (râde) Nu cred că te pregăteşti niciodată pentru aşa ceva. Sau, singura pregătire - dar cu care eşti dator întotdeauna - este aceea de a repeta serios. Trăiesc cu sentimentul că talentul se menţine prin şlefuire. Aşa cum şlefuieşti un cuţit care nu mai taie bine. Dar nu mai sunt nici adeptul workaholismului. Cred că mai trebuie să şi contemplăm viaţa. A, poţi să ai perioade în care să tragi ceva mai tare, dar asta nu trebuie să se transforme în rutină, că rezultatul nu poate să fie unul benefic. Uite, şi eu, pentru "Coada", am repetat inclusiv sâmbăta, dar numai fiindcă mi-era dor de repetiţii şi pentru că şi colegii mei au fost de acord. Însă efortul ăsta s-a cunoscut, adică a fost destul de obositor: din februarie până în aprilie, am ţinut-o tot în repetiţii, uneori şi câte şase ore pe zi, iar duminicile îmi rezolvam problemele domestice, deci nici atunci nu mă relaxam. Singurele momente de respiro erau seara, când ieşeam din teatru - spectacolul se joacă la sala Space, de la Grădina Icoanei - şi vedeam părculeţul ăla minunat. E o bucurie extraordinară să ieşi şi să te uiţi la copacii ăia bătrâni, la spaţiul ăla care încă mai păstrează reminiscenţe ale unui "de demult". De-altfel, toată zona aia mi se pare a fi cea mai frumoasă din Bucureşti. Din punctul ăsta de vedere, cel puţin, îi consider privilegiaţi pe actorii angajaţi la teatrul "Bulandra". În orice caz, am recurs la acest maraton, fiindcă am vrut să fiu super-pregătit pentru rolul ăsta. Iar acum pot să spun, împăcat, că am dat maximum din mine, pot să spun că ăsta sunt eu, Chirilă-actorul, la momentul 2014 şi că, la nivelul ăsta, nu puteam să fac personajul mai bine de-atât. Mi se pare important să urci pe scenă, în prima seară, cu această stare de împăcare interioară.
- Dar de roluri cum te apropii? Cum te "împrieteneşti" cu personajul pe care urmează să-l joci?
- Eu cred în prima mea lectură a textului, sunt atent la cum se aude rolul în capul meu, fără să deschid gura. E - să zicem - o chestiune de instinct. Şi, fiind un individ destul de muzical, cred foarte mult în ritmul scenei şi al cuvintelor, cred în impactul pauzelor. Sunt foarte concentrat pe partea asta, pentru că eu am tendinţa de a mă grăbi, de a alerga pe text, şi asta mă împiedică puţin, în sensul că nu mai pot să speculez, cum trebuie, pauzele. De pildă, la repetiţiile pentru "Coada", l-am studiat cu mare admiraţie pe colegul meu, Ion Grosu, care - cum îi spun eu în glumă - e mai de şcoală rusească: el face din pauze nişte opere de artă, exploatează pauzele, poate chiar mai mult decât ar trebui. Am avut destul de multe dispute prieteneşti pe tema asta. Tranşate de Iarina, care a zis "Nu, nu, e bine ce face Grosu!" (râde) De-asta e aşa de important regizorul! De-asta eu nu pot să lucrez cu un regizor care nu ştie ce vrea. Eu ştiu ce vreau şi dacă regizorul bâjbâie, mă încurcă. Nu-mi mai dau seama unde e mijlocul, unde am putea să ne întâlnim. De asemenea, am nevoie să lucrez cu un regizor în care să am încredere: să am încredere în viziunea lui şi să ştiu că el poate să comunice cu mine. Cred că regizorul trebuie să fie un bun comunicator. După care - pentru spectacolul ăsta, în particular - fiind tot timpul în scenă şi neavând prea multe obiecte la îndemână (doar o geantă, un walkman şi nişte căşti), am fost foarte preocupat de lucrul cu obiectul. A trebuit să aştept până la primul "şnur", ca să mă lămuresc cum pot să-mi acordez toate mişcările cu obiectele mele, astfel încât ele să ilustreze suplimentar personajul. Şi-aici aş vrea să-i mai fac un compliment lui Grosu, care a reuşit ca dintr-un simplu scăunel să scoată o mulţime de nuanţe: l-a folosit stând pe el, suindu-se pe el, ghemuindu-se pe el, stând în genunchi pe el... A fost extraordinar! A, şi tot pentru personajul ăsta, am mai făcut ceva: m-am folosit de cunoştinţele de lucru cu calculatorul şi de o serie de programe numite "Digital Audio Workstations", ca să-mi pregătesc un monolog pe care trebuia să-l cânt pe "Mica serenadă" a lui Mozart. Am luat deci "Mica Serenadă" şi textul şi-am început să cânt bucăţi, într-o altă ordine decât cea de la Mozart, şi să le lipesc între ele, până când am scos varianta integrală. Pe care apoi am învăţat-o. În desfăşurarea spectacolului, acesta e un moment foarte important şi trebuia să-l pregătesc cu minuţiozitate. Acum - sincer - nu ştiu dacă aplauzele care izbucnesc după această scenă mi se datorează exclusiv. Cred, mai degrabă, că ele vin şi din felul în care colegii mei, Nicodim Ungureanu şi Cristi Creţu (care joacă alternativ rolul Fleming), ştiu "să încaseze" scena asta. (râde)
- Se poate spune că te identifici cu personajul? Că te "topeşti" în el, cum declară atâţia actori...
