Și-a pus amprenta, chiar de la înființare, în muzica trupelor Neurotica, Bio, Blazzaj, este nelipsit din toate proiectele lui Ilie Stepan sau din seria de concerte "Mozart Rocks", și-a făcut debutul pe o scenă de teatru alături de Răzvan Mazilu și este căutat de numeroși artiști de marcă, pentru colaborări. După aproape 20 de ani de cântat în diferite trupe și formule, chitaristul timișorean și-a găsit răgazul de a înregistra primul său album solo, "My Real Trip" ("Adevărata mea călătorie"). Un omagiu adus emoțiilor și sunetelor acustice de către un fost furios și actual virtuoz al chitarei electrice. Ascultându-l, nu poți să nu te bucuri că un chitarist român a ajuns la un asemenea nivel. Discul a fost în întregime compus, interpretat și... livrat de Horea Crișovan. După ce totul a fost gata, Horea s-a urcat, în stilul său binecunoscut, pe bicicletă și a pedalat câte 15-20 de kilometri pe zi, pentru a-l preda personal prietenilor sau celor ce i l-au solicitat. Învelișul discului arată ca o ilustrată, iar lansarea sa oficială a avut loc la mijlocul verii, la Festivalul de la Gărâna și la cel de la Timișoara. "Nu mi-am făcut disc-mausoleu, așa cum se obișnuiește acum, în stil bombastic. Nimic complicat, ideea este a unei călătorii ușoare. Este un disc făcut pentru prieteni, fără gândul unui profit, și tot prietenii au fost cei ce au investit în producția sa."
Cortul din garsonieră
- După atâtea călătorii muzicale, atâtea stiluri și formule, cum de ți-ai adunat, în sfârșit, gândurile și ideile muzicale, pentru propriul tău disc?
- Aveam gata pregătite mai multe piese și, la un moment dat, un prieten care tot aștepta albumul meu mi-a comandat în avans 250 de discuri. Asta mi-a dat un mare curaj, un imbold și, totodată, posibilitatea de a face investiții, mai întâi în microfoane. Am comandat firmei engleze cu care colaborez câteva chitare speciale. Mi-am făcut acasă, în garsoniera mea de 25 de metri pătrați, un cort acustic, nici nu mai aveam loc să trec de el. Eu sunt un tip matinal, însă mi-am dat programul peste cap în cele două săptămâni de iarnă, în care am tras discul. Îmi puneam ceasul să sune la 2 noaptea, atunci e cel mai liniște, și înregistram până dimineața. Peste zi, dormeam patru ore și compuneam. Nu a fost așa cum mă gândeam la început, când aveam un set de piese strânse de-a lungul anilor și mă pregăteam să le imprim. Am lăsat piese foarte bune pe afară, prietenii mă întrebau: "Da' piesa aia care-mi place o să fie pe disc, nu?" Eu le răspundeam: "Da, sigur!", dar știam că n-o să încapă. Asta, pentru că mă simțeam atât de fericit că în sfârșit se întâmplă, în sfârșit m-am adunat și lucrez la discul meu, încât notele și piesele noi parcă veneau de la sine, iar eu cântam și mă minunam că ies lucruri atât de bune. Jumătate din disc este compus pe loc, inspirat de sunetul chitarelor, de starea în care intrasem. Discul este un soi de esență muzicală a mea, este foarte concentrat, are mai multe teme în interiorul unei piese, se puteau dezvolta zece discuri din el.
Serenadă pentru un picior în ghips
- Să ne întoarcem la momentul întâlnirii tale cu chitara. Cum s-a întâmplat?
- Păi... mi-am rupt piciorul pe Pârtia Idioților din Semenic, acolo unde mă dusese mama pe sus. Nu mă prea puteam da jos din pat, trebuia să țin ghipsul șase săptămâni, așa că femeile din viața mea (eu am fost crescut de trei femei) s-au tot gândit ce să facă să-mi dea o ocupație. Mama mi-a adus o chitară la care am început să zdrăngănesc cum mă tăia capul. Mai avusesem eu o mandolină, la grădiniță, dar atunci mai mult cu gura cântam. Am avut mai mulți profesori, unul dintre ei, bun prieten cu mama, fiind Ilie Stepan, care-mi dădea gratuit lecții și care mi-a spus că am talent. Nu mi-a plăcut chitara de la început, mă dureau degetele, tensiunea în corzile cele groase ale chitarei Reghin era prea tare pentru un copil. Abia la 16 ani, când am pus pentru prima oară mâna pe o chitară electrică adevărată, instrumentul ăsta m-a acaparat la modul grav. Atunci am înțeles că, dacă vreau să ajung vreodată ca artiștii pe care-i apreciam, trebuie să studiez la modul cel mai serios opt ore pe zi. Am cântat folk la școală, am intrat în grupul rock al liceului, au urmat Cardinal, Neurotica. Într-un top al chitariștilor rock din 1996, eram pe locul 1, apoi am început să cânt fusion, abstract, mai introvertit, și cei tineri mi-au luat locul. Astăzi sunt mulți chitariști mai buni decât mine. Ce am eu față de ei este experiența de viață: am fost și fericit, am avut și de suferit, am trecut prin ele și asta se simte în ceea ce cânt.
Sensibilitate și empatie
- Dacă experiențele personale au un asemenea impact, care sunt momentele de cotitură ce ți-au marcat evoluția muzicală?
