- Deși mulți fani tânjesc să te vadă și să te asculte în concerte, alături de trupa "Vama", tu te-ai dedicat, de la un timp, teatrului. În primăvara aceasta, ai revenit pe scenă cu rolul Stephen, din spectacolul "Coada", de la teatrul "Bulandra", în regia doamnei Iarina Demian. Cum îți argumentezi opțiunea?
- "Coada" este un text fabulos! Ceea ce mi se pare esențial, pentru că, în opinia mea, poți face dintr-un text reușit un spectacol prost, dar sigur nu faci dintr-un text prost un spectacol bun. Pe de altă parte, spectacolul ăsta a fost jucat la Paris timp de douăzeci și doi de ani, a fost aclamat atât de critici, cât și de public și, peste toate, a fost girat de Eugen Ionesco, printr-o prefață celebră, în care, prin câteva cuvinte, a extras esența piesei: "Desigur, locul întâi este o iluzie. Nici o linie nu are capăt... Avem nevoie să credem că există un loc întâi, altfel cum am putea să avem competiții?" Asta se petrece, așadar, în acest spectacol: un om se așează la o coadă, în spatele lui se mai așează cineva, nici unul dintre ei nu știe pentru ce stă la coadă sau fiecare are sentimentul că stă la o altă coadă și de-aici începe o demență, o luptă crâncenă, alcătuită din tot felul de păcăleli, prin care fiecare încearcă să "fure" locul întâi. Ca în viață, nu?... Stephen, personajul meu, este cel care îi învrăjbește pe toți, dar, într-un final, și el pică în aceeași plasă: în plasa iluziei locului întâi, în plasa acelei satisfacții care, de fapt, e inexistentă. Dacă vrei, Stephen are ceva din Don Quijote. Numai că Don Quijote are această nevoie de evadare, de a idealiza viața, tocmai pentru a o putea suporta. Stephen, în schimb, nu este un idealist, el vede partea negativă a vieții și se folosește de ea. De-asta mi s-a și părut atât de incitantă propunerea de a-l juca. Spectacolul s-a lansat în primăvară, am jucat vreo zece spectacole, am făcut testul publicului și l-am trecut cu brio, iar acum ne pregătim pentru premiera oficială, care va avea loc chiar luna asta, în septembrie, sau, cel mai târziu, în octombrie.
- Ai lipsit doi ani de pe scenă. Pui pauze mari între tine și pasiunile tale. De ce?
- Eu niciodată n-am crezut că trebuie să joci mai mult de un rol pe an. Dacă vrei să faci un rol memorabil, trebuie să-i dai acelui personaj timp și implicare, trebuie să-l "rumegi", trebuie să te bucuri de el... Și nu poți, cu-adevărat, să-ți migălești personajul și apoi să pregătești întregul spectacol - mă refer la discuțiile și repetițiile cu colegii și regizorul - în trei săptămâni sau o lună. Cum vedem deseori că se întâmplă pe piață. Cred că un spectacol bun are nevoie de minim 70-80 de repetiții. Deși trăim în epoca vitezei, unele lucruri chiar nu pot fi făcute în viteză. Nu sunt de acord cu actoria făcută pe bandă rulantă, nu sunt de acord cu mai mult de două roluri pe an - și două mi se par prea multe! Pentru că orice rol cere de la tine o formă de transfer de personalitate - îi dai acelui rol foarte mult din tine, iar înapoi nu-ți poți lua decât jucând, or, dacă tu, imediat după un spectacol, intri într-un altul, ajungi la o situație ușor schizofrenică. Dar, probabil că eu sunt privilegiat, fiindcă nu trăiesc exclusiv din teatru. Poate că dacă lucrurile ar fi stat altfel, atunci nu mi-aș mai fi permis să fac pauze, să mă implic în spectacole care se coc pe-ndelete, să fac doar câte un rol pe an... Oricum, pauza asta, despre care m-ai întrebat, n-a fost nici voită, nici nevoită. Pur și simplu, s-a întâmplat. La mine, la Comedie, n-au apărut în timpul ăsta niște oferte concrete, care să mă incite sau vreun regizor cu care să empatizez, iar în sistemul independent de teatru, situația e din ce în ce mai dificilă, mai ales din pricina problemei spațiilor. Așadar, am stat cuminte, până am găsit ceva care să-mi placă. Dar să știi că n-am pierdut vremea: am citit multe piese, am descoperit texte, am făcut muzică, am trăit... A fost o perioadă bună!
Talentul se slefuiește ca un cuțit
- Aparent ai declarat într-un interviu că te-ai pregătit în mod special pentru această revenire. Revenirea pe scenă presupune un comportament special?
