Pr. SIMION TODORAN - profesor la Facultatea de Teologie din Alba Iulia - "Cred cu tărie. Părintele Arsenie este sfânt"

- Ucenic apropiat al Părintelui Arsenie Boca, pe care l-a avut duhovnic şi îndrumător, l-a găzduit pe "Sfântul Ardealului" în sânul familiei sale, la Bucureşti, l-a vizitat la Sinaia, în anii grei, de restrişte, şi a fost printre ultimii care l-au văzut în viaţă şi care l-au purtat, apoi, spre mormânt. Marcat pe vecie de iradierea marelui duhovnic al Transilvaniei, părintele Todoran este sigur că sfinţirea acestuia se va petrece cât de curând -

"Un înger înalt, cu ochi albaştri"

- Părinte profesor, sunteţi unul dintre foarte discreţii ucenici ai Părintelui Arsenie Boca. Aţi vor­bit de câteva ori în public despre sfinţia sa, dar nu aţi accentuat relaţia pe care aţi avut-o. Cum l-aţi cu­noscut?

- Eram student în ulti­mul an la Teologie, la Sibiu, mai aveam un examen îna­in­te de a susţine lucra­rea de licenţă, când nişte colegi din Făgăraş mi-au spus că vor să mear­gă la Părintele Arse­nie Boca, la Bucureşti. A­tunci am aflat şi eu că Pă­rintele era un om deosebit, mare teolog, cu darul înainte-ve­de­rii, şi că nu se sfieşte să-ţi spună gându­rile lui despre prezentul şi viitorul tău. Fiind la o răscruce în viaţa mea, în care nu ştiam dacă să mă însor şi să merg într-o paro­hie, ori să urmez mai întâi cursu­rile post­uni­versitare la Bucureşti, am zis să-i cer şi eu sfat bun Pă­rin­te­lui şi am pornit spre Capi­tală. Ajunşi acolo, am mers mai departe, în sa­tul Drăgănescu, co­mu­na Mihăi­leşti, unde Părintele Arse­nie picta biserica. Era pe 16 iunie 1979, de Rusalii, când am avut prima întâlnire cu părin­tele Arse­nie. Şi parcă am avut o revelaţie. Când l-am văzut, mi-a părut, în înfăţi­şare şi prin du­hul pe care îl trans­mitea, asemenea unui înger. Un înger înalt, cu ochi albaştri. Avea o siguranţă de sine deosebită. Înaintea noastră au fost câţiva tineri şi a vorbit cu voce tare cu ei, fără să şoptească şi fără să ascundă niciun gând şi nicio părere. M-am cutre­murat. Nu întâlnisem nicio­dată un om atât de deschis. Când mi-a venit rândul, i-am spus, şi eu, dilema mea. "Vei intra la doctorat", m-a asigurat şi a tăcut un pic. M-am bucurat şi am câştigat pe loc nu numai o sim­patie faţă de Părintele, ci şi o mai mare încredere în mine. Atunci m-a între­bat: "Ce ştii să faci?". I-am răs­puns că sunt băiat de la ţară, din Ibă­neştii de Mureş, că muncesc câmpul şi că ştiu tot ce trebuie să ştie un gospodar. "Foarte bine. Să faci mai de­parte lucrul acesta şi să te căsă­toreşti", a zis, şi înainte ca eu să apuc să mai spun un cuvânt, mi-a arătat cu mâna o fată care se afla, ceva mai încolo, în biserică. "Cu ea". N-o cu­noşteam. N-o văzu­sem niciodată în viaţa mea. Fata voia să plece la mâ­năs­tire, dar părintele i-a spus şi ei, ca şi mie, că mai bine s-ar mărita cu mine. Am făcut cunoştinţă, am schim­bat câteva vorbe şi nume­rele de telefon şi am ple­cat. Dar până când am ajuns înapoi, la Sibiu, eram con­vins că trebuie să mă însor cu fata pe care mi-a arătat-o Părin­tele Arsenie. Nu reţi­nusem cum o chea­mă, nu ştiam ce pregătire are, dar în­­demnul Părintelui se transfor­mase în hotărâre. Aveam încre­dere nestră­mu­tată în el. I-am dat fetei telefon. Am vor­bit aproape o oră şi am cerut-o, pe loc, de soţie. Ea a acceptat. Era o ucenică mai veche a Părintelui, iar mama şi tatăl ei îl ascultau, de aseme­nea, pe Părintele. Ulterior, am aflat că fata aceea avea o educaţie religi­oasă temei­nică, citise "Fi­lo­caliile" şi foarte multă altă lite­ratură bisericească, avea o prac­tică a rugăciunii per­sonale şi a slujbelor la biserică ne­maipomenită. Exact ce-mi trebuia, ca preot! Faptul că ne-am că­să­torit a fost o bi­ne­cuvântare de la Dumne­zeu. Pot spu­ne asta cu mâna pe inimă acum, când suntem îm­preună de o viaţă şi avem trei copii.

