LAURA TEODORU (DIGI24 HD) - "Mi-ar plăcea să ajung o emblemă a știrilor sportive din România"

Ines Hristea
Anii de ucenicie

- Ești cea mai seducătoare și grațioasă apariție între prezentatorii de sport de pe Digi24 HD. Iei ochii telespectatorilor înainte să rostești știrile. Deși nu mai este o noutate ca pe micul ecran femeile să vorbească despre fotbal și box, domeniul e ocupat, majoritar, de bărbați. Cum te simți printre ei?

- Minunat! Eu cred că secretul constă tocmai în a nu privi situația ca pe o competiție. Redacția noastră de sport este o echipă. Suntem toți pentru unul și unul pentru toți. Și atenția focalizată pe noi a crescut. Din păcate, piața s-a restrâns foarte mult: Antena 1 nu mai are sport, Realitatea nu are sport, RTV-ul nu are sport, Kanal D nu are sport. Practic, cu emisiuni de sport am mai rămas doar noi și Pro TV-ul. În ce privește prezența femeilor pe canalele de sport, cred că ea se explică exact prin ce-ai spus: prin grație și seducție. Fetele aduc mai multă audiență. Băieții sunt percepuți ca fiind mai credibili, iar fetele mai provo­catoare, în sens frumos: în clipa când apar pe ecran, pu­blicul mas­culin, majoritar la știrile sportive, e ime­diat cap­tivat. Și chiar și în redacție avem beneficii: sun­tem tratate ca niște prințese de colegii noștri. Toa­tă lumea ne sare în ajutor, toată lumea e foarte curte­ni­toare... La Digi24, sportul chiar e iubit. Iar eu m-am lăsat "con­taminată" total. Dacă, în urmă cu niște ani, înce­puse să mă bată gândul să trec la pre­zen­tarea de știri de interes general, acum m-am răsucit la 180 de grade: vreau să fac carieră în sport, vreau să rămân în dome­niul ăsta pentru veș­nicie. Mi-ar plăcea ca, la pa­tru­zeci și ceva de ani - sau cât îmi va permite fizicul să rezist pe sticlă - să ajung să fiu considerată o emblemă a știrilor sportive din România.

- Cum te-ai împrietenit cu sportul? Îl practici și în realitate? Mergi pe teren la me­ciurile de fotbal?

- În domeniul sportului, începutul meu de drum s-a petrecut la Realitatea TV. Și de unde cre­deam că o să intru pe post într-o săptămâ­nă, am intrat abia peste aproape trei luni, iar asta datorită domnului Cătălin Popa, cel care "mi-a pus pâinea și cuțitul în mână", adică s-a ocupat intensiv de pregătirea mea. Deși nu pătrun­deam pentru prima dată într-o tele­viziune, el a insistat să mai iau niște ore de dicție, apoi am trecut la testele de cunoș­tințe: ce înseamnă Ligă, ce înseam­nă Pri­mera Di­vision, cine e antrenorul echi­pei X etc... Ajun­sesem să-mi fie frică să mai ies pe holu­rile televiziunii, fiindcă, pe unde mă întâlnea, domnul Popa mă și "ata­ca": "Cât a fost sco­rul în meciul din­tre X și Y?" sau "Cine a câștigat asea­ră?" sau "Cum îl cheamă pe ju­cătorul care în finala X, a înscris golul câști­gător?" și așa mai departe. Eram absolut te­ro­rizată! (râde) Dar ce bine mi-a prins această pregătire! În felul ăsta, când am apărut, în sfârșit, pe micul ecran, am fost foarte si­gură pe mine. Știam ce și cum se în­tâmplă și eram conștientă că nu prea mai puteam fi prinsă pe picior greșit. Ulterior, am ajuns să fac și relatări de la fața lo­cului, de pe terenul de sport, să realizez inter­viuri și să prezint și jurnale live, deci fără promp­ter. Deci, la întrebarea dacă am legătură cu sportul și din­colo de mi­cul ecran, răspun­sul este afirmativ: pe de o parte, sunt prezentă în realitatea spor­tivă, pe de alta, am fost și un copil extrem de activ, deși n-am făcut sport la ni­vel de per­formanță. Doar în școală am fost în echi­pa de baschet - îmi plăcea foarte mult! - iar apoi m-a cuprins febra fotba­lului. Asta, sub influența tatei, care era fan al echi­pei "Farul Constanța" și mă lua de­seori cu el pe stadion. În schimb, acum, mi-am alcătuit un program destul de riguros de sport: merg la sală, fac jogging și înot.

