Când o femeie vorbeşte cu florile ei, atunci când le stropeşte sau le îngrijeşte, stârneşte - în general - zâmbete ironice sau compătimire. Asta pentru că multă lume mai crede că sentimentele plantelor sunt o poveste inventată. Ultimele experimente ştiinţifice arată însă că femeile au perfectă dreptate. Dar: cele care simt ca noi, oamenii, sunt oare plantele însele sau spiritul lor? Răspunsul la această întrebare rămâne să-l dăm fiecare dintre noi. Oricum, cei care au o simţire intuitivă faţă de plante nu acordă prea mare importanţă unor astfel de probleme teoretice.
Experienţele menţionate mai sus au fost efectuate cu ajutorul unui detector de minciuni, un aparat electric care imprimă pe hârtie curbe corespunzătoare vibraţiilor pe care le înregistrează. Conectat la o persoană interogată - de pildă, în justiţie - detectorul descrie o linie regulată, atâta timp cât persoana respectivă spune adevărul. Când aceasta minte, linia oscilează brusc. Adevărul, izvorât din sufletul omului, curge odată cu curentul nervos electric prin creier; în momentul când adevărul este "siluit", curentul se blochează şi se supracompensează.
Un asemenea detector a fost fixat de o plantă căreia i s-a înregistrat astfel câmpul de vibraţie şi bioplasma. Când planta a fost înţepată, deci i s-a provocat o durere, detectorul a avut o oscilaţie puternică. Iar când în aceeaşi încăpere a fost înţepată o altă plantă, surata ei a avut aceeaşi reacţie, şi anume, de milă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în clipa când în prezenţa plantei au fost aruncaţi într-un vas cu apă clocotită, câţiva creveţi vii.
Întrebarea este: de ce a fost nevoie de un experiment atât de brutal? Oamenii sensibili ştiu de mult că plantele se dezvoltă mai bine atunci când le vorbeşti cu căldură, când le atingi cu tandreţe sau când le acoperi zilnic cu palma, lăsând dragostea ta să se răsfrângă asupra lor. Iar planta, recunoscătoare, răspunde. Iubitorilor de plante li s-a întâmplat, nu doar o dată, să simtă, plimbându-se prin parc, un val de parfum de trandafiri adiind spre ei sau să vadă cum în grădină ori lângă casa lor răsar din pământ, exact acele plante de care se simt atraşi sau pe care le îndrăgesc.
Un specialist american în domeniul detectoarelor de minciuni - el preferă să le spună "poligrafe" - locuieşte la New York şi se numeşte Cleve Backster. În timpul cercetărilor întreprinse, el a conectat un asemenea aparat la o plantă, pentru a vedea dacă rezistenţa electrică a acesteia se modifică după ce a fost udată şi apa începe să urce de la rădăcină spre frunze. Spre surprinderea lui, a rezultat o curbă identică cu cea produsă de modificarea sentimentelor omeneşti. Planta se bucura! Pe parcursul experienţei efectuate, el s-a gândit brusc dacă n-ar fi bine să ardă una dintre frunzele plantei. Instantaneu, spaima acesteia s-a manifestat prin oscilaţii puternice ale acelor. Planta citea chiar şi gândurile! Ba reacţiona şi de la distanţă, la tot ce făcea el sau la ceea ce i se întâmpla, exact ca un câine care începe să latre şi să dea din coadă când stăpânul, chiar dacă nu se vede încă, se-apropie de casă. Deci: plantele suferă sau se bucură împreună cu întregul univers!
Odată, Backster i-a pus pe şase dintre prietenii săi să tragă la sorţi care dintre ei să ducă la îndeplinire o anume sarcină. Aceştia şi-au desfăcut bileţelele într-o cameră în care se aflau două plante, iar cel desemnat s-a pus pe treabă, după ce au părăsit încăperea ceilalţi cinci. Adică, a distrus una dintre plante, după care a plecat şi el. Cealaltă plantă era conectată la poligraf. În clipa când cele şase persoane au revenit, pe rând, în încăpere, aparatul a înregistrat o reacţie a plantei, doar la apariţia "ucigaşului". Ea a recunoscut vibraţiile ca fiind cele ale criminalului. Altădată, Backster şi-a chemat un prieten în cameră şi l-a întrebat în ce an s-a născut. Prietenul a spus o cifră aiurea, iar planta, indignată, a şi pus acul în mişcare. Faptul acesta l-a determinat pe psihiatrul A. E. Esser ca împreună cu doi colaboratori să-i pună întrebări unei paciente, în prezenţa unui filodendron pe care aceasta îl îngrijea zilnic. Planta a fost conectată la unul din poligrafe, întrebările au început să curgă, răspunsurile la fel - unele adevărate, altele nu, planta reacţionând, fără excepţie, la toate minciunile.
Atunci când două fiinţe - un om şi o plantă sau un animal şi un om - se află în deplină concordanţă şi armonie, câmpurile lor de vibraţie sau bioplasmele se contopesc într-unul singur. Din acel moment, ceea ce o impresionează pe una dintre ele o impresionează imediat şi pe cealaltă. Adeseori, mamele simt când copiii lor sunt în pericol sau păţesc ceva. O fiinţă o cheamă în ajutor pe cealaltă - conştient sau inconştient.
Muzică pentru grâu
Oare ce simte iarba, atunci când cineva începe să tundă gazonul sau să secere pajiştea? Sunt oameni care au susţinut c-au auzit ţipetele câmpului. Oricum, gazonul trebuie tuns, pentru că iarba înaltă, mai ales atunci când e udă, nu te lasă să treci sau să stai pe ea. Din cauza asta s-au şi inventat soiurile de iarbă scurtă, ba chiar "presărate" pe ici - pe colo cu floricele, ca o câmpie în plină primăvară!