- V-aţi căsătorit la îndemnul Părintelui Arse­nie, dar a fost şi iubire între dvs.?

- Sigur că a fost. Soţia mea este foarte fru­moasă, iar faptul că postea şi se ruga făcea ca frumu­seţea şi curăţenia să i se vadă pe chip. Nu era greu să te îndră­gos­teşti de ea. Nu a fost doar ascultare faţă de Părin­tele, ci şi o emoţie, care mi s-a stârnit de când am văzut-o.

- De ce aţi mers la Părintele Arsenie pentru a-i cere un sfat capital de viaţă, fără să îl cunoaşteţi şi fără să vă cu­noască? Nu vă era mai la înde­mână şi mai de încre­de­re duhov­nicul pe care-l aveaţi?

- Mă spovedeam la preotul din satul meu şi la duhovnicul Facultăţii de Teologie de la Si­biu, părintele Vasile Cornilă. Am mers, totuşi, la Părintele Arsenie, ca la un preot îmbu­nătăţit, pe care Dumnezeu l-a hărăzit cu darul acesta de a cunoaşte ce e mai bine pentru un om. Din curiozitate, iniţial. Însă, după ce l-am cunoscut, nu m-am mai îndoit că e cel mai potrivit să mă sfătuiască. N-am mai cunoscut pe nimeni ca Pă­rintele Arsenie. Era un om dea­supra tuturor.

"Am fost gazdă de sfânt"

- Era superior altora, în virtutea autorităţii sale, ori avea şi altceva cu care te cucerea?

- Autoritate avea în mod indiscutabil, prin atitu­dine, felul în care arăta şi se îmbrăca, felul în care vorbea... Şi, cu toate acestea, reuşea să te apropie atât de mult de el, cald şi părinteşte, încât te copleşea. Avea apelativul ăsta, "măi", dur în apa­renţă, dar care era, de fapt, o formulă prin care te făcea să fii mai intim cu el şi să-ţi dispară frica şi rezerva firească. Poate că era şi un reflex al autorităţii sale. O autoritate părin­tească, de tipul "Măi, băiete, fă as­cultare!". Depindea şi de tonul folo­sit. În tot cazul, te duceai cu gân­du­rile tale şi ieşeai cu părerile şi pre­zi­cerile Părintelui. După ce l-am cu­noscut, m-am căsătorit după numai o lună, şi am intrat la doctorat la Bucureşti, exact cum a zis.

- Când v-aţi mai întâlnit cu Pă­rin­tele?

