Şi-a pus amprenta, chiar de la înfiinţare, în muzica trupelor Neurotica, Bio, Blazzaj, este nelipsit din toate proiectele lui Ilie Stepan sau din seria de concerte "Mozart Rocks", şi-a făcut debutul pe o scenă de teatru alături de Răzvan Mazilu şi este căutat de numeroşi artişti de marcă, pentru colaborări. După aproape 20 de ani de cântat în diferite trupe şi formule, chitaristul timişorean şi-a găsit răgazul de a înregistra primul său album solo, "My Real Trip" ("Adevărata mea călătorie"). Un omagiu adus emoţiilor şi sunetelor acustice de către un fost furios şi actual virtuoz al chitarei electrice. Ascultându-l, nu poţi să nu te bucuri că un chitarist român a ajuns la un asemenea nivel. Discul a fost în întregime compus, interpretat şi... livrat de Horea Crişovan. După ce totul a fost gata, Horea s-a urcat, în stilul său binecunoscut, pe bicicletă şi a pedalat câte 15-20 de kilometri pe zi, pentru a-l preda personal prietenilor sau celor ce i l-au solicitat. Învelişul discului arată ca o ilustrată, iar lansarea sa oficială a avut loc la mijlocul verii, la Festivalul de la Gărâna şi la cel de la Timişoara. "Nu mi-am făcut disc-mausoleu, aşa cum se obişnuieşte acum, în stil bombastic. Nimic complicat, ideea este a unei călătorii uşoare. Este un disc făcut pentru prieteni, fără gândul unui profit, şi tot prietenii au fost cei ce au investit în producţia sa."
Cortul din garsonieră
- După atâtea călătorii muzicale, atâtea stiluri şi formule, cum de ţi-ai adunat, în sfârşit, gândurile şi ideile muzicale, pentru propriul tău disc?
- Aveam gata pregătite mai multe piese şi, la un moment dat, un prieten care tot aştepta albumul meu mi-a comandat în avans 250 de discuri. Asta mi-a dat un mare curaj, un imbold şi, totodată, posibilitatea de a face investiţii, mai întâi în microfoane. Am comandat firmei engleze cu care colaborez câteva chitare speciale. Mi-am făcut acasă, în garsoniera mea de 25 de metri pătraţi, un cort acustic, nici nu mai aveam loc să trec de el. Eu sunt un tip matinal, însă mi-am dat programul peste cap în cele două săptămâni de iarnă, în care am tras discul. Îmi puneam ceasul să sune la 2 noaptea, atunci e cel mai linişte, şi înregistram până dimineaţa. Peste zi, dormeam patru ore şi compuneam. Nu a fost aşa cum mă gândeam la început, când aveam un set de piese strânse de-a lungul anilor şi mă pregăteam să le imprim. Am lăsat piese foarte bune pe afară, prietenii mă întrebau: "Da' piesa aia care-mi place o să fie pe disc, nu?" Eu le răspundeam: "Da, sigur!", dar ştiam că n-o să încapă. Asta, pentru că mă simţeam atât de fericit că în sfârşit se întâmplă, în sfârşit m-am adunat şi lucrez la discul meu, încât notele şi piesele noi parcă veneau de la sine, iar eu cântam şi mă minunam că ies lucruri atât de bune. Jumătate din disc este compus pe loc, inspirat de sunetul chitarelor, de starea în care intrasem. Discul este un soi de esenţă muzicală a mea, este foarte concentrat, are mai multe teme în interiorul unei piese, se puteau dezvolta zece discuri din el.
Serenadă pentru un picior în ghips
Cu Ilie Stepan
- Să ne întoarcem la momentul întâlnirii tale cu chitara. Cum s-a întâmplat?
- Păi... mi-am rupt piciorul pe Pârtia Idioţilor din Semenic, acolo unde mă dusese mama pe sus. Nu mă prea puteam da jos din pat, trebuia să ţin ghipsul şase săptămâni, aşa că femeile din viaţa mea (eu am fost crescut de trei femei) s-au tot gândit ce să facă să-mi dea o ocupaţie. Mama mi-a adus o chitară la care am început să zdrăngănesc cum mă tăia capul. Mai avusesem eu o mandolină, la grădiniţă, dar atunci mai mult cu gura cântam. Am avut mai mulţi profesori, unul dintre ei, bun prieten cu mama, fiind Ilie Stepan, care-mi dădea gratuit lecţii şi care mi-a spus că am talent. Nu mi-a plăcut chitara de la început, mă dureau degetele, tensiunea în corzile cele groase ale chitarei Reghin era prea tare pentru un copil. Abia la 16 ani, când am pus pentru prima oară mâna pe o chitară electrică adevărată, instrumentul ăsta m-a acaparat la modul grav. Atunci am înţeles că, dacă vreau să ajung vreodată ca artiştii pe care-i apreciam, trebuie să studiez la modul cel mai serios opt ore pe zi. Am cântat folk la şcoală, am intrat în grupul rock al liceului, au urmat Cardinal, Neurotica. Într-un top al chitariştilor rock din 1996, eram pe locul 1, apoi am început să cânt fusion, abstract, mai introvertit, şi cei tineri mi-au luat locul. Astăzi sunt mulţi chitarişti mai buni decât mine. Ce am eu faţă de ei este experienţa de viaţă: am fost şi fericit, am avut şi de suferit, am trecut prin ele şi asta se simte în ceea ce cânt.