Plantele sunt foarte sensibile la muzică. În Canada, pe marginea lanurilor nesfârşite de grâu, au fost montate difuzoare din care răsună, cât e ziulica de lungă, muzică pentru cereale. Şi s-a dovedit că grânele apreciază în mod deosebit muzica clasică: cresc mai repede şi mai bogate şi fac mai multe seminţe. În schimb, muzica modernă are asupra lor exact efectul opus. În felul acesta, putem afla şi noi care este muzica venită din "ceruri" şi care din "iad".
Şi plantelor de interior le merge mai bine în încăperile unde se cântă la pian în mod regulat. Asta nu înseamnă că plantele aud la fel ca oamenii. Ele preiau vibraţiile muzicii în propriul lor câmp de vibraţie, simţind astfel influenţa acestora. Şi oamenii bolnavi pot fi vindecaţi cu ajutorul muzicii potrivite, indiferent dacă suferinţa lor este fizică sau sufletească.
Noi nu ştim încă dacă plantele percep conştient durerea pe care le-o producem. Probabil că au o conştiinţă asemănătoare cu ceea ce trăiesc oamenii în vis. Conştiinţa are multe trepte şi în acest sens ştiinţa va face noi şi noi descoperiri, care pentru oamenii sensibili nu reprezintă însă nişte noutăţi. Dar este bine să fie convinşi şi cei care nu cred. Chiar dacă nu în mod direct, ci pe calea raţiunii. Şi-atunci, poate că vor fi şi ei mai atenţi la viaţa de zi cu zi, atât de plină de surprize. Cunoaşterea modului în care creaţia este unică şi totul este legat de tot, fără nici un fel de discriminare între plante şi animale, poate să-i scape pe oameni de izolarea inutilă în care trăiesc.
Se-ntâmplă însă s-avem o plantă - în casă sau în grădină - care nu vrea să se dezvolte şi pace. Îi dăm apă, lumină, temperatură optimă, îngrăşăminte şi, din când în când, cuvinte frumoase, dar ea nu e fericită. Se ofileşte şi, în final, piere. Cât de neputincioşi ne simţim noi, oamenii, atunci când nu reuşim să înţelegem nici măcar tânguirile unei plante!
Dar oare ce nu i-a priit? Nu vom şti, probabil, niciodată. Putem încerca să aflăm, observând atent "gusturile" fiecărui soi în parte. Există, fireşte, şi oameni norocoşi, în sensul că în preajma lor plantele se dezvoltă frumos, fără excepţie. Dar, în general, unele "prosperă", iar altele nu. Este o problemă de "asemănare" sau de "respingere" faţă de persoana care le cultivă. Dar şi între ele relaţiile sunt aceleaşi. Sunt flori care nu trebuie puse în aceeaşi vază. De pildă, lalelele cu narcisele. Arată frumos împreună, dar narcisele se usucă repede, pentru că nu suportă semeţia lalelelor. Nici lalelele cu liliacul nu se potrivesc - liliacul fiind cel care se veştejeşte imediat. Iar trandafirii - să nu "vadă" garoafele sau rezeda.
Lăcrămioarele sunt minunate şi umplu camera cu parfumul lor, dar lângă ele alte flori nu rezistă.
Într-un buchet de flori de vară multicolor, n-au ce căuta macii şi omagul, care le omoară pe celelalte (macul moare el însuşi foarte repede).
Cultivatorii cu experienţă cunosc plantele care se acceptă sau se resping. Trandafirii, de exemplu, sunt flori princiare, ei au nevoie de spaţiu şi nu suportă în preajma lor florile obişnuite, de duzină.Şi, totuşi, parfumul lor este mai puternic atunci când sunt plantaţi alături de ceapă sau usturoi. Chiar şi pătrunjelul este binevenit.
Viţa-de-vie strâmbă din "nasul" ei nobil, la vederea verzei şi nu se omoară nici după dafin. În schimb, îngăduie prezenţa ulmului şi a macului. În fâneţe şi păduri, mesteacănul şi pinul se caută, realmente; împreună cu iarba neagră şi cu ciupercile, ei alcătuiesc o comunitate, în care le merge bine tuturor. Când oamenii taie pinii, locul este năpădit de ierburi, iar ciupercile dispar.
Sub fagul roşu nu vrea să crească nimic, poate din cauză că - aşa după cum se spune - el "aspiră" tot răul de primprejur şi chiar şi din oamenii care îşi beau ceaiul sub acoperişul frunzelor sale, aşa cum sunt ei văzuţi în grădinile conacelor boiereşti.
Nucul şi stejarul nu se pot suferi, iar porumbarul şi păducelul nici atât. În cazul lor, este vorba de o înrudire, unul dintre copaci considerându-l pe celălalt ca nefiind de soi "curat".
Există, apoi, plantele uscate şi plantele apoase, care nu se potrivesc deloc. Tufele lemnoase, precum levănţica, provoacă,
Dar câte nu se-ntâmplă, în tăcere, în lumea aceasta vegetală? Observând natura, omul trebuie să descopere plantele care se caută sau care se evită, ca nu cumva să strice tocmai el, printr-o combinaţie greşită, Marea Armonie a Naturii. Şi ce minune ar fi dacă el însuşi, Omul, s-ar integra în ea!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