- Nu, că atunci aş sugruma-o de-a binelea pe Desdemona şi-n fiecare seară aş avea nevoie de o altă actriţă. (râde) Pe mine, de-altfel, mă cam enervează actorii ăia trăirişti, cei care-ţi dau pumni în spate la modul serios, care te trag de păr pe bune... E şi o poveste cu Laurence Olivier pe tema asta: Olivier urma să intre în scenă şi se întâlneşte cu un alt actor din distribuţie care alergase în jurul teatrului. Olivier îl întreabă: "De ce alergi tu în jurul teatrului? La care colegul îi răspunde: "Păi, ca să intru în scenă ca şi cum am alergat." "Bine, îi zice atunci Olivier, dar nu poţi să joci asta?".
"Un public prost, într-o seară, poate să-mi strice şi-o săptămână"
Foto: Alexandra Sandu
- Dar despărţirea de personaj? Te deprimă ieşirea dintr-un rol, mai ales după ce l-ai jucat mai multă vreme?
- Eu nu mă pun în pielea personajelor mele, ci sunt acolo, împreună cu ele: mi-e milă de ele, râd cu ele sau urăsc împreună cu ele... De pildă, de Stephen mi-e milă la final. Când joc, simt că sunt Stephen, dar că sunt şi Tudor, căruia îi e milă de Stephen. Fireşte, ar putea exista riscul ca sentimentele acestea să fie percepute de public, să se "vadă" un soi de dedublare. Dar mie nu mi s-a întâmplat asta niciodată! Sau poate nu sunt eu un actor destul de bun şi fac o greşeală... Habar n-am! Dar, de multe ori, mă surprind contemplându-mi personajul în scenă. Apoi, după căderea cortinei, toate sentimentele încep să se scurgă, e un proces care mie îmi ia vreo oră. E ca atunci când ţi se pune atropină în ochi: trebuie să tot clipeşti o vreme, ca să ţi se limpezească vederea. Pe mine, mai îndelung mă "deprimă" o performanţă mai proastă dintr-o seară, când distribuţia nu a respectat întocmai indicaţiile regizorului şi ceea ce am hotărât la repetiţii, când actorii nu s-au mai acordat între ei, sau un public mai prost - i-a sunat unuia telefonul de trei ori sau l-a apucat logoreea. O performanţă proastă, ori un public prost, poate să-mi strice şi-o săptămână. Ies din personaj, dar rămân cumva pe scenă, cu gândul la cum am jucat sau la cum a reacţionat publicul. De starea de nemulţumire mă scutur mult mai greu. Asta pentru că eu sunt un actor educat să fac în fiecare seară la fel, să refac rolul, nu să îl reinventez. Dacă eu nu fac la fel, îi stric toată construcţia partenerului. Şi invers: dacă partenerul nu face la fel, îmi strică mie tot eşafodajul.
- Prin târg circulă zvonul că ai început repetiţiile la un "Tartuffe", în regia lui Laszlo Bocsardi, la Teatrul de Comedie. Este adevărat?
- Da, e adevărat. Am început repetiţiile spre sfârşitul primăverii, am făcut o pauză peste vară, dar le-am reluat acum, în septembrie. Şi premiera o vom avea în 31 octombrie. Cam din scurt, pentru gustul meu! Dar colegul Adrian Titieni, care-l joacă pe Orgon, a zis că-s destule. Şi cum eu sunt Tartuffe, nu pot să mă cert cu Orgon! (râde) Serios vorbind, partitura asta e o nouă provocare: joc titlul! Deci, se vor găsi destui care să zică: "Ia să vedem ce-a făcut Chirilă cu Tartuffe-ul ăsta!" Deci, trebuie să găsesc o soluţie - aşa cum am făcut şi cu Malvolio, în "A douăsprezecea noapte" - ca să dau o interpretare nouă, inedită, personajului. Sunt foarte încântat însă de "cheia" în care construieşte spectacolul Bocsardi şi trag nădejde ca totul să se termine cu bine.