- Nu știu ce-a vrut să spună autorul. (râde) Nu cred că te pregătești niciodată pentru așa ceva. Sau, singura pregătire - dar cu care ești dator întotdeauna - este aceea de a repeta serios. Trăiesc cu sentimentul că talentul se menține prin șlefuire. Așa cum șlefuiești un cuțit care nu mai taie bine. Dar nu mai sunt nici adeptul workaholismului. Cred că mai trebuie să și contemplăm viața. A, poți să ai perioade în care să tragi ceva mai tare, dar asta nu trebuie să se transforme în rutină, că rezultatul nu poate să fie unul benefic. Uite, și eu, pentru "Coada", am repetat inclusiv sâmbăta, dar numai fiindcă mi-era dor de repetiții și pentru că și colegii mei au fost de acord. Însă efortul ăsta s-a cunoscut, adică a fost destul de obositor: din februarie până în aprilie, am ținut-o tot în repetiții, uneori și câte șase ore pe zi, iar duminicile îmi rezolvam problemele domestice, deci nici atunci nu mă relaxam. Singurele momente de respiro erau seara, când ieșeam din teatru - spectacolul se joacă la sala Space, de la Grădina Icoanei - și vedeam părculețul ăla minunat. E o bucurie extraordinară să ieși și să te uiți la copacii ăia bătrâni, la spațiul ăla care încă mai păstrează reminiscențe ale unui "de demult". De-altfel, toată zona aia mi se pare a fi cea mai frumoasă din București. Din punctul ăsta de vedere, cel puțin, îi consider privilegiați pe actorii angajați la teatrul "Bulandra". În orice caz, am recurs la acest maraton, fiindcă am vrut să fiu super-pregătit pentru rolul ăsta. Iar acum pot să spun, împăcat, că am dat maximum din mine, pot să spun că ăsta sunt eu, Chirilă-actorul, la momentul 2014 și că, la nivelul ăsta, nu puteam să fac personajul mai bine de-atât. Mi se pare important să urci pe scenă, în prima seară, cu această stare de împăcare interioară.
- Dar de roluri cum te apropii? Cum te "împrietenești" cu personajul pe care urmează să-l joci?
- Eu cred în prima mea lectură a textului, sunt atent la cum se aude rolul în capul meu, fără să deschid gura. E - să zicem - o chestiune de instinct. Și, fiind un individ destul de muzical, cred foarte mult în ritmul scenei și al cuvintelor, cred în impactul pauzelor. Sunt foarte concentrat pe partea asta, pentru că eu am tendința de a mă grăbi, de a alerga pe text, și asta mă împiedică puțin, în sensul că nu mai pot să speculez, cum trebuie, pauzele. De pildă, la repetițiile pentru "Coada", l-am studiat cu mare admirație pe colegul meu, Ion Grosu, care - cum îi spun eu în glumă - e mai de școală rusească: el face din pauze niște opere de artă, exploatează pauzele, poate chiar mai mult decât ar trebui. Am avut destul de multe dispute prietenești pe tema asta. Tranșate de Iarina, care a zis "Nu, nu, e bine ce face Grosu!" (râde) De-asta e așa de important regizorul! De-asta eu nu pot să lucrez cu un regizor care nu știe ce vrea. Eu știu ce vreau și dacă regizorul bâjbâie, mă încurcă. Nu-mi mai dau seama unde e mijlocul, unde am putea să ne întâlnim. De asemenea, am nevoie să lucrez cu un regizor în care să am încredere: să am încredere în viziunea lui și să știu că el poate să comunice cu mine. Cred că regizorul trebuie să fie un bun comunicator. După care - pentru spectacolul ăsta, în particular - fiind tot timpul în scenă și neavând prea multe obiecte la îndemână (doar o geantă, un walkman și niște căști), am fost foarte preocupat de lucrul cu obiectul. A trebuit să aștept până la primul "șnur", ca să mă lămuresc cum pot să-mi acordez toate mișcările cu obiectele mele, astfel încât ele să ilustreze suplimentar personajul. Și-aici aș vrea să-i mai fac un compliment lui Grosu, care a reușit ca dintr-un simplu scăunel să scoată o mulțime de nuanțe: l-a folosit stând pe el, suindu-se pe el, ghemuindu-se pe el, stând în genunchi pe el... A fost extraordinar! A, și tot pentru personajul ăsta, am mai făcut ceva: m-am folosit de cunoștințele de lucru cu calculatorul și de o serie de programe numite "Digital Audio Workstations", ca să-mi pregătesc un monolog pe care trebuia să-l cânt pe "Mica serenadă" a lui Mozart. Am luat deci "Mica Serenadă" și textul și-am început să cânt bucăți, într-o altă ordine decât cea de la Mozart, și să le lipesc între ele, până când am scos varianta integrală. Pe care apoi am învățat-o. În desfășurarea spectacolului, acesta e un moment foarte important și trebuia să-l pregătesc cu minuțiozitate. Acum - sincer - nu știu dacă aplauzele care izbucnesc după această scenă mi se datorează exclusiv. Cred, mai degrabă, că ele vin și din felul în care colegii mei, Nicodim Ungureanu și Cristi Crețu (care joacă alternativ rolul Fleming), știu "să încaseze" scena asta. (râde)
- Se poate spune că te identifici cu personajul? Că te "topești" în el, cum declară atâția actori...
