LAURA TEODORU (DIGI24 HD) - "Mi-ar plăcea să ajung o emblemă a ştirilor sportive din România"

Anii de ucenicie

- Eşti cea mai seducătoare şi graţioasă apariţie între prezentatorii de sport de pe Digi24 HD. Iei ochii telespectatorilor înainte să rosteşti ştirile. Deşi nu mai este o noutate ca pe micul ecran femeile să vorbească despre fotbal şi box, domeniul e ocupat, majoritar, de bărbaţi. Cum te simţi printre ei?

- Minunat! Eu cred că secretul constă tocmai în a nu privi situaţia ca pe o competiţie. Redacţia noastră de sport este o echipă. Suntem toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Şi atenţia focalizată pe noi a crescut. Din păcate, piaţa s-a restrâns foarte mult: Antena 1 nu mai are sport, Realitatea nu are sport, RTV-ul nu are sport, Kanal D nu are sport. Practic, cu emisiuni de sport am mai rămas doar noi şi Pro TV-ul. În ce priveşte prezenţa femeilor pe canalele de sport, cred că ea se explică exact prin ce-ai spus: prin graţie şi seducţie. Fetele aduc mai multă audienţă. Băieţii sunt percepuţi ca fiind mai credibili, iar fetele mai provo­catoare, în sens frumos: în clipa când apar pe ecran, pu­blicul mas­culin, majoritar la ştirile sportive, e ime­diat cap­tivat. Şi chiar şi în redacţie avem beneficii: sun­tem tratate ca nişte prinţese de colegii noştri. Toa­tă lumea ne sare în ajutor, toată lumea e foarte curte­ni­toare... La Digi24, sportul chiar e iubit. Iar eu m-am lăsat "con­taminată" total. Dacă, în urmă cu nişte ani, înce­puse să mă bată gândul să trec la pre­zen­tarea de ştiri de interes general, acum m-am răsucit la 180 de grade: vreau să fac carieră în sport, vreau să rămân în dome­niul ăsta pentru veş­nicie. Mi-ar plăcea ca, la pa­tru­zeci şi ceva de ani - sau cât îmi va permite fizicul să rezist pe sticlă - să ajung să fiu considerată o emblemă a ştirilor sportive din România.

- Cum te-ai împrietenit cu sportul? Îl practici şi în realitate? Mergi pe teren la me­ciurile de fotbal?

- În domeniul sportului, începutul meu de drum s-a petrecut la Realitatea TV. Şi de unde cre­deam că o să intru pe post într-o săptămâ­nă, am intrat abia peste aproape trei luni, iar asta datorită domnului Cătălin Popa, cel care "mi-a pus pâinea şi cuţitul în mână", adică s-a ocupat intensiv de pregătirea mea. Deşi nu pătrun­deam pentru prima dată într-o tele­viziune, el a insistat să mai iau nişte ore de dicţie, apoi am trecut la testele de cunoş­tinţe: ce înseamnă Ligă, ce înseam­nă Pri­mera Di­vision, cine e antrenorul echi­pei X etc... Ajun­sesem să-mi fie frică să mai ies pe holu­rile televiziunii, fiindcă, pe unde mă întâlnea, domnul Popa mă şi "ata­ca": "Cât a fost sco­rul în meciul din­tre X şi Y?" sau "Cine a câştigat asea­ră?" sau "Cum îl cheamă pe ju­cătorul care în finala X, a înscris golul câşti­gător?" şi aşa mai departe. Eram absolut te­ro­rizată! (râde) Dar ce bine mi-a prins această pregătire! În felul ăsta, când am apărut, în sfârşit, pe micul ecran, am fost foarte si­gură pe mine. Ştiam ce şi cum se în­tâmplă şi eram conştientă că nu prea mai puteam fi prinsă pe picior greşit. Ulterior, am ajuns să fac şi relatări de la faţa lo­cului, de pe terenul de sport, să realizez inter­viuri şi să prezint şi jurnale live, deci fără promp­ter. Deci, la întrebarea dacă am legătură cu sportul şi din­colo de mi­cul ecran, răspun­sul este afirmativ: pe de o parte, sunt prezentă în realitatea spor­tivă, pe de alta, am fost şi un copil extrem de activ, deşi n-am făcut sport la ni­vel de per­formanţă. Doar în şcoală am fost în echi­pa de baschet - îmi plăcea foarte mult! - iar apoi m-a cuprins febra fotba­lului. Asta, sub influenţa tatei, care era fan al echi­pei "Farul Constanţa" şi mă lua de­seori cu el pe stadion. În schimb, acum, mi-am alcătuit un program destul de riguros de sport: merg la sală, fac jogging şi înot.

