Oare ce forţă misterioasă l-a făcut să reziste atât de mult? Prin ce miracol a reuşit să finalizeze călătoria până în Franţa, lungă de mii şi mii de kilometri, tocmai din Statele Unite? A izbutit, totuşi, deşi trupul lui, ros de ani de zile de cancer, se află la capătul puterilor, iar inima e gata să-i spargă pieptul. Mai are nevoie doar de un minut. Un minut de viaţă în plus, asta este tot ce îşi doreşte. O clipă, cât să o îmbrăţişeze pentru ultima dată pe cea pentru care făcuse călătoria asta nesăbuită, fata din fotografia de care nu se despărţise niciodată, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Îl aştepta acolo, într-o fermă veche din sudul Franţei. Simţi că îl înăbuşă plânsul. Şi dacă moartea îl va lipsi de acea clipă de fericire la care visa de peste şaizeci de ani?
Prăbuşirea
Era 1 august 1944. Un bombardier B17, aparţinând escadrilei a 8-a a armatei americane, tocmai decolase din Anglia. Misiunea sa era să distrugă buncărele germanilor din regiunea Tours. Dar de câteva zile, germanii aveau tunuri de antiaeriană noi, capabile să atingă orice avion, chiar dacă zbura la opt mii de metri altitudine. Lovit în plin de un obuz, bombardierul american pierde foarte rapid din înălţime. Flăcările învăluie carlinga, putând să facă să explodeze în orice clipă cele trei tone de bombe stivuite acolo. În ciuda pericolului iminent, cei nouă membri ai echipajului îşi păstrează calmul în continuare. Printre ei se află şi Donald Jirik. Avea doar 20 de ani pe atunci. Agăţat de mitraliera din coada avionului, tânărul sergent aşteaptă, fără să se clintească, ordinul de evacuare a avionului. Câteva secunde mai târziu, executând indicaţiile pilotului, îşi pune paraşuta şi sare în gol, în urma camarazilor săi. Sub el, bombardierul se prăbuşeşte în flăcări, peste o fermă din Montlouis-sur-Loire, părăsită ca prin minune de locuitorii ei. Donald Jirik şi camarazii săi aterizează într-o zonă controlată parţial de rezistenţa franceză. Din nefericire, patru dintre aviatori, căzuţi în mâinile nemţilor, au terminat războiul într-un lagăr. Ceilalţi cinci au norocul de a fi recuperaţi de partizani şi daţi în grija ţăranilor din zonă. Jirik e găzduit de un viticultor din comuna Saint-Martin-le-Beau. Scăpat de uniforma de militar, îmbrăcat în haine civile, este dus, apoi, pe malul stâng al râului Cher, fiind preluat de un grup de partizani. Peste câteva zile, îmbrăcat cu haine ţărăneşti, este dus în timpul nopţii la ferma familiei Besse, nişte agricultori foarte activi în cadrul rezistenţei franceze. Pilotul american e ascuns într-un hambar, având drept pat paiele pe care le împarte cu vacile şi viţeii: casa lui, multă vreme de atunci înainte.
Întâlnire cu un înger
Adrian Besse şi soţia lui aveau o fată în vârstă de 15 ani, pe nume Solange. Ea era legătura secretă a casei cu soldatul american. Îi ducea de mâncare lui Donald Jirik şi apă pentru spălat. Copila nu ştia niciun cuvânt în limba engleză, la rândul său, Jirik nu vorbea franceza. Aşadar, cei doi au comunicat prin gesturi. Dimineaţa şi seara, la micul dejun şi la cină, ritualul era de fiecare dată acelaşi. Fetiţa îi întindea tânărului american coşul cu hrană şi apoi se aşeza în faţa lui. În timp ce îl privea cum mănâncă, îi vorbea încontinuu, chiar dacă el nu pricepea nimic. Din când în când, dădea din cap, mormăind unul sau două cuvinte americane, pentru a o încuraja să îşi continue monologul.
Jirik se temea din toate puterile lui de momentul când ea avea să-şi ia coşul de paie şi să fugă înapoi la familia ei, în clădirea principală a fermei. Singurătatea îl apăsa cumplit. N-avea cu cine să schimbe o vorbă, nu ştia ce se întâmplă cu frontul, n-avea nimic de citit, nu primea informaţii, viaţa lui se transformase într-o chinuitoare aşteptare, în care singurul lucru viu era fata aceea mereu zâmbitoare, care vorbea întruna, fiindcă simţea că asta îi dă curaj. Ar fi vrut să o atingă, să o îmbrăţişeze frăţeşte, dar frica îl paraliza. Totuşi, într-o zi, Jirik a avut curajul să-şi aşeze mâna pe mâna ei. Solange a zâmbit, şi-a pus cealaltă palmă pe mâna lui, şi a început să-şi legene braţele. Au râs amândoi. Era un joc din copilărie pe care-l ştiau...