- Foarte importantă a fost experiența căpătată alături de un muzician legendar al Banatului, Tony Kühn, care este, indirect, mentorul meu spiritual. În primii doi ani când am cântat cu el, eram copleșit de super-personalitățile din grup, îmi monitorizam fiecare notă, fiecare mișcare pe scenă, conștientizam tot, îmi era rușine de orice greșeală, cât ar fi fost ea de mică. Apoi, în '99, la un concert din București, în "Lăptăria lui Enache", când în public se aflau componenții unor trupe muzicale pe care le apreciam foarte mult, presiunea a fost atât de mare, încât n-am mai știut nimic din ce am cântat. După concert, am mers la el cu capul în pământ și i-am spus: "Tony, sper că nu ți-am stricat chiar tot." "Dragul meu", mi-a răspuns, "a fost cea mai frumoasă seară pe scenă din viața mea! Așa trebuie să faci muzică." Tony nu voise să îmi dea lecții de muzică, meditații, spunându-mi că nu vrea să îmi influențeze personalitatea. Dar ce m-a învățat atunci a fost de mare impact pentru mine. Nu perfecțiunea contează, să fie fiecare notă impecabilă, ci ceea ce transmiți. Cum ești tu în secunda aia, acum ești trist, mai târziu ești în altă stare. Viața e prea scurtă și suferința nu e o soluție. Niciodată nu era bine când eram perfecționist, mai mereu crispat să iasă totul ca la carte. Am primit confirmarea în 2007, la Frankfurt, la cel mai mare târg de muzică din lume. Acolo am cunoscut mari chitariști, pe Gary Moore, de pildă. Am vorbit cu ei, i-am privit cântând și nu-mi venea să cred că "dădeau pe lângă", greșeau note, dar continuau să cânte, bucuroși, iar spectatorii, chiar și eu, primeau, înțelegeau bucuria lor. Hopa! Ce avem aici? Un om care transmite, nu unul perfect.
- Și întâlnirea cu Dominique Di Piazza, alături de care ai cântat la Gărâna, în 2009?
- De la Dominique am învățat cât de importantă este empatia. Dominique, basistul lui John Mc Laughlin, o personalitate a jazz-ului, e un tip foarte exigent, care nu se implică decât în proiecte în care crede 100%. E genul de om care ar da 1.000 de euro unui taximetrist să-l ducă din creierii munților la aeroport, dacă ar simți că ceva nu e în regulă. Am avut teama asta, să nu mă trezesc singur înaintea concertului. A fost dur cu mine la repetiții și, dacă am susținut acel concert, care i-a plăcut și lui, este pentru că a văzut în mine ceva. Înainte de concert, m-a luat în brațe și mi-a spus: "Nu ne potrivim, dar din contraste va rezulta un concert grozav! Ești exact inversul muzicienilor pe care îi cunosc, dirijori, instrumentiști care au studiat decenii, și care transmit atât de puțin. Tu știi atât de puține și transmiți atât de mult!" El mi-a confirmat cât de important este să uiți ce ai învățat, să lași muzica să iasă din tine. După concertul cu Dominique, nu am mai avut niciun complex și am căutat să îmi ascult latura sensibilă, umană, să-mi dezvolt capacitatea de a empatiza cu cei ce îmi ascultă muzica.
Pușica și mersul pe bicicletă
- Ești un tip calm, aparent fără capricii și vicii de artist. Alergi zilnic, mijlocul tău de deplasare este bicicleta, nu pierzi nopțile... De unde această disciplină, ca mod de viață?
- Eu sunt un tip visceral, vicios, dar mi-am pus frână multor excese, pentru că sunt convins că forța, energia creativă pot veni uneori din abținere. Am 60-70 de cântări de noapte pe an, în restul nopților prefer să rămân și să dorm acasă, chiar dacă asta înseamnă să refuz multe invitații și să par un tip nu tocmai sociabil. Sunt un om care se mulțumește cu puțin și asta îmi oferă mult timp pentru mine și pentru chitară. Disciplina vine din autoeducare și din discuțiile avute cu oameni importanți, în copilărie și în adolescență. Mama lucra în conducerea ARIA, agenție ce se ocupa de impresarierea artiștilor români. La noi în casă veneau Amza Pellea, Aurelian Andreescu, Margareta Pâslaru, Angela Similea. Eram copil, îi ascultam cum discutau și multe din cele auzite atunci mi-au folosit ca lecții de viață. Unii dintre ei spuneau că le-ar fi mers mult mai bine dacă ar fi fost organizați, dacă nu ar fi avut atât de mult de-a face cu alcoolul. Mama le spunea că și eu vreau să devin artist, iar ei zâmbeau îngăduitori și îmi dădeau sfaturi să fiu serios, punctual, să mă țin de cuvânt. De la unii din ei am înțeles că o mică parte din elixirul tinereții este să nu pierzi nopțile, dar nici să pierzi zilele cu probleme închipuite, legate de "gaura din macaroană".
- Bănuiesc că mama ta este mândră că ai ajuns un artist care-și câștigă un trai decent din muzica făcută fără compromisuri.
- Mama a demisionat de la ARIA când n-a mai suportat sistemul corupt de acolo. Mulți ani după aceea, o mai sunau colegii cu o situație financiară cu mult mai bună: "Tot pe bicicletă, Pușica, tot pe bicicletă?" Mai bine pe bicicletă. De la ea am învățat să merg și eu pe bicicletă și, de la 11 ani, ăsta e mijlocul meu de deplasare preferat. Oriunde aș merge, prefer să merg pe două roți. Mama mi-a amintit peste ani lecțiile învățate din copilărie de la artiștii pe care i-am cunoscut acasă și s-a asigurat că nu le voi uita. Am făcut Universitatea de Vest - Facultatea de Istorie Arheologie - așa că mama nu se aștepta să ajung să trăiesc exclusiv din activități muzicale, dar se bucură pe zi ce trece că nu am programul de lucru zilnic între orele 8-16. Și cred că înseamnă foarte mult pentru ea când aude de la artiști consacrați că am ajuns la un nivel înalt.