- Am avut prilejul să-l mai vi­zi­tez de câteva ori la Drăgănescu, iar la un moment dat, m-a invitat la Si­naia, la dânsul, şi am stat împreună la sfârşit de săptă­mână. Pe urmă, vizitele la Sinaia s-au înmulţit. Avea o casă cumpărată acolo şi apoi a mai construit una, un­de stătea cu mai­cile care fuseseră scoase din mânăstire, în anii aceia. Avea atelier de pictură acolo. Viaţa lor era una de mânăstire. Totul se desfăşura în jurul ascultărilor, iar Părintele le pregătea pe maici nu numai teologic, ci şi în diferite alte dis­cipline, ca să facă faţă vieţii de zi cu zi. În anul 1983, am avut bucuria de a-l găzdui la Bucureşti, în aparta­mentul unde stăteam în chirie cu familia mea, timp de o săptămână. Atunci l-am cunoscut pe Părintele îndea­proape, în postura unui om normal, nu doar ca pe unul la care mergi ca la Mecca şi nu doar într-o relaţie ofi­cială. Am fost gazdă de sfânt! În tot ce făcea Părintele Arsenie era extraordinar, impecabil! Şi când mânca, gesturile lui aveau o anumită eleganţă şi încărcătură. Într-o zi, a rămas acasă cu fetiţele noastre, care erau mici, de un an şi respectiv doi ani. A avut grijă de ele, le-a dat de mâncare, le-a cântat şi le-a liniştit, până ne-am întors. Făcea totul cu naturaleţe. Putea să fie un om spiritual, un cărturar, dar şi doică, şi prieten apro­piat. Nu avea nimic artificial. Era firesc. Puteai vorbi cu el despre orice proble­mă. Avea umor, nu era un ta­citurn. Nu impunea nimic, nu cenzura. De aceea, n-am avut teamă în faţa lui. L-am considerat un adevărat ta­tă. M-a sfătuit de multe ori foarte bine şi l-am as­cultat.

- În ce privinţă?

- De exemplu, m-a prevenit că voi fi chemat la Securitate şi că vor încerca să mă facă informator. "Ca­pul pe tăietor să-l pui, dar să nu accepţi nimic. Trebuie să fii un om liber", mi-a spus. Aşa s-a şi în­tâmplat. Mi-au făcut o ofertă foarte tentantă, să merg la studii în străinătate, să fiu numit profesor şi altele. N-am cedat, iar Securitatea m-a urmărit tot timpul şi am avut mari necazuri. Am fost şi ameninţat. Supe­riorii îmi făceau tot felul de şicane. Au vrut să mă oprească de la slujire. Din 1984 şi până în 1989 m-au chinuit. Dar am rezistat, pentru că mă susţinea Pă­rintele Arsenie cu dragostea şi rugăciunea lui. Ştiam că şi pentru legătura mea cu el sunt urmărit şi prigonit. Îl căutam de câte ori aveam nevoie. Am fost preoţit tot de Rusalii, la Albac, în Munţii Apuseni, şi făceam numai ce spunea Părintele.

"A apărut la Alba Iulia, a dispărut şi l-am găsit la Sinaia"

- Ţineţi minte o întâmplare deo­sebită din perioa­da aceea?

- Odată, eram deja preot la Ca­tedrala din Alba Iulia, m-am plâns la Părintele Arsenie că nu mai pot, că sunt persecutat de Preasfinţitul Emi­lian Birdaş, episcopul locului, şi de cei din jurul lui. Şi-atunci, Părintele Arsenie a spus: "O să vin să văd". A venit tot într-o zi de Rusalii. Atunci s-a petrecut un fapt miraculos. L-am vă­zut pe părintele în mulţime, iar apoi a dispărut. L-am că­u­tat după slujbă şi nu l-am găsit. L-am sunat acasă şi l-am întrebat dacă a fost la Alba Iulia sau am avut eu o vedenie. Mi-a confirmat că a fost şi mi-a spus: "Măi, rămâi acolo. Preasfinţitul este birtaş (un joc de cuvinte, cu aluzie la numele Birdaş), dar are chip de episcop. Şi acolo vei face Teologie". Era în 1988. L-am ascultat, iar după 1990, am devenit profesor la Seminar şi ulte­rior la Faculta­tea de Teologie de aici, aşa cum prevă­zuse Părintele Arsenie. Era prooroc, fără îndoială. Toţi cei care l-au cunoscut mărturisesc că vedea în inima omului şi te ajuta. A făcut şi face minuni!