Fetiţa de pe malul mării

- Cum e să fii născută pe malul mării? Faptul ăsta îţi lărgeşte orizontul? Îţi imprimă şi o perspec­tivă de viaţă mai largă, mai liberă?

- Născută în Constanţa, crescută în Năvodari... Da, cred că acest orizont larg al copilăriei mi-a impri­mat o anume deschidere, o perspectivă de viaţă mai cu­prin­zătoare. Privind în urmă, la parcursul vieţii me­le de până acum, văd o persoană care nu s-a lăsat vârâ­tă într-un tipar, nu s-a lăsat încorsetată de nişte şa­bloa­ne. Am fost eu însămi în tot ce-am făcut. Şi nici de acum înainte nu am de gând să abandonez acest "plan de atac". Sunt un om foarte puternic, care nu acceptă decât autoritatea lui Dumnezeu. Şi cred că a mai exis­tat un element care m-a modelat ca structură: faptul că acolo, pe malul mării, am trăit printre oa­meni de diverse etnii. Dobrogea este un loc unde, de-a lungul timpului, s-au aşezat tot felul de neamuri, cu tradiţiile lor, cu particularităţile lor com­porta­men­tale şi psiho­lo­gice. Pe de altă parte, în copilăria mea, Năvo­dariul era o destinaţie pentru mulţi dintre elevii care mergeau în tabere. La noi în oraş era un perpetuu du-te-vino de copii, din toate colţurile ţării, pe care eu abia îi aştep­tam. Mă jucam cu ei şi, fără să-mi dau seama, mă infuzam cu un "nou" de care nu aş fi avut parte, stând doar în comunitatea mea.

- Ai vreo amintire care să te lege, în mod special, de acea perioadă?

- Da, însă ea nu are drept cadru Năvodariul şi ma­rea, ci comuna Kogălniceanu, satul bunicilor mei din­spre mamă, unde mergeam deseori în vacanţe şi la sfârşit de săptămână. Acolo, furişându-mă din ogradă, îmi plăcea să mă duc în cimitir. Îmi plăcea liniştea de acolo, îmi plăcea că era multă verdeaţă, că erau flori, şi cel mai mult îmi plăcea că erau... poveşti. Priveam fotografiile de pe cruci şi încercam să-mi imaginez cum arătase viaţa acelor oameni. Construiam adevăra­te filme în minte, pornind de la acele fotografii şi de la datele săpate în piatră, care-mi fixau perioada de timp a poveştii. Iar locul meu preferat, cea mai bogată sursă de inspiraţie, era mormântul unui aviator care, în loc de cruce, avea un monument alcătuit din două aripi mari. Acolo stăteam cel mai mult: eram fascinată de chipul acelui bărbat şi de viaţa pe care i-o imagi­nasem. Nici până azi nu ştiu dacă măcar o fărâmă din fan­tasmele mele de copilă co­respundeau cu realitatea.

Vis de dragoste

- Ai o fetiţă superbă, deşi nu ai fost niciodată căsătorită. Face parte din acelaşi spirit de libertate şi de refuz al şabloanelor?