Fetița de pe malul mării

- Cum e să fii născută pe malul mării? Faptul ăsta îți lărgește orizontul? Îți imprimă și o perspec­tivă de viață mai largă, mai liberă?

- Născută în Constanța, crescută în Năvodari... Da, cred că acest orizont larg al copilăriei mi-a impri­mat o anume deschidere, o perspectivă de viață mai cu­prin­zătoare. Privind în urmă, la parcursul vieții me­le de până acum, văd o persoană care nu s-a lăsat vârâ­tă într-un tipar, nu s-a lăsat încorsetată de niște șa­bloa­ne. Am fost eu însămi în tot ce-am făcut. Și nici de acum înainte nu am de gând să abandonez acest "plan de atac". Sunt un om foarte puternic, care nu acceptă decât autoritatea lui Dumnezeu. Și cred că a mai exis­tat un element care m-a modelat ca structură: faptul că acolo, pe malul mării, am trăit printre oa­meni de diverse etnii. Dobrogea este un loc unde, de-a lungul timpului, s-au așezat tot felul de neamuri, cu tradițiile lor, cu particularitățile lor com­porta­men­tale și psiho­lo­gice. Pe de altă parte, în copilăria mea, Năvo­dariul era o destinație pentru mulți dintre elevii care mergeau în tabere. La noi în oraș era un perpetuu du-te-vino de copii, din toate colțurile țării, pe care eu abia îi aștep­tam. Mă jucam cu ei și, fără să-mi dau seama, mă infuzam cu un "nou" de care nu aș fi avut parte, stând doar în comunitatea mea.

- Ai vreo amintire care să te lege, în mod special, de acea perioadă?

- Da, însă ea nu are drept cadru Năvodariul și ma­rea, ci comuna Kogălniceanu, satul bunicilor mei din­spre mamă, unde mergeam deseori în vacanțe și la sfârșit de săptămână. Acolo, furișându-mă din ogradă, îmi plăcea să mă duc în cimitir. Îmi plăcea liniștea de acolo, îmi plăcea că era multă verdeață, că erau flori, și cel mai mult îmi plăcea că erau... povești. Priveam fotografiile de pe cruci și încercam să-mi imaginez cum arătase viața acelor oameni. Construiam adevăra­te filme în minte, pornind de la acele fotografii și de la datele săpate în piatră, care-mi fixau perioada de timp a poveștii. Iar locul meu preferat, cea mai bogată sursă de inspirație, era mormântul unui aviator care, în loc de cruce, avea un monument alcătuit din două aripi mari. Acolo stăteam cel mai mult: eram fascinată de chipul acelui bărbat și de viața pe care i-o imagi­nasem. Nici până azi nu știu dacă măcar o fărâmă din fan­tasmele mele de copilă co­respundeau cu realitatea.

Vis de dragoste

- Ai o fetiță superbă, deși nu ai fost niciodată căsătorită. Face parte din același spirit de libertate și de refuz al șabloanelor?

- Sophie este un copil făcut dintr-o mare dragoste și este un copil extraordinar de dorit de ambii părinți. Ce mai contau niște acte, pe lângă sentimentele astea atât de intense?! De-altfel, și povestea care a dus la venirea ei pe lume e destul de ieșită din șabloane. Prima întâlnire dintre mine și viitorul tată al lui Sophie s-a petrecut în Constanța: eu aveam douăzeci și trei de ani, mergeam pe stradă, iar el trecea pe aceeași stra­dă, cu mașina. M-a văzut, a parcat, a alergat și a cum­părat un buchet de flori, încercând, în același timp, să nu mă scape din ochi, apoi a dat fuga după mine și mi l-a oferit. Eu i-am mulțumit, dar i-am spus că lucrurile trebuiau să se oprească acolo, pentru că, la vremea aceea, eram implicată într-o relație. A înțeles și s-a retras. Dar după patru ani, când eu ajunsesem deja în București, ne-am reîntâlnit. Și - culmea! - cu toate că între timp, din blondă devenisem șatenă și mă mai și maturizasem, Adrian m-a recunoscut! A venit la mine și m-a întrebat: "Ești din Con­stan­ța, nu? Și, cu niște ani în urmă, ai fost blondă!" După ce i-am confirmat și după ce-am mai stat puțin de vorbă, foarte direct, el mi-a spus: "Tu ești destinul meu. Altfel nu pot ex­plica reîntâlni­rea cu tine și starea pe care o am. Sunt îndrăgos­tit nebunește. Ești femeia ală­turi de care vreau să-mi întemeiez o familie, cu care vreau să fac copii." Și așa am și făcut. (râde) La patru luni după ce-am devenit un cuplu, am rămas însăr­cinată cu So­phie. Nici nu-ți pot spune ce bucurie am simțit amân­doi, când am primit vestea! Apoi Sophie s-a năs­cut... La un moment dat, ne-am dat însă sea­ma că nu eram meniți să rămânem împreună și, după patru ani de iubire, ne-am despărțit. Am rămas însă părinții la fel de impli­cați și de grijulii ai fetiței noastre. Tatăl lui So­phie este cât se poate de prezent în viața ei, îi este tată în adevăratul sens al cuvân­tului. Iar eu, nicio­dată nu am încercat să schimb asta, nu am încercat să-l îndepăr­tez. Din contră, sunt feri­cită că fetița noas­tră nu trebuie să treacă prin trauma lipsei unui părinte. Iar în ceea ce mă pri­vește, faptul că relația cu A­drian s-a des­tră­mat, nu m-a înăcrit. Îmi do­resc, în con­ti­nuare, un parte­ner de viață, atâta doar, că el se dovedește a fi destul de greu de gă­sit. (râde) În primul rând, trebuie să fie un bărbat foarte puter­nic, ca să fie capabil să-mi facă față. După cum ți-am spus, nu sunt deloc o femeie supusă. Sunt volun­tară, hotărâtă, am foarte multă energie. Or, bărbații se cam fe­resc de genul acesta de femei. Și, în al doilea rând, am remar­cat, cu tristețe, că bărbații din ziua de azi nu mai știu să curteze o fe­meie. Au impresia că toate suntem din ca­te­goria "ușoară", ca să mă exprim ele­gant. Și dacă o femeie vrea să se mai plim­be și la Șosea, să discute, și nu ac­ceptă să se arun­ce în așter­nut de la prima întâlnire, au dat bir cu fugiții. Bărbaților li se pare că a face curte presupune prea multă muncă, n-au răbdare să mai cu­noască fe­meia și sunt marcați de teama de a-și asuma o re­la­ție. Într-adevăr, o relație nu e așa, doar o plimbare prin parc: im­plică timp, efort, atenție, energie, grijă... Dar ce frumos e! Și nu numai că e fru­mos, dar aceasta e sin­gura bază posibilă pentru ceva real, so­lid și de durată. Cel puțin, asta e părerea mea.

- În dezamăgirea ta mai e loc de spe­ranță?

- Da, iar speranța mea vine, în primul rând, din credință. Sunt o persoană foarte credincioasă (a nu se înțelege că sunt habotnică) și pe lângă credința pe care o port cu mine tot timpul, eu consider că e bine să respect și niște tradiții canonice. Mai exact, merg la biserică la fiecare litur­ghie de dumi­nică, postesc mier­curea și vinerea, îmi duc copilul să fie împărtășit... Iar credința îmi spune că dacă voi continua să gândesc, să simt și să mă comport fru­mos, Dumnezeu îmi va dărui și bucuria unui bărbat pentru toată viața.