"Merg în juriul de la «Vocea României», ca un băiat care a făcut ceva în muzică"
În rolul Stephen din spectacolul "Coada"
Foto: Adi Bulboacă - 2
- O altă noutate o reprezintă faptul că te-ai alăturat juriului din emisiunea "Vocea României", de la Pro TV, înlocuindu-l pe Horia Brenciu.
- Am acceptat propunerea de a deveni jurat la "Vocea României", fiindcă emisiunea asta nu se înscrie în seria "hai să ne dăm ochii peste cap şi să ne ridicăm fustiţele". Şi pentru că nu era vorba de prezentare de show: niciodată nu mi-am dorit să fiu prezentator de show şi nu era să încep acum. (râde) Eu merg acolo ca un băiat care a făcut ceva în muzică şi care îşi va da cu părerea despre nişte voci şi despre nişte atitudini în faţa unui public. Apoi voi încerca, în calitate de antrenor, să pregătesc vocile selectate pentru concurs. Ideea e că, în România, rock-ul e cam la pământ. Ba aş spune, chiar, pop-rock-ul! Eu nu sunt de acord cu muzica momentului: nu sunt de acord cu lipsa de substanţă a versurilor, nu sunt de acord că pentru radio ni se cere să facem versuri simpliste... Un cântec precum "Calul din Marlboro" probabil că acum n-ar mai trece de "grila" radiourilor, s-ar spune că oamenii nu sunt capabili să-i înţeleagă mesajul. Şi-atunci, mi s-a părut că postura aceasta de jurat/antrenor m-ar aduce în poziţia de a exercita o anume influenţă - benefică, zic eu - asupra unor copii care-şi doresc o carieră în muzică. Aş putea să-i duc la teatrul Bulandra sau la Comedie şi să le arăt scenele alea, aş putea să le povestesc cum am făcut eu lucrurile în profesia asta, aş putea, în esenţă, să le imprim un set de valori. Pe lângă asta, prezenţa la "Vocea României" poate să reprezinte şi o importantă formă de promovare a proiectelor mele. Să pomeneşti la Pro TV un spectacol de la teatrul Bulandra, înseamnă să te audă şase-şapte sute de mii de oameni. Ceea ce nu-i puţin lucru! Deci am încercat să văd părţile bune pe care mi le poate aduce colaborarea asta şi să mă gândesc mai puţin la faptul că există posibilitatea să mă erodez "pe sticlă".
- Inevitabil, lumea va face comparaţii între tine şi Horia Brenciu...
- Da. Şi nu mă deranjează. Eu sunt eu, iar Horia e Horia. Suntem două entităţi diferite şi am convingerea că oamenii vor pricepe asta rapid. Cred că dincolo de faptul că voi sta pe acelaşi scaun pe care a stat şi el, alte comparaţii reale nu încap. Mie, Horia mi-e drag, asta pentru că-i era drag tatei. I-am şi spus-o, de altfel. (râde) Dar noi suntem persoane cu viziuni muzicale şi profesionale diferite.
- Dar despre muzica ta personală, despre trupa "Vama" - nu s-a mai auzit nimic în ultimul timp.
- Da, muzical n-am fost prea inspirat în ultima perioadă. Anul ăsta, recunosc, muzica a căzut pe un loc inferior. Ştiu că asta i-a afectat pe colegii mei, din "Vama", dar ei au înţeles, de la început, că eu lucrez în două schimburi. Pe vremuri, chiar derulam schimburile în paralel. Acum am mai îmbătrânit şi eu şi nu mai pot să mă dedau la heirupisme ca atunci când aveam 20-30 de ani. Mai ales că pentru excesele alea am plătit cu viaţa personală. Adică e imposibil să nu apară probleme în viaţa personală când tu te dedici exclusiv şi agresiv profesiei: pe vremea aia, şi acasă nu vorbeam decât despre proiectele profesionale, iubitele mele erau forţate să-mi cunoască toate hopurile din teatru şi muzică, erau nevoite să-mi suporte toate stările, nu reuşeam deloc să despart apele astea... Mă rog! A venit însă un moment când mi-am dat seama că trebuie să fac ori muzică, ori teatru, s-o iau mai bătrâneşte, chiar dacă asta înseamnă că voi ajunge la destinaţie mai ca broasca ţestoasă. Anul ăsta e clar că e anul teatrului. Ba chiar, nu exclud să încep şi un al treilea proiect, după "Tartuffe". Despre care nu pot să vorbesc încă, pentru că, deocamdată, nu ştiu nimic sigur. În orice caz, cu muzica sunt în fază de "laborator": strâng teme pentru versuri sau, mai curând, strâng forme de a cânta despre aceleaşi teme.
- În vacanţă ai fost? Ţi-ai umplut rezervoarele pentru maratonul care te-aşteaptă?
Cu kite-ul pe apă
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