- Aţi mai văzut vreuna, în afară de apariţia şi dispariţia neobişnuită de la slujba de Rusalii din Alba Iulia?

- N-am văzut, dar mi-a spus, odată, chiar dânsul, că poate să leviteze, să se înalţe de la pământ.

"Mergeam pe munte cu Părintele Arsenie, ca să putem vorbi"

- Cum s-a întâmplat să stea la dvs., o săptămână, Părintele Arsenie? Nu avea unde locui în Bucureşti?

- În 1983, s-a sfinţit biserica din Drăgănescu, pe care o pictase Părintele Arsenie. Dânsul a tras la noi, nu ştiu dacă pentru că nu avea unde să stea sau pentru că aşa i-a fost drag. Din zi în zi, aştepta să fie invitat la sfinţire, dar nu a fost. Aşa cum am spus: noi ne-am bucurat că am putut fi gazdă de sfânt. Îmi asum aceas­tă afirmaţie, în care cred cu tărie: Părintele Arsenie este sfânt. Este un sfânt dăruit neamului românesc.

- L-aţi văzut rugându-se, cât a locuit la dvs.?

- Da, el dormea într-o cameră în dreapta, cum intrai, foarte mare, cu vitralii. L-am văzut în repetate rânduri în genunchi, la icoană. Dar într-o noapte a stat foarte multă vreme îngenuncheat, cred că vreo trei, patru ore. Nu ştiu cum anu­me se ruga, dar aveam senzaţia că nu observă nimic din ce se întâmplă în ca­să, că este transportat în altă lume.

- La Sinaia ce făceaţi când vă vedeaţi?

- Mergeam pe munte, cu câteva maici, şi cu o căţeluşă frumoasă, Zvâr­luga, şi acolo puteam vorbi despre teo­lo­gie, despre situaţia ţării, despre comu­nişti. Era convins că vom scăpa foarte greu de comunişti, că sunt foarte puter­nici şi că va fi mare vărsare de sânge pentru înlăturarea lor de la putere.

"În prezenţa Părintelui Arsenie, mă simţeam ca la Liturghie, cu Dumnezeu lângă mine"

- Părinte, vă voi întreba mai abrupt, ca să risipim orice echivoc: aţi fost cu adevărat un ucenic al părintelui, adică trăiaţi după cum vă spunea, sau doar vă bucuraţi de darurile sale?

- Am avut mereu o relaţie de uce­nicie cu Părintele, dar nu pot spune că am îndeplinit tot ce mi-a spus. Ar fi fost nemaipomenit, dar n-am făcut-o şi re­gret şi plâng pentru asta. Sunt şi eu om. Nu facem tot ce ne spune Dumnezeu, că altfel am fi sfinţi cu toţii. Părintele era un om exigent, dar întâi cu sine şi-apoi cu ceilalţi. Avea însă măsură şi ţinea cont de capacităţile trupeşti şi intelec­tuale ale fiecăruia, pentru a nu-l sminti sau deznădăjdui.

- Aţi vorbit, repetat, despre sfinţenia pe care o iradia Părintele Arsenie Boca. Dar dvs., personal, l-aţi perceput vreodată ca sfânt, i-aţi simţit puterea în mod direct?

