O "meserie" pe cale de dispariţie: Şamanismul

- În vreme ce lumea creştină populează tărâmul de dincolo cu îngeri şi sfinţi, la triburile primitive din Asia, Africa, Australia şi Canada, legătura între pământ şi cer, între universul naturii, al animalelor şi al omului, e ţinută, din timpuri străvechi, de către şamani. Dotaţi cu însuşiri extrasenzoriale puternice, ei intră în transă şi pornesc în călătorii către lumea spiritelor strămoşilor, pentru a afla răspuns la întrebări legate de greutăţile vieţii de pe pământ. Considerat multă vreme vrăjitorie, şamanismul e cercetat astăzi cu acribie, de psihiatri şi neurologi, care văd în el un mijloc de vindecare a bolilor psihice şi de lărgire a conştiinţei -

O franţuzoaică, primul şaman occidental

Biografia Corinei Sombrun a fost, până la 40 de ani, remarcabilă. A copilărit în Burkina Faso, a făcut Conservatorul la Nisa, a întemeiat o şcoală de pian şi a participat la montarea unor piese de teatru multime­dia. După tragedia morţii prietenului ei, s-a mutat la Londra. În 1999, a acceptat să lucreze ca reporter al BBC World, pentru care a realizat un docu­mentar despre triburile ama­zo­nie­ne. Dar din 2001, parcursul vieţii ei a luat o întorsătură de-a dreptul magică. Se afla în Mon­­golia, cu echipa de reporteri, printre cres­cătorii de iaci, la 15 ore de zbor de casă, şi altele parcurse cu jeep-ul, prin stepele pustii, pentru a-l întâlni pe Balgir, şamanul locului, unul dintre puţinii rămaşi, azi, în Mongolia. Aici o lăsăm pe Corine să-şi retră­iască momentele care i-au schim­bat pentru totdeauna viaţa.
"I-am cerut lui Balgir permisiunea să înregistrez următorul lui ritual. Mi-a răspuns că riscă să supere spiritele, dar că le va întreba. Mi-a dat să cosesc iarbă pentru animalele lui, în timp ce el s-a întins la umbra unui copac. Am muncit până spre seară, până n-am mai putut de extenuare, şi abia atunci, Balgir m-a anunţat că spiritele mi-au acceptat cererea... Mai târziu, după ce s-a lăsat întunericul, când abia începuse să-şi bată toba ce-l însoţeşte de obicei în lumea spiritelor, s-a întâmplat ceva neprevăzut. Am simţit încet şi irepresibil cum mă scufund în transă. Am început să tremur din tot corpul, nu ştiu cât a durat, apoi să aud un urlet înfiorător de lup, şi imediat mi-am dat seama că urletul ieşea chiar din gura mea. Am simţit că am gheare, mi-am văzut înaintea ochilor nasul de animal... Simţeam mirosul fiecărui lucru din jurul meu cu o intensitate nouă. Senzaţia era a unei forţe inimaginabile. Balgir a întrerupt ritualul şi a început să strige la Naraa, interpreta şi însoţitoarea noastră. Era furios. Am înţeles pe urmă de ce. Îi reproşa că nu-i spusese nimic despre «darul» meu. Că ar fi trebuit să ştie că sunt, la rândul meu, un şaman puternic, că puteam muri amândoi dacă spiritele noastre se întâlneau pe tărâmul invizibil. Când s-a mai liniştit, m-a chemat să mă aşez lângă el şi mi-a cerut să rămân în Mon­golia şi să mă iniţiez în arta udganilor, cum sunt nu­miţi şamanii mongoli. Balgir era convins că sunt urmaşa unui mare şaman din neamul lor. Să nu-ţi cultivi un asemenea dar este, pentru ei, cel mai mare păcat. Am înţeles de la el că spiritele nu mă vor lăsa niciodată în pace, dacă nu-mi împlinesc destinul. La început, nici n-am vrut să aud, vă imaginaţi, apoi am simţit, pur şi simplu, în viscere, că-mi refuzam ceva esenţial. Balgir mi-a spus că iniţierea va dura trei ani şi, când am auzit, iarăşi am dat în sinea mea înapoi. Apoi m-am trezit întrebând: «Dar dacă vin pe perioade de câteva luni, aşa ar merge?». Şi Balgir mi-a spus răspicat că da. Ei bine, m-am pomenit şaman la 40 de ani..."
În următorii ani, Corine s-a văzut cum nu şi-a imaginat vreodată, în cos­tum de şaman şi bătând în toba ritua­lică de vreo 10 kilograme, în transe ce durau ore bune. Cât timp călătorea în lumea spiri­telor, povesteşte că suferea şi transformări fizice ex­traordi­nare: o putere inepuizabilă, dispariţia senzaţiei de spaţiu şi timp, depersonalizări şi dia­loguri cu personaje din lumea spi­ritelor. A fost îndrumată în anii ce au urmat, opt la număr, de Enkhetuya, o fe­meie dintr-o comunitate nomadă (tsataan) de cres­cători de reni, de la graniţa cu Siberia. Despre femeia asta spune azi că a fost "cheia" vieţii ei şi că le leagă o telepatie stupefiantă. "Ştia dinainte când urma să sosesc în Mongolia, am încercat chiar să o pă­că­lesc în câteva rânduri, dar n-am re­u­şit niciodată."

