- Ești cea mai seducătoare și grațioasă apariție între prezentatorii de sport de pe Digi24 HD. Iei ochii telespectatorilor înainte să rostești știrile. Deși nu mai este o noutate ca pe micul ecran femeile să vorbească despre fotbal și box, domeniul e ocupat, majoritar, de bărbați. Cum te simți printre ei?
- Minunat! Eu cred că secretul constă tocmai în a nu privi situația ca pe o competiție. Redacția noastră de sport este o echipă. Suntem toți pentru unul și unul pentru toți. Și atenția focalizată pe noi a crescut. Din păcate, piața s-a restrâns foarte mult: Antena 1 nu mai are sport, Realitatea nu are sport, RTV-ul nu are sport, Kanal D nu are sport. Practic, cu emisiuni de sport am mai rămas doar noi și Pro TV-ul. În ce privește prezența femeilor pe canalele de sport, cred că ea se explică exact prin ce-ai spus: prin grație și seducție. Fetele aduc mai multă audiență. Băieții sunt percepuți ca fiind mai credibili, iar fetele mai provocatoare, în sens frumos: în clipa când apar pe ecran, publicul masculin, majoritar la știrile sportive, e imediat captivat. Și chiar și în redacție avem beneficii: suntem tratate ca niște prințese de colegii noștri. Toată lumea ne sare în ajutor, toată lumea e foarte curtenitoare... La Digi24, sportul chiar e iubit. Iar eu m-am lăsat "contaminată" total. Dacă, în urmă cu niște ani, începuse să mă bată gândul să trec la prezentarea de știri de interes general, acum m-am răsucit la 180 de grade: vreau să fac carieră în sport, vreau să rămân în domeniul ăsta pentru veșnicie. Mi-ar plăcea ca, la patruzeci și ceva de ani - sau cât îmi va permite fizicul să rezist pe sticlă - să ajung să fiu considerată o emblemă a știrilor sportive din România.
- Cum te-ai împrietenit cu sportul? Îl practici și în realitate? Mergi pe teren la meciurile de fotbal?
- În domeniul sportului, începutul meu de drum s-a petrecut la Realitatea TV. Și de unde credeam că o să intru pe post într-o săptămână, am intrat abia peste aproape trei luni, iar asta datorită domnului Cătălin Popa, cel care "mi-a pus pâinea și cuțitul în mână", adică s-a ocupat intensiv de pregătirea mea. Deși nu pătrundeam pentru prima dată într-o televiziune, el a insistat să mai iau niște ore de dicție, apoi am trecut la testele de cunoștințe: ce înseamnă Ligă, ce înseamnă Primera Division, cine e antrenorul echipei X etc... Ajunsesem să-mi fie frică să mai ies pe holurile televiziunii, fiindcă, pe unde mă întâlnea, domnul Popa mă și "ataca": "Cât a fost scorul în meciul dintre X și Y?" sau "Cine a câștigat aseară?" sau "Cum îl cheamă pe jucătorul care în finala X, a înscris golul câștigător?" și așa mai departe. Eram absolut terorizată! (râde) Dar ce bine mi-a prins această pregătire! În felul ăsta, când am apărut, în sfârșit, pe micul ecran, am fost foarte sigură pe mine. Știam ce și cum se întâmplă și eram conștientă că nu prea mai puteam fi prinsă pe picior greșit. Ulterior, am ajuns să fac și relatări de la fața locului, de pe terenul de sport, să realizez interviuri și să prezint și jurnale live, deci fără prompter. Deci, la întrebarea dacă am legătură cu sportul și dincolo de micul ecran, răspunsul este afirmativ: pe de o parte, sunt prezentă în realitatea sportivă, pe de alta, am fost și un copil extrem de activ, deși n-am făcut sport la nivel de performanță. Doar în școală am fost în echipa de baschet - îmi plăcea foarte mult! - iar apoi m-a cuprins febra fotbalului. Asta, sub influența tatei, care era fan al echipei "Farul Constanța" și mă lua deseori cu el pe stadion. În schimb, acum, mi-am alcătuit un program destul de riguros de sport: merg la sală, fac jogging și înot.
Fetița de pe malul mării
- Cum e să fii născută pe malul mării? Faptul ăsta îți lărgește orizontul? Îți imprimă și o perspectivă de viață mai largă, mai liberă?
- Născută în Constanța, crescută în Năvodari... Da, cred că acest orizont larg al copilăriei mi-a imprimat o anume deschidere, o perspectivă de viață mai cuprinzătoare. Privind în urmă, la parcursul vieții mele de până acum, văd o persoană care nu s-a lăsat vârâtă într-un tipar, nu s-a lăsat încorsetată de niște șabloane. Am fost eu însămi în tot ce-am făcut. Și nici de acum înainte nu am de gând să abandonez acest "plan de atac". Sunt un om foarte puternic, care nu acceptă decât autoritatea lui Dumnezeu. Și cred că a mai existat un element care m-a modelat ca structură: faptul că acolo, pe malul mării, am trăit printre oameni de diverse etnii. Dobrogea este un loc unde, de-a lungul timpului, s-au așezat tot felul de neamuri, cu tradițiile lor, cu particularitățile lor comportamentale și psihologice. Pe de altă parte, în copilăria mea, Năvodariul era o destinație pentru mulți dintre elevii care mergeau în tabere. La noi în oraș era un perpetuu du-te-vino de copii, din toate colțurile țării, pe care eu abia îi așteptam. Mă jucam cu ei și, fără să-mi dau seama, mă infuzam cu un "nou" de care nu aș fi avut parte, stând doar în comunitatea mea.
- Ai vreo amintire care să te lege, în mod special, de acea perioadă?