- Pe 9 februarie 1969, am avut o experienţă cu Mântuitorul Iisus Hristos, despre care mai bine aş tă­cea. Dar, dacă m-aţi întrebat... Timp de câteva ore, am avut o întâlnire, dincolo de trupul meu, cu Iisus şi cu Maica Domnului, şi am văzut lumina sfântă. Asta, înainte de a-l cunoaşte pe Părintele Arsenie Boca. Atunci am luat hotărârea să urmez Teologia. În acele momente, cât am fost răpit din trup, am simţit lumină, linişte, desfătare, împlinire şi bucurie. Este un senti­ment care înglobează toate aceste trăiri, foarte intens. Acelaşi sentiment l-am mai avut în prezenţa Părintelui Arsenie Boca. În prezenţa Părintelui Arsenie mă sim­ţeam ca la Liturghie, cu Dumnezeu lângă mine. Sfin­ţenia era pentru Părintele un mod de a exista, iar asta se simţea cu putere în jurul lui. Se simte şi acum, la mormântul său. Eu, unul, am un dialog permanent cu Părintele Arsenie, îl simt cu mine mereu, dar când merg la Prislop, trăiesc o stare pe care nu vi-o pot descrie, o bucurie enormă. Chiar numai rostindu-i numele, simt o mare căldură şi bucurie. M-a vindecat şi de anumite boli. Sigur că, de fapt, Dumnezeu mă ajută, dar pentru că Părintele Arsenie, căruia îi cer mijlocirea, se pune chezaş pentru mine, zic: "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui Arsenie, aju­tă-mă!". Şi mă ajută.

"Avea nevoie să fie protejat"

- Părintele Arsenie Boca suferea pentru că era marginalizat, că nu mai era lăsat să slu­jească, să spovedească şi să împărtăşească, să-şi facă misiunea de preot?

- Cu siguranţă. Îi era dor de slujbele Bisericii şi ştia cât poate fi de folos. Am şi discutat. I-am spus: "Părinte, nu v-au caterisit, aveţi nevoie numai de un antimis şi veşminte, pentru a sluji oriunde". Dar a respins această posibilitate. "Nu, fac ascultare. Mi-au interzis să slujesc, mă su­pun. Până nu am hotărârea lor ca să slujesc, nu o fac". Cred că părintele Arsenie Boca era con­ştient de valoarea şi de puterea sa şi ştia că, dacă va începe să slujească, va veni iar lumea puhoi peste el şi va provoca autorităţile să-l aresteze din nou, ba, poate, să bage în temniţă şi alţi nevi­novaţi. Şi a făcut bine că a ascultat, pentru că aşa, a devenit un mare duhovnic, care e, în primul rând, un sfătuitor, un povăţuitor pe calea mântui­rii, care a adus multă lume la credinţă. A fost mai mare decât un episcop. Îi primea pe toţi şi îi sfă­tuia pe toţi. Când erau mai mulţi de faţă, le vorbea tare, tutu­tor, deci le predica. Predica şi prin pictură. A schimbat cursul multor vieţi! Şi a scăpat şi de răzbu­narea atâ­tora care nu voiau ca Arsenie să fie Arsenie, pentru că îi durea mărturisirea lui.

- Ce rol a jucat maica Zamfira (stareţă la Mâ­năs­tirea Prislop şi apoi la Sinaia) în viaţa Părin­telui Arsenie?

- Unul hotărâtor în apărarea părintelui, atât în via­ţă, cât şi după trecerea la cele veşnice. Mulţi s-au oprit numai asupra autorităţii ei, uneori poate excesive, dar Părin­tele avea nevoie să fie protejat, iar maica făcea asta din drag şi respect faţă de el. În manifestările lui în afară, Părintele se purta ca un copil, trebuia să fie pro­tejat. Nu ştia să "placheze" pe cineva, să se ţină deo­parte de oamenii care dădeau năvală asupra vieţii lui, sufocându-l. Era şi un om uşor de vânat şi de nimicit. Şi Dumnezeu a rânduit să fie mereu sub protecţia cuiva: a mamei sale, cât a trăit, a tatălui său, a unui văr, Vasile Crucin, mai târziu, a mitropolitului Nico­lae Bălan, a maicii Zamfira...

- Ultima oară l-aţi întâlnit tot la Sinaia?