- Sophie este un copil făcut dintr-o mare dragoste şi este un copil extraordinar de dorit de ambii părinţi. Ce mai contau nişte acte, pe lângă sentimentele astea atât de intense?! De-altfel, şi povestea care a dus la venirea ei pe lume e destul de ieşită din şabloane. Prima întâlnire dintre mine şi viitorul tată al lui Sophie s-a petrecut în Constanţa: eu aveam douăzeci şi trei de ani, mergeam pe stradă, iar el trecea pe aceeaşi stra­dă, cu maşina. M-a văzut, a parcat, a alergat şi a cum­părat un buchet de flori, încercând, în acelaşi timp, să nu mă scape din ochi, apoi a dat fuga după mine şi mi l-a oferit. Eu i-am mulţumit, dar i-am spus că lucrurile trebuiau să se oprească acolo, pentru că, la vremea aceea, eram implicată într-o relaţie. A înţeles şi s-a retras. Dar după patru ani, când eu ajunsesem deja în Bucureşti, ne-am reîntâlnit. Şi - culmea! - cu toate că între timp, din blondă devenisem şatenă şi mă mai şi maturizasem, Adrian m-a recunoscut! A venit la mine şi m-a întrebat: "Eşti din Con­stan­ţa, nu? Şi, cu nişte ani în urmă, ai fost blondă!" După ce i-am confirmat şi după ce-am mai stat puţin de vorbă, foarte direct, el mi-a spus: "Tu eşti destinul meu. Altfel nu pot ex­plica reîntâlni­rea cu tine şi starea pe care o am. Sunt îndrăgos­tit nebuneşte. Eşti femeia ală­turi de care vreau să-mi întemeiez o familie, cu care vreau să fac copii." Şi aşa am şi făcut. (râde) La patru luni după ce-am devenit un cuplu, am rămas însăr­cinată cu So­phie. Nici nu-ţi pot spune ce bucurie am simţit amân­doi, când am primit vestea! Apoi Sophie s-a năs­cut... La un moment dat, ne-am dat însă sea­ma că nu eram meniţi să rămânem împreună şi, după patru ani de iubire, ne-am despărţit. Am rămas însă părinţii la fel de impli­caţi şi de grijulii ai fetiţei noastre. Tatăl lui So­phie este cât se poate de prezent în viaţa ei, îi este tată în adevăratul sens al cuvân­tului. Iar eu, nicio­dată nu am încercat să schimb asta, nu am încercat să-l îndepăr­tez. Din contră, sunt feri­cită că fetiţa noas­tră nu trebuie să treacă prin trauma lipsei unui părinte. Iar în ceea ce mă pri­veşte, faptul că relaţia cu A­drian s-a des­tră­mat, nu m-a înăcrit. Îmi do­resc, în con­ti­nuare, un parte­ner de viaţă, atâta doar, că el se dovedeşte a fi destul de greu de gă­sit. (râde) În primul rând, trebuie să fie un bărbat foarte puter­nic, ca să fie capabil să-mi facă faţă. După cum ţi-am spus, nu sunt deloc o femeie supusă. Sunt volun­tară, hotărâtă, am foarte multă energie. Or, bărbaţii se cam fe­resc de genul acesta de femei. Şi, în al doilea rând, am remar­cat, cu tristeţe, că bărbaţii din ziua de azi nu mai ştiu să curteze o fe­meie. Au impresia că toate suntem din ca­te­goria "uşoară", ca să mă exprim ele­gant. Şi dacă o femeie vrea să se mai plim­be şi la Şosea, să discute, şi nu ac­ceptă să se arun­ce în aşter­nut de la prima întâlnire, au dat bir cu fugiţii. Bărbaţilor li se pare că a face curte presupune prea multă muncă, n-au răbdare să mai cu­noască fe­meia şi sunt marcaţi de teama de a-şi asuma o re­la­ţie. Într-adevăr, o relaţie nu e aşa, doar o plimbare prin parc: im­plică timp, efort, atenţie, energie, grijă... Dar ce frumos e! Şi nu numai că e fru­mos, dar aceasta e sin­gura bază posibilă pentru ceva real, so­lid şi de durată. Cel puţin, asta e părerea mea.

- În dezamăgirea ta mai e loc de spe­ranţă?

- Da, iar speranţa mea vine, în primul rând, din credinţă. Sunt o persoană foarte credincioasă (a nu se înţelege că sunt habotnică) şi pe lângă credinţa pe care o port cu mine tot timpul, eu consider că e bine să respect şi nişte tradiţii canonice. Mai exact, merg la biserică la fiecare litur­ghie de dumi­nică, postesc mier­curea şi vinerea, îmi duc copilul să fie împărtăşit... Iar credinţa îmi spune că dacă voi continua să gândesc, să simt şi să mă comport fru­mos, Dumnezeu îmi va dărui şi bucuria unui bărbat pentru toată viaţa.