Adormirea Maicii Domnului

[sapou]"Nu lăsa Măicuţă, să pierim pe cale/
Că noi suntem fiii lacrimilor tale"[/sapou]Urc de ceva vreme prin ceaţă. Dealul pe care e aşezată Mânăstirea Nicula e pieptiş, cât să scoată inima din mine. Alături, pe aceeaşi cale, se scurg pelerinii. Tăcuţi, frământând în minte o rugă, un păs, un necaz. Merg aplecaţi, apăsaţi de aştep­tare. Dar ei ştiu că această aşteptare e parte din drum. Că e o pregătire înainte de întâlnirea cu "Măi­cuţa". Aşa îi spun: "Măicuţa" sau, mai rar, "Măicuţa Domnu­lui". Niciodată Fecioara Maria. Ar fi prea înalt şi prea de­parte de sufletul lor. Iar Ea, Stăpâna Cerurilor, Doam­na care e deasupra Heruvimilor şi Serafimilor, fiinţa omenească cea mai curată şi mai adâncă, se lasă numi­tă aşa, ba chiar, cred eu, se bucură nespus să fie "Măi­cuţa" lor, şi nu "Fecioara Maria". Pentru că ea nu e departe de noi, oamenii. E la suprafaţa fiecărei inimi, creşte acolo încet, odată cu orice gând bun, cu fiecare suspin de milă, aşteptând un moment prielnic să intre înlăuntrul ei.
Nu, hotărât lucru, "Măicuţa" e cel mai bun nume pen­tru ea. Acelaşi cu numele pe care pruncul îl rosteşte de îndată ce ajunge destul de ştiutor, cât să guste din dragostea mamei pentru el. Iar noi, aici, la Nicula, stăm sub iubirea ei, ca sub un acoperământ lăuntric. Suntem copiii ei. Şi urcăm spre ea. Poate că nu întâmplător mâ­năstirea aceasta e aşezată spre un vârf. Ca să te înalţe. Să dai piept cu ea. Nu e în vale, la drum lesnicios. Iar ardelenii o iubesc nespus.
Cu câteva zile înainte de marele praznic al Ador­mirii Maicii Domnului, oamenii se pregătesc de cale. Mulţi merg, chiar şi astăzi, pe jos. Aşa că îşi gătesc din timp straiţe cu cele trebuincioase, îşi rânduiesc gospo­dăria, şi, în ziua sorocită, pleacă, dar nu oricum. Se strâng în mijlocul satului la biserică, acolo unde vine părintele şi ceilalţi săteni. Să-i salute şi să le încredin­ţeze rugile lor către "Măicuţa". Că doar o vor întâlni acolo, la mânăstirea ei. Apoi, tot satul se pune în miş­care, ca la un alai de nuntă. În frunte merge dascălul cu praporii, steagurile credinţei, apoi vin şi ceilalţi, care-i petrec până departe cu cântări. Pe urmă, se despart. Pelerinii pleacă pe drumul lor, iar sătenii ceilalţi se întorc la truda din bătătură. De acum, i-au trimis "Măi­cuţei" solire şi pot aştepta, liniştiţi, vestirea praznicu­lui. Sunt pelerini care merg pe jos până la Nicula, chiar şi trei zile încheiate. Îi văd după chip. Au faţa senină şi îngrijată. Nu sunt apăsaţi, dar nu au nici veselia noastră cea oarbă. Parcă ar fi aflat o comoară şi acum se gân­desc, luminoşi, cum să o păzească.
Încet, ieşim din ceaţă. Biserica de lemn care adă­posteşte icoana făcă­toa­re de minuni a Maicii Domnului străpunge, cu turla ei însuliţată, abu­rul ce scaldă valea. Undeva, la mar­ginea lumii, răsare soarele. Şi, deo­dată, lumina lui ne inundă parcă nu numai trupu­rile, ci şi sufletul. Litur­ghia stă să înceapă. E liturghia ma­relui praznic al Adormirii Prea Cura­tei, o liturghie care le aminteşte creş­tinilor de ple­ca­rea la cer a celei care l-a purtat pe Domnul Iisus în pânte­cele ei.
Ridic vălul timpului şi văd cu ochii minţii ce s-a în­tâmplat acolo, la Ierusalim, acum două mii de ani, atunci când sufletul Maicii Domnu­lui a plecat la cer. Întâmplările acelea sunt miezul praznicului de astăzi.