Transa şamanică în laborator

Când este întrebată cu ce se aseamănă din interior starea ei de transă, Corine spune, sigură pe ea: "E chiar mai clar ca la cinematograf. Plec într-o călă­torie cât se poate de limpede, sunt într-un vis intens din care îmi amintesc perfect fiecare detaliu. De cele mai multe ori, văd lângă mine un lup, totemul meu. Fiecare şaman are un totem, un spirit călăuzitor. El începe să urle şi urletul lui mă îndrumă spre un fel de poartă, pe care trebuie să intru. Trec prin ea şi mă pomenesc urlând la rândul meu şi că mă transform în lup. Apoi, nu pot să descriu în cuvinte ce ur­mează: lucrurile le văd altfel, în esenţa lor, şi nu cum apar vederii omeneşti. Spaţiul şi timpul dispar, culo­rile, lanţul de cauze şi efecte, aparenţele... totul se schim­bă. În această lume găsesc răspunsuri la între­bările cu care am plecat în călătoria interioară."
Povestea franţuzoaicei ajunsă şa­man s-a răspândit în lumea întreagă, in­terviurile ei au stârnit vâlvă. (A scris mai multe cărţi în care îşi descrie ex­traordinara experienţă. "Spiritele ste­pei" sau "Jurnalul ucenicei de şaman" sunt două dintre ele.) Împinşi de cre­di­bi­litatea pe care le-a inspirat-o, oa­menii de ştiinţă s-au arătat interesaţi să afle ce se întâmplă în creierul ei, atunci când cade în transă. Aşadar, cu toată bu­nă­vo­inţa, învăţând să intre în starea extatică cu puterea propriei voinţe, fără ajutorul tobei, cu o mulţime de electrozi pe cap, ea s-a supus unor cercetări con­du­se de Pierre Ete­ve­non, specialist în imagistică cerebrală, fost director al Insti­tutului de Sănătate Publică al Franţei, şi de Pierre Flor-Henry, psihiatru la Alberta Hospital din Ed­mon­ton, Canada. Nicio patologie psihică nu i-a fost găsită înainte de începerea expe­rimentului propriu-zis. Corine Sombrun a fost decla­rată, aşa cum era de aşteptat, o persoană sănătoasă din punct de vedere mental. În schimb, atunci când a intrat în tran­să, electroence­fa­lo­gra­ma ei aluat-o, pur şi simplu, raz­na! Gra­ficul, aşa cum a fost prezentat pu­blicului la confe­rinţa TEDx, susţi­nută de Corine la Paris acum doi ani, arăta "ca o psi­hoză generalizată". Me­di­cii nu mai vă­zuseră aşa ceva pâ­nă a­tunci. Dr. Ete­venon a remarcat că înre­gis­trările unor crize de epilepsie, schi­zofrenie şi ma­nia­cale, puse la un loc, nu ar fi dat naş­tere unei diagrame atât de "furtu­noase" ca aceea pe care aveau ocazia să o vadă în acel moment. Scanarea mag­netică, de ase­menea, pu­nea în evidenţă o "aprin­dere" simultană în toate zo­nele cerebrale. Pur şi simplu, un delir electric, ceva de neimaginat şi de nedescris se pe­trecea în creierul femeii. La conferinţa amintită, ce poate fi urmărită pe internet, Corine prezintă public graficul ieşit din co­mun al EEG-ului său şi un fragment din înre­gis­trarea audio a urletului pe care îl produce în transă, înfiorător şi imposibil de ascultat până la capăt...
Aceste experimente au arătat fără dubiu: Corine Sombrun dispune de o însuşire ieşită din comun. Cât este de rară această însuşire nu putem şti. Pe a ei, franţuzoaica a descoperit-o întâmplător, dar câţi din­tre noi o au şi nu o conştientizează? Starea ei modifi­cată de conştiinţă este doar un delir psihedelic, sau o călătorie reală într-un inconştient colectiv, ca acela de care vorbeşte Carl Gustav Jung ?