- Nu, că atunci aș sugruma-o de-a binelea pe Desdemona și-n fiecare seară aș avea nevoie de o altă actriță. (râde) Pe mine, de-altfel, mă cam enervează actorii ăia trăiriști, cei care-ți dau pumni în spate la modul serios, care te trag de păr pe bune... E și o poveste cu Laurence Olivier pe tema asta: Olivier urma să intre în scenă și se întâlnește cu un alt actor din distribuție care alergase în jurul teatrului. Olivier îl întreabă: "De ce alergi tu în jurul teatrului? La care colegul îi răspunde: "Păi, ca să intru în scenă ca și cum am alergat." "Bine, îi zice atunci Olivier, dar nu poți să joci asta?".
"Un public prost, într-o seară, poate să-mi strice și-o săptămână"
- Dar despărțirea de personaj? Te deprimă ieșirea dintr-un rol, mai ales după ce l-ai jucat mai multă vreme?
- Eu nu mă pun în pielea personajelor mele, ci sunt acolo, împreună cu ele: mi-e milă de ele, râd cu ele sau urăsc împreună cu ele... De pildă, de Stephen mi-e milă la final. Când joc, simt că sunt Stephen, dar că sunt și Tudor, căruia îi e milă de Stephen. Firește, ar putea exista riscul ca sentimentele acestea să fie percepute de public, să se "vadă" un soi de dedublare. Dar mie nu mi s-a întâmplat asta niciodată! Sau poate nu sunt eu un actor destul de bun și fac o greșeală... Habar n-am! Dar, de multe ori, mă surprind contemplându-mi personajul în scenă. Apoi, după căderea cortinei, toate sentimentele încep să se scurgă, e un proces care mie îmi ia vreo oră. E ca atunci când ți se pune atropină în ochi: trebuie să tot clipești o vreme, ca să ți se limpezească vederea. Pe mine, mai îndelung mă "deprimă" o performanță mai proastă dintr-o seară, când distribuția nu a respectat întocmai indicațiile regizorului și ceea ce am hotărât la repetiții, când actorii nu s-au mai acordat între ei, sau un public mai prost - i-a sunat unuia telefonul de trei ori sau l-a apucat logoreea. O performanță proastă, ori un public prost, poate să-mi strice și-o săptămână. Ies din personaj, dar rămân cumva pe scenă, cu gândul la cum am jucat sau la cum a reacționat publicul. De starea de nemulțumire mă scutur mult mai greu. Asta pentru că eu sunt un actor educat să fac în fiecare seară la fel, să refac rolul, nu să îl reinventez. Dacă eu nu fac la fel, îi stric toată construcția partenerului. Și invers: dacă partenerul nu face la fel, îmi strică mie tot eșafodajul.
- Prin târg circulă zvonul că ai început repetițiile la un "Tartuffe", în regia lui Laszlo Bocsardi, la Teatrul de Comedie. Este adevărat?
- Da, e adevărat. Am început repetițiile spre sfârșitul primăverii, am făcut o pauză peste vară, dar le-am reluat acum, în septembrie. Și premiera o vom avea în 31 octombrie. Cam din scurt, pentru gustul meu! Dar colegul Adrian Titieni, care-l joacă pe Orgon, a zis că-s destule. Și cum eu sunt Tartuffe, nu pot să mă cert cu Orgon! (râde) Serios vorbind, partitura asta e o nouă provocare: joc titlul! Deci, se vor găsi destui care să zică: "Ia să vedem ce-a făcut Chirilă cu Tartuffe-ul ăsta!" Deci, trebuie să găsesc o soluție - așa cum am făcut și cu Malvolio, în "A douăsprezecea noapte" - ca să dau o interpretare nouă, inedită, personajului. Sunt foarte încântat însă de "cheia" în care construiește spectacolul Bocsardi și trag nădejde ca totul să se termine cu bine.
"Merg în juriul de la «Vocea României», ca un băiat care a făcut ceva în muzică"
- O altă noutate o reprezintă faptul că te-ai alăturat juriului din emisiunea "Vocea României", de la Pro TV, înlocuindu-l pe Horia Brenciu.