Noi ştim din tradiţie, că Prea Cu­rata a rămas după Înviere cu apostolul Ioan. I-a fost ca o maică bună, crescân­du-l duhovniceşte, învăţân­du-l să se apropie în Duh de Fiul ei. Niciun apos­tol nu era aşa de iscusit ca ea în rugă­ciune. Anii în care-L crescu­se pe Domnul, fiind toto­dată crescută de El, fă­cuseră din Fecioara Maria un om desăvârşit, un suflet cum nu mai era pe faţa pă­mântului. Odată cu bătrâ­neţea, pe măsură ce tru­pul ei mic şi firav părea că se topeşte, sufletul i se lim­pe­zea în apele Duhului. Era mai strălucitoare şi mai fru­moa­să, din zi în zi. Nop­ţile şi le petrecea mai tot­deauna în mormântul lui Iisus. Acolo, pe lespedea rece, unde stătuse trupul lui zdrobit de bici, se aşeza şi ea în genunchi şi încremenea în ru­găciune până dimineaţa. Apoi se întâlnea cu aposto­lii, care-i cereau o dată şi încă o dată să le vorbească de Domnul.
Aşa a fost şi în seara în care a adormit. Mai întâi a venit la ea arhanghelul Gavriil. Era tot o lumină, aşa cum îl ştia dintotdeauna. I-a spus blând: "Fiul şi Dom­nul tău te cheamă. Îţi porunceşte să laşi această lume şi să urci în sălaşele cereşti ca să fii alături de El în viaţa veşnică şi fără sfârşit!". Atât, şi a pierit ca fumul luat de vânt. Măicuţa s-a rugat apoi Fiului ei să-i strân­gă pe apostoli. Au ajuns cu toţii degrabă, în chip minu­nat, mai puţin Toma, a cărui lipsă a fost hotărâtă din Cer. Apoi Maica Domnului s-a cufundat în rugă, iar ei au tămâiat toată casa. Trupul Prea Sfintei strălucea de lu­mină şi, în această strălucire, ei au putut să întrevadă du­hu­rile proorocilor din vechime. Bătrâni şi gravi, ve­ni­seră să-i peţească nunta cu cerul. La sfârşit, ca un ful­ger alb, a apărut Hristos. Era vesel şi puternic. "Pace vouă!" - le-a spus, aşa cum făcea când trăia printre ei. Apoi lin, lumina s-a risipit şi nu L-au mai văzut. În mij­locul casei a rămas doar trupul Maicii Domnului, mic şi delicat, din care sufletul îşi luase zborul. Prea Sfânta părea că doarme.
La trei zile după ce o îngropaseră, a venit la Ierusa­lim şi apostolul Toma. Răpus de dor, i-a rugat pe cei­lalţi să deschidă mormântul, să o mai vadă şi el încă o dată. Dar n-au mai găsit trupul Mai­cii. Se înălţase la cer, ca şi Domnul. Şi de acolo îi înveleşte pe toţi muri­torii cu ruga-i fierbinte. Rugă de Ma­mă de Dumnezeu. Cum nu are ni­meni pe pământ şi nici nu va mai avea vreodată cineva. De aceea, în sufletul oricărui pelerin, "Măicuţa" este cea mai de preţ făp­tură după Domnul Hristos, o făptură pe care o caută zi de zi şi în fiecare an şi cu care sunt încredinţaţi ne­smin­tit că se întâlnesc aievea, aşa cum îţi întâl­neşti neamurile la marile sărbă­tori. Şi-i cântă din inima lor de oameni simpli şi curaţi:
"O Măicuţă Sfântă, cu drag am venit,
La Tine, Măicuţă, într-un loc iubit.
Am venit, Măicuţă, să te mai ve­dem,
Să-ţi spunem necazul pe care-l avem.
Nu lăsa, Măicuţă, să pie­rim pe cale,
Că noi suntem fiii lacri­milor tale."
Cine a ascultat măcar o dată acest cântec, urcân­du-se la cer din mii de gla­suri, tălăzuind dealurile Ni­culei, e încredinţat că ei, pe­le­rinii, o simt şi o întâl­nesc aievea pe "Măicuţa" lor. Şi cred că ea se bucură nespus de această întâlnire, ca de orice suflet de om care poar­tă în el dragostea ne­sfârşită pentru Dumne­zeu.