- Da, însă ea nu are drept cadru Năvodariul și marea, ci comuna Kogălniceanu, satul bunicilor mei dinspre mamă, unde mergeam deseori în vacanțe și la sfârșit de săptămână. Acolo, furișându-mă din ogradă, îmi plăcea să mă duc în cimitir. Îmi plăcea liniștea de acolo, îmi plăcea că era multă verdeață, că erau flori, și cel mai mult îmi plăcea că erau... povești. Priveam fotografiile de pe cruci și încercam să-mi imaginez cum arătase viața acelor oameni. Construiam adevărate filme în minte, pornind de la acele fotografii și de la datele săpate în piatră, care-mi fixau perioada de timp a poveștii. Iar locul meu preferat, cea mai bogată sursă de inspirație, era mormântul unui aviator care, în loc de cruce, avea un monument alcătuit din două aripi mari. Acolo stăteam cel mai mult: eram fascinată de chipul acelui bărbat și de viața pe care i-o imaginasem. Nici până azi nu știu dacă măcar o fărâmă din fantasmele mele de copilă corespundeau cu realitatea.
Vis de dragoste
- Ai o fetiță superbă, deși nu ai fost niciodată căsătorită. Face parte din același spirit de libertate și de refuz al șabloanelor?
- Sophie este un copil făcut dintr-o mare dragoste și este un copil extraordinar de dorit de ambii părinți. Ce mai contau niște acte, pe lângă sentimentele astea atât de intense?! De-altfel, și povestea care a dus la venirea ei pe lume e destul de ieșită din șabloane. Prima întâlnire dintre mine și viitorul tată al lui Sophie s-a petrecut în Constanța: eu aveam douăzeci și trei de ani, mergeam pe stradă, iar el trecea pe aceeași stradă, cu mașina. M-a văzut, a parcat, a alergat și a cumpărat un buchet de flori, încercând, în același timp, să nu mă scape din ochi, apoi a dat fuga după mine și mi l-a oferit. Eu i-am mulțumit, dar i-am spus că lucrurile trebuiau să se oprească acolo, pentru că, la vremea aceea, eram implicată într-o relație. A înțeles și s-a retras. Dar după patru ani, când eu ajunsesem deja în București, ne-am reîntâlnit. Și - culmea! - cu toate că între timp, din blondă devenisem șatenă și mă mai și maturizasem, Adrian m-a recunoscut! A venit la mine și m-a întrebat: "Ești din Constanța, nu? Și, cu niște ani în urmă, ai fost blondă!" După ce i-am confirmat și după ce-am mai stat puțin de vorbă, foarte direct, el mi-a spus: "Tu ești destinul meu. Altfel nu pot explica reîntâlnirea cu tine și starea pe care o am. Sunt îndrăgostit nebunește. Ești femeia alături de care vreau să-mi întemeiez o familie, cu care vreau să fac copii." Și așa am și făcut. (râde) La patru luni după ce-am devenit un cuplu, am rămas însărcinată cu Sophie. Nici nu-ți pot spune ce bucurie am simțit amândoi, când am primit vestea! Apoi Sophie s-a născut... La un moment dat, ne-am dat însă seama că nu eram meniți să rămânem împreună și, după patru ani de iubire, ne-am despărțit. Am rămas însă părinții la fel de implicați și de grijulii ai fetiței noastre. Tatăl lui Sophie este cât se poate de prezent în viața ei, îi este tată în adevăratul sens al cuvântului. Iar eu, niciodată nu am încercat să schimb asta, nu am încercat să-l îndepărtez. Din contră, sunt fericită că fetița noastră nu trebuie să treacă prin trauma lipsei unui părinte. Iar în ceea ce mă privește, faptul că relația cu Adrian s-a destrămat, nu m-a înăcrit. Îmi doresc, în continuare, un partener de viață, atâta doar, că el se dovedește a fi destul de greu de găsit. (râde) În primul rând, trebuie să fie un bărbat foarte puternic, ca să fie capabil să-mi facă față. După cum ți-am spus, nu sunt deloc o femeie supusă. Sunt voluntară, hotărâtă, am foarte multă energie. Or, bărbații se cam feresc de genul acesta de femei. Și, în al doilea rând, am remarcat, cu tristețe, că bărbații din ziua de azi nu mai știu să curteze o femeie. Au impresia că toate suntem din categoria "ușoară", ca să mă exprim elegant. Și dacă o femeie vrea să se mai plimbe și la Șosea, să discute, și nu acceptă să se arunce în așternut de la prima întâlnire, au dat bir cu fugiții. Bărbaților li se pare că a face curte presupune prea multă muncă, n-au răbdare să mai cunoască femeia și sunt marcați de teama de a-și asuma o relație. Într-adevăr, o relație nu e așa, doar o plimbare prin parc: implică timp, efort, atenție, energie, grijă... Dar ce frumos e! Și nu numai că e frumos, dar aceasta e singura bază posibilă pentru ceva real, solid și de durată. Cel puțin, asta e părerea mea.
- În dezamăgirea ta mai e loc de speranță?
- Da, iar speranța mea vine, în primul rând, din credință. Sunt o persoană foarte credincioasă (a nu se înțelege că sunt habotnică) și pe lângă credința pe care o port cu mine tot timpul, eu consider că e bine să respect și niște tradiții canonice. Mai exact, merg la biserică la fiecare liturghie de duminică, postesc miercurea și vinerea, îmi duc copilul să fie împărtășit... Iar credința îmi spune că dacă voi continua să gândesc, să simt și să mă comport frumos, Dumnezeu îmi va dărui și bucuria unui bărbat pentru toată viața.