Sensibilitate şi empatie
- Dacă experienţele personale au un asemenea impact, care sunt momentele de cotitură ce ţi-au marcat evoluţia muzicală?
- Foarte importantă a fost experienţa căpătată alături de un muzician legendar al Banatului, Tony Kühn, care este, indirect, mentorul meu spiritual. În primii doi ani când am cântat cu el, eram copleşit de super-personalităţile din grup, îmi monitorizam fiecare notă, fiecare mişcare pe scenă, conştientizam tot, îmi era ruşine de orice greşeală, cât ar fi fost ea de mică. Apoi, în '99, la un concert din Bucureşti, în "Lăptăria lui Enache", când în public se aflau componenţii unor trupe muzicale pe care le apreciam foarte mult, presiunea a fost atât de mare, încât n-am mai ştiut nimic din ce am cântat. După concert, am mers la el cu capul în pământ şi i-am spus: "Tony, sper că nu ţi-am stricat chiar tot." "Dragul meu", mi-a răspuns, "a fost cea mai frumoasă seară pe scenă din viaţa mea! Aşa trebuie să faci muzică." Tony nu voise să îmi dea lecţii de muzică, meditaţii, spunându-mi că nu vrea să îmi influenţeze personalitatea. Dar ce m-a învăţat atunci a fost de mare impact pentru mine. Nu perfecţiunea contează, să fie fiecare notă impecabilă, ci ceea ce transmiţi. Cum eşti tu în secunda aia, acum eşti trist, mai târziu eşti în altă stare. Viaţa e prea scurtă şi suferinţa nu e o soluţie. Niciodată nu era bine când eram perfecţionist, mai mereu crispat să iasă totul ca la carte. Am primit confirmarea în 2007, la Frankfurt, la cel mai mare târg de muzică din lume. Acolo am cunoscut mari chitarişti, pe Gary Moore, de pildă. Am vorbit cu ei, i-am privit cântând şi nu-mi venea să cred că "dădeau pe lângă", greşeau note, dar continuau să cânte, bucuroşi, iar spectatorii, chiar şi eu, primeau, înţelegeau bucuria lor. Hopa! Ce avem aici? Un om care transmite, nu unul perfect.
- Şi întâlnirea cu Dominique Di Piazza, alături de care ai cântat la Gărâna, în 2009?
În concert cu Dominique Di Piazza
- De la Dominique am învăţat cât de importantă este empatia. Dominique, basistul lui John Mc Laughlin, o personalitate a jazz-ului, e un tip foarte exigent, care nu se implică decât în proiecte în care crede 100%. E genul de om care ar da 1.000 de euro unui taximetrist să-l ducă din creierii munţilor la aeroport, dacă ar simţi că ceva nu e în regulă. Am avut teama asta, să nu mă trezesc singur înaintea concertului. A fost dur cu mine la repetiţii şi, dacă am susţinut acel concert, care i-a plăcut şi lui, este pentru că a văzut în mine ceva. Înainte de concert, m-a luat în braţe şi mi-a spus: "Nu ne potrivim, dar din contraste va rezulta un concert grozav! Eşti exact inversul muzicienilor pe care îi cunosc, dirijori, instrumentişti care au studiat decenii, şi care transmit atât de puţin. Tu ştii atât de puţine şi transmiţi atât de mult!" El mi-a confirmat cât de important este să uiţi ce ai învăţat, să laşi muzica să iasă din tine. După concertul cu Dominique, nu am mai avut niciun complex şi am căutat să îmi ascult latura sensibilă, umană, să-mi dezvolt capacitatea de a empatiza cu cei ce îmi ascultă muzica.
Puşica şi mersul pe bicicletă
- Eşti un tip calm, aparent fără capricii şi vicii de artist. Alergi zilnic, mijlocul tău de deplasare este bicicleta, nu pierzi nopţile... De unde această disciplină, ca mod de viaţă?
- Eu sunt un tip visceral, vicios, dar mi-am pus frână multor excese, pentru că sunt convins că forţa, energia creativă pot veni uneori din abţinere. Am 60-70 de cântări de noapte pe an, în restul nopţilor prefer să rămân şi să dorm acasă, chiar dacă asta înseamnă să refuz multe invitaţii şi să par un tip nu tocmai sociabil. Sunt un om care se mulţumeşte cu puţin şi asta îmi oferă mult timp pentru mine şi pentru chitară. Disciplina vine din autoeducare şi din discuţiile avute cu oameni importanţi, în copilărie şi în adolescenţă. Mama lucra în conducerea ARIA, agenţie ce se ocupa de impresarierea artiştilor români. La noi în casă veneau Amza Pellea, Aurelian Andreescu, Margareta Pâslaru, Angela Similea. Eram copil, îi ascultam cum discutau şi multe din cele auzite atunci mi-au folosit ca lecţii de viaţă. Unii dintre ei spuneau că le-ar fi mers mult mai bine dacă ar fi fost organizaţi, dacă nu ar fi avut atât de mult de-a face cu alcoolul. Mama le spunea că şi eu vreau să devin artist, iar ei zâmbeau îngăduitori şi îmi dădeau sfaturi să fiu serios, punctual, să mă ţin de cuvânt. De la unii din ei am înţeles că o mică parte din elixirul tinereţii este să nu pierzi nopţile, dar nici să pierzi zilele cu probleme închipuite, legate de "gaura din macaroană".
- Bănuiesc că mama ta este mândră că ai ajuns un artist care-şi câştigă un trai decent din muzica făcută fără compromisuri.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