- Da, şi din câte ştiu de la maicile care îl încon­jurau, am fost ultimul dintre ucenicii săi care l-a văzut în viaţă. Nu era bolnav, nu era bătut, aşa cum s-a zvo­nit ulterior. I s-a fabricat un martiriu, de care Părin­tele Arsenie nu are nevoie. Era aşa cum îl cunoscusem. Mi-a spus multe lucruri, am vorbit două ore. La sfâr­şit, mi-a zis: "E ultima oară când ne vedem". M-a străfulgerat cuvântul Părintelui şi l-am întrebat: "Pă­rin­te, dar eu ce să mă fac?". Iar el: "De acolo de unde mă duc, mai mult o să te ajut". Ne-am îmbrăţişat şi am plecat. Mai multe nu mi-am permis să-l întreb.

- Era marcat de apropierea mor­ţii?

- Nu, era ca de obicei. Nu era niciun semn că va muri, dar dânsul ştia. După aproape o lună, a trecut la cele veşnice. La înmormântarea lui, la Prislop, am fost şase preoţi. N-au fost mai mulţi, că se temeau. Am o foto­grafie, în care apar şi eu. Ce m-a fra­pat a fost imaginea lui în sicriu. "Pă­rinte, mare ai fost în viaţă, dar şi mai mare eşti prin moarte!", am ex­cla­mat. Pentru că am văzut sfinte moaş­te. Pielea îi era uscată şi străve­zie. Avea un parfum al duhului care îl învăluia. Trupul său avea semnele sfin­ţeniei. Am înmormântat mii de oa­meni, am văzut nenumăraţi muri­bunzi, cărora le-am citit la căpătâi, ştiu cum arată un trup neînsufleţit şi, to­tuşi, al lui avea ceva viu, dar nu din lu­mea aceasta. Nu mă înşel: este sfânt.

"România ia foc de la Prislop"

- La mormântul Părintelui Arse­nie de la Mânăstirea Prislop este un adevărat fenomen: un pelerinaj con­tinuu. Numărul pelerinilor creşte de la an la an tot mai mult, ca şi cultul Părintelui. De ce se întâmplă asta numai acolo, şi nu şi în alte părţi, la mormintele altor cuvioşi?

- Când slujitorul Bisericii iese din lumea aceasta şi devine sfânt, este de neoprit. Nu mai există graniţă, Secu­ri­tate, nicio limită, în afară de voinţa lui Dumnezeu. Sfântul face voia lui Dumnezeu şi îşi manifestă pute­rea cât îi îngăduie Dumnezeu. Iar feno­menul de la Prislop este îngăduit de Dumnezeu. Este lucrarea lui Dumnezeu. Părintele Arsenie ştia că de la Prislop va lua România foc, foc duhovnicesc. Şi iată că se în­tâmplă. În orice zi ai mer­ge la mormântul Părintelui, trebuie să stai ore în şir la coadă, din cauza mulţimii de pelerini. Iar această evlavie se va tot am­plifica. Este un caz unic în Româ­nia. Atâţia alţi părinţi îmbu­nătăţiţi, plecaţi dintre noi după 1989, nu sunt la fel de mult cinstiţi de credin­cioşi. De ce? Pentru că oamenii găsesc la Prislop ce caută acolo: hrană du­hov­ni­ceas­că, ajutor şi sens vieţii! Cred că Biserica noastră ar trebui să-l canoni­zeze pe Părintele Arsenie cât mai grabnic. Probabil că o va face. Nu poţi ignora evlavia populară, pentru că ea este semn al sfinţeniei. În alte Biserici, ca în Biserica Greacă sau în Biserica Ro­ma­no-Catolică, demult ar fi fost canonizat. Dar se vede că la noi încă n-au dispărut tarele comuniste. Încearcă unii să-i dă­râme cultul, dar nu contează, Mân­tuitorul însuşi a fost contestat şi batjocorit, dar la sfârşit a învins. Şi Părin­tele Arsenie va învinge, căci este prie­tenul lui Dum­ne­zeu.