Şaman - carte de vizită

Într-un articol în care deplânge pierderea acestor tradiţii extraordinare, antropologul şi informaticianul Jason Godesky descrie şamanul ca fiind un produs fas­ci­nant al unei spiritualităţi foarte vii, pe care am pier­dut-o, din păcate, azi: "În societăţile tribale, toată lu­mea aparţine grupului, doar şamanul este un sin­guratic, un marginalizat, atins de aripa lumii de din­colo. El poate să vindece şi, la fel de bine, poate să ucidă. Un personaj ambiguu, venerat şi temut, ocolit, un străin pe vecie. Când «pleacă» în transă, bea «liana morţii», ayahuasca, şi un foc îi urcă pe şira spinării, până îi explodează în cap. Senzaţia este a celor mai vii şi mai de neoprit coşmaruri, o expe­rienţă teribilă, căreia a învăţat să-i supravieţuiască, pentru că aşa i-au cerut spiritele. Şamanul nu alege, el este alesul."
Prima sinteză a practicilor mistice ale şamanilor a fost realizată de istoricul român al religiilor, Mircea Eliade, în cartea sa, "Tehnicile arhaice ale exta­zului". Tot el a extins denumirea de şaman, care în­seamnă "cel ce ştie", de la triburile tunguse din Sibe­ria, la toţi vracii tribali, din orice zonă, care acced în te­ritoriul spiritelor, pentru a obţine răspunsuri la marile între­bări ale comunităţii lor. Şamanismul mai există azi doar în câteva locuri. Printre indigenii Americilor, în triburile Africii de Est, în Oceania, în Mongolia, Sibe­ria, China şi Tibet, la inuiţi, dar, în vremurile ne­cu­prinse de memorie, el a fost prezent peste tot în lume. Religia dacilor a fost foarte pro­babil una de tip şa­ma­nic, după cum transpare din prac­ticile solomo­na­rilor şi tămăduitorilor cu ierburi din satele noastre vechi.
În ciuda diferenţelor de zonă geografică, şama­nis­mul are un numitor comun. Viitorul vraci al tri­bului este ales după criterii speciale, trece printr-un sta­giu iniţiatic dur şi renunţă la orice aspiraţie per­sonală. El învaţă să-şi anuleze sinele şi-şi dedică via­ţă comunităţii, ca mediator şi călător între lumi. Că­lătoria "dincolo" o face într-o stare extatică indusă de mişcări şi sunete sacadate, de plante şi ciuperci halucinogene, tehnici deprinse cu greu, inaccesibile şi chiar mortale pentru neiniţiaţi. La revenirea din transă, aduce soluţii de vindecare pentru cei sufe­rinzi sau previziuni în situaţiile-limită prin care trece tribul - război, molimă, dezastre naturale. Pe lângă puterea supranaturală cu care este învestit, şamanul e şi depozitul viu de înţelepciune al tri­bului, sfătuitorul lui în toate chestiunile practice ale vieţii. De exem­plu, în triburile de culegători-vâ­nători din Kalahari, şamanul intră în transă şi "vede " unde se află turmele sălbatice, pentru ca arcaşii tribului să le poată lua ur­ma.

Şamanii vechi şi noi

În anii '60, Carlos Castaneda, pe vremea aceea stu­dent la antropologie în California, scrie "Învăţă­turile lui Don Juan Matus", o carte în stilul unui jurnal, în care relatează, etapă cu etapă, cum a fost iniţiat în arta delirului vizionar de un în­ţelept indian yaqui, cunoscător al unor re­ţete secrete de poţiuni psihotrope. Cartea a avut un succes imens, a atras atenţia către cultura populaţiilor arhaice, până atunci considerate primitive şi su­persti­ţioase, şi a ali­mentat dorinţa crescândă a occidentalilor de a descoperi valenţe spi­rituale noi. Înţe­lep­ciunea tribală a devenit un mit la mare modă. A luat am­ploare neo-şama­nis­mul oc­cidental, cu puzderie de şcoli şi doctrine new-age, care se autodefinesc cu termenul de "şama­nism". Însă străvechea cultură a şa­manilor a conti­nuat să moară, în ciuda acestui "reviriment". În ste­pele mongole şi în Siberia, ei au fost decimaţi de co­munişti, apoi a intervenit un duşman mai puternic, insidios şi implacabil - societatea modernă de con­sum, şamanismul turistic. Azi, la 3 mi­lioane de lo­cuitori pe care-i are Mon­golia, îşi mai practică ştiinţa ancestrală doar vreo 30 de vindecători, în timp ce multe mii de "şamani" de ocazie îşi oferă serviciile magice şi leacurile turiştilor în căutare de exotism şi panacee naturale. În Peru, la fel, valuri de turişti vin pentru un sejur în care în pachetul-standard este in­clusă întâlnirea cu un şaman şi degustarea de ayahuasca, un preparat halu­cinogen cu ac­ţiune intens psi­hotropă, folosit de vracii băş­tinaşi.
Dar un şaman adevărat nu ar trebui să ceară bani pentru vin­decările sale şi nici să "că­lătorească" pen­tru străini. El aparţine comunităţii lui, pentru care de altfel se şi sacrifică. A acţiona pe cont propriu în­seam­­nă decădere pentru el.
Americanul Michael Har­ner, un arheolog care s-a re­orien­tat către antropologie, du­pă ce a fost fascinat de prac­ticile extatice ale tribu­rilor nord-amazoniene, este autorul "bibliei" şa­manismului new-age, "Ca­lea şamanului: ghid de pu­tere şi vindecare". Studii­le întreprinse de el în tribu­rile Conibo au scos şama­nis­­mul din manualele de istorie a credinţelor reli­gioase, direct pe piaţa gene­roa­să a noii spiritualităţi a Vestului. Deşi a contribuit mult la cunoaşterea aca­de­mică a fenomenului, Harner a întemeiat şi Fun­daţia pentru studii şama­nice, care a înflorit ulterior din vânzarea de cărţi şi se­minarii care-şi califică clienţii să devină şamani. Au urmat altele şi altele.
De ce sunt atât de atractive pentru occidentali aceste practici arhaice ? Pentru unii, sigur, ar putea furniza doar contextul perfect pentru consumul de droguri, însă, pentru cei mai mulţi oameni, ele par să răspundă unei nevoi esenţiale de comuniune pe care societăţile moderne nu o mai satifac. "Lumea noas­tră hipertrofiază inteligenţa speculativă şi ego-ul, în detrimentul inteligenţei emoţionale şi al empatiei", spune Corine Sombrun.