Pe drumul vieţii
La începutul lunii septembrie, zona a fost eliberată de trupele aliate debarcate în Normandia. Donald Jirik poate să iasă afară din grajd, pentru a se alătura unei unităţi americane. O strânge minute în şir în braţe pe Solange, înainte de a se urca în camionul ce avea să îl ducă în cel mai apropiat oraş. Aşezat în spate, cu ochii în lacrimi, el mai vede în depărtare silueta fetei, care îi face cu mâna semne de adio. Pentru a nu o uita niciodată, înainte de a pleca, le ceruse părinţilor o fotografie de-a ei. Nu se va mai despărţi de ea niciodată. Peste câteva săptămâni, Donald Jirik ajunge în Minnesota natală. Prins de viaţa cotidiană, uită, puţin câte puţin, războiul.
Un mariaj fericit şi doi copii superbi îl ajută să-şi şteargă din minte încercările prin care a trecut. Doar o singură amintire nu se va şterge niciodată: grajdul de vite, cu Solange aşezată în faţa lui. În fiecare zi deschide portofelul şi se uită cu nostalgie la fetiţa blondă, îmbrăcată într-o rochie de lână, stând în zăpadă, în curtea unei ferme franceze.
Dar Donald Jirik va primi un imbold ciudat din partea destinului. La 60 de ani de la terminarea războiului, nimeni nu ar fi crezut că acolo, în Tourraine, urmaşii partizanilor din rezistenţa franceză hotărâseră să comemoreze prăbuşirea bombardierului american B17, care luptase pentru eliberarea ţării lor. Printre aceştia se afla un fost militar al cărui tată participase la salvarea piloţilor americani. Ajutat de câţiva prieteni, el încerca să îi găsească pe supravieţuitorii dramei. Unul dintre ei murise, un altul suferea de Alzheimer. Dar mai trăia Donald Jirik, pe care francezul a reuşit să îl găsească la telefon. Acesta îi explică bătrânului uluit că el şi prietenii săi doresc să ridice un monument în locul în care se prăbuşise avionul. Inaugurarea fusese programată pentru 1 august 2004. La început, Donald s-a gândit să refuze, mărturisind că este foarte bolnav, dar în clipa aceea, ca prin minune, a dus mâna la portofel. Cu vârful degetelor, bătrânul a scos din el fotografia învechită. "Dacă îmi spuneţi data inaugurării, voi veni. Voi face această călătorie pentru a revedea pe cineva la care ţin foarte mult". Cu vocea sugrumată de emoţie, fostul soldat a evocat amintirea săptămânilor petrecute în clandestinitate, la ferma din Franţa. "O cheamă Solange. Nu îi mai ştiu numele de familie, dar am fotografia ei şi am să vă trimit o copie". Peste câteva zile, un anunţ de căutare neobişnuit a apărut în presa locală franceză. Oare fetiţa în cauză mai trăia? Într-o zi, ca printr-o nouă minune, o cititoare a sunat la ziar. O cunoştea foarte bine pe fetiţa din fotografie, pentru că era vorba despre mama ei...
Pe 1 august 2004, însoţit de fiul său, Dennis, Donald Jirik este primit ca un erou, la Montlouis-sur-Loire. Dar călătoria îl epuizase. În soarele strălucitor al acelei superbe zile de vară, trăsăturile sale vădeau cum el încerca zadarnic să-şi reprime grimasele provocate de durere. Cu toate acestea, a făcut faţă cu mult curaj la ceremonia la care au participat 400 de persoane, care l-au aplaudat cu emoţie, când veteranul american s-a apropiat de monument. "Minunat", a rostit. "Mă bucur că am supravieţuit ca să prind finalul războiului. Sacrificiul nostru a fost răsplătit". Vocea sa era vibrantă şi emoţionată. Încercând să nu îşi arate oboseala cumplită, a ascultat, în poziţie de drepţi, discursul oficialilor şi al foştilor partizani.
Dar organizatorii păstraseră surpriza pentru la sfârşit. Când ceremonia s-a terminat, Donald Jirik a fost condus până la ferma familiei Besse, locul unde se ascunsese, după prăbuşirea avionului. A împins poarta. În curte, o femeie în vârstă se îndrepta spre el. Imediat, în ciuda anilor scurşi, a recunoscut-o pe "fetiţa din fotografie". Era Solange. A deschis braţele şi a început să plângă. Îmbrăţişarea a durat minute în şir. La fel ca în urmă cu zeci de ani, nu au putut să îşi spună niciun cuvânt. Fostul aviator nu vorbea franceza, iar Solange nu ştia niciun cuvânt în engleză. Dar regăsirea nu avea nevoie de cuvinte. Donald Jirik îşi îndeplinise dorinţa care îl bântuise toată viaţa.