- Am acceptat propunerea de a deveni jurat la "Vocea României", fiindcă emisiunea asta nu se înscrie în seria "hai să ne dăm ochii peste cap și să ne ridicăm fustițele". Și pentru că nu era vorba de prezentare de show: niciodată nu mi-am dorit să fiu prezentator de show și nu era să încep acum. (râde) Eu merg acolo ca un băiat care a făcut ceva în muzică și care își va da cu părerea despre niște voci și despre niște atitudini în fața unui public. Apoi voi încerca, în calitate de antrenor, să pregătesc vocile selectate pentru concurs. Ideea e că, în România, rock-ul e cam la pământ. Ba aș spune, chiar, pop-rock-ul! Eu nu sunt de acord cu muzica momentului: nu sunt de acord cu lipsa de substanță a versurilor, nu sunt de acord că pentru radio ni se cere să facem versuri simpliste... Un cântec precum "Calul din Marlboro" probabil că acum n-ar mai trece de "grila" radiourilor, s-ar spune că oamenii nu sunt capabili să-i înțeleagă mesajul. Și-atunci, mi s-a părut că postura aceasta de jurat/antrenor m-ar aduce în poziția de a exercita o anume influență - benefică, zic eu - asupra unor copii care-și doresc o carieră în muzică. Aș putea să-i duc la teatrul Bulandra sau la Comedie și să le arăt scenele alea, aș putea să le povestesc cum am făcut eu lucrurile în profesia asta, aș putea, în esență, să le imprim un set de valori. Pe lângă asta, prezența la "Vocea României" poate să reprezinte și o importantă formă de promovare a proiectelor mele. Să pomenești la Pro TV un spectacol de la teatrul Bulandra, înseamnă să te audă șase-șapte sute de mii de oameni. Ceea ce nu-i puțin lucru! Deci am încercat să văd părțile bune pe care mi le poate aduce colaborarea asta și să mă gândesc mai puțin la faptul că există posibilitatea să mă erodez "pe sticlă".
- Inevitabil, lumea va face comparații între tine și Horia Brenciu...
- Da. Și nu mă deranjează. Eu sunt eu, iar Horia e Horia. Suntem două entități diferite și am convingerea că oamenii vor pricepe asta rapid. Cred că dincolo de faptul că voi sta pe același scaun pe care a stat și el, alte comparații reale nu încap. Mie, Horia mi-e drag, asta pentru că-i era drag tatei. I-am și spus-o, de altfel. (râde) Dar noi suntem persoane cu viziuni muzicale și profesionale diferite.
- Dar despre muzica ta personală, despre trupa "Vama" - nu s-a mai auzit nimic în ultimul timp.
- Da, muzical n-am fost prea inspirat în ultima perioadă. Anul ăsta, recunosc, muzica a căzut pe un loc inferior. Știu că asta i-a afectat pe colegii mei, din "Vama", dar ei au înțeles, de la început, că eu lucrez în două schimburi. Pe vremuri, chiar derulam schimburile în paralel. Acum am mai îmbătrânit și eu și nu mai pot să mă dedau la heirupisme ca atunci când aveam 20-30 de ani. Mai ales că pentru excesele alea am plătit cu viața personală. Adică e imposibil să nu apară probleme în viața personală când tu te dedici exclusiv și agresiv profesiei: pe vremea aia, și acasă nu vorbeam decât despre proiectele profesionale, iubitele mele erau forțate să-mi cunoască toate hopurile din teatru și muzică, erau nevoite să-mi suporte toate stările, nu reușeam deloc să despart apele astea... Mă rog! A venit însă un moment când mi-am dat seama că trebuie să fac ori muzică, ori teatru, s-o iau mai bătrânește, chiar dacă asta înseamnă că voi ajunge la destinație mai ca broasca țestoasă. Anul ăsta e clar că e anul teatrului. Ba chiar, nu exclud să încep și un al treilea proiect, după "Tartuffe". Despre care nu pot să vorbesc încă, pentru că, deocamdată, nu știu nimic sigur. În orice caz, cu muzica sunt în fază de "laborator": strâng teme pentru versuri sau, mai curând, strâng forme de a cânta despre aceleași teme.
- În vacanță ai fost? Ți-ai umplut rezervoarele pentru maratonul care te-așteaptă?
- Vacanță adevărată n-am mai avut din ianuarie. Și problema e că, de niște ani încoace, mi-am descoperit o mare pasiune: kite-surfing-ul. Or, anul ăsta n-am apucat să-mi fac plinul. O vară fără 10-12 zile efective, în care să ies cu kite-ul pe apă, e o vară incompletă. Iar vara asta a fost incompletă. Noroc că se anunță vreme bună și pentru toamnă și poate reușesc să-mi fac "norma". Concediu n-o să am, dar măcar că mă urc în mașină, mă duc la mare, ies cu kite-ul și mă întorc, în aceeași zi, în București și tot n-am de gând să mă dau bătut!