Puterea minţii noastre

În 1896, medicul american James R. Walker, ve­teran al Războiului Civil, a fost desemnat de guvern să intervină în rezervaţia indienilor oglala din Lakota Pine, unde făcea ravagii o epidemie de tuberculoză. "La început, i-am consi­derat pe şamanii care încer­cau să-i vindece pe bolnavi doar nişte încurcă-lume şi m-am gândit că prac­ticile lor primitive ar trebui terminate, cu orice mijloace. Pe urmă, m-am cal­mat şi am început să le studiez ritua­lurile, fără preju­de­căţi. Mi-am dat seama că, deşi ştiau puţine despre boala în sine şi leacurile lor erau ineficiente, ritua­lurile erau impor­tante. Bolnavii nu aveau încredere în tratamentele noastre, dar se în­credeau total în puterea vracilor lor. Şi această încre­dere îi ajuta să se vin­dece rapid de bolile curabile, iar dacă aveau boli grave, ca tuberculoza, suferinţa li se îmblânzea şi, indiferent de consecinţe, erau îm­păcaţi cu dezno­dământul. Am înţeles cât de mare este puterea minţii umane şi am decis să-i las pe şamani să-şi desfăşoare nestingheriţi ritualurile."
Walker a lăsat un dosar al evoluţiei epidemiei, din care a rezultat că tratamentul medicinei clasice a avut rezultate neaşteptat de puternice, când a fost aplicat, împreună cu ritualurile şamanilor. Un mare mister stă­tea în puterea minţii umane şi dr. Walker îl între­zărise. Au mai trecut de atunci multe zeci de ani, până ce acesta să fie cercetat, măsurat şi botezat "placebo" sau autosugestie.
Iată o întâmplare relatată într-un interviu de Michael Harner, după ce a fost întrebat dacă, în ex­perienţele lui şamanice, a fost vreodată martorul unui miracol:
"Una dintre elevele noastre, Carol Herkimer, participa împreună cu alţi colegi la o ceremonie practicată în triburile de pe Amazon, dar şi în Africa şi Australia aborigenă. Se numeşte «barca spiritului» şi reprezintă o călătorie colectivă a mai multor şa­mani, în scop de vindecare, o tehnică foarte pu­ter­nică. Foloseam o sală de dans închiriată pe Canal Street, în Manhattan. Ca toate sălile de dans, avea o podea bine lustruită şi perfect finisată, iar noi trebuia să fim grijulii să nu o zgâriem, aşa că stăteam cu toţii pe nişte perne puse pe jos. Carol se refăcea după un accident de maşină şi era singura care nu se putea aşeza, aşa că stătea pe un scaun, cu picioare tubulare de metal. Am plecat în «călătorie», cum spunemnoi, fiecare urmând să povestească ce văzuse. Când ne-am întors, Carol trecuse printr-un râu de foc, dar nu a trebuit să ne spună cu gura ei asta, pentru că vedeam deja ceva fum ieşind de sub scaunul ei. Ea nu se arsese, dar unul dintre picioarele de aluminiu ale scaunului pe care stătea făcuse, prin topire, o gaură în podea, atât de tare se încinsese. Proprietarii sălii au păstrat până azi acea urmă, ca pe vestigiul unei în­tâmplări miraculoase, dar, pentru mine, ce se în­tâm­plase acolo era ceva foarte obişnuit."