Cu maghiran la ferestrele mici, cu prispa plină de mușcate și micșunele, cu un stup de albine la colțul casei - părea ca din basm. Aici nu se auzeau decât cântatul păsărelelor, mugetul vacilor, behăitul oilor, nechezatul cailor. Peisajul era întregit de silueta înaltă a bunicii, subțirică, dreaptă, cu ochi albaștri și părul alb, alergând ca un spârnel toată ziua sau stând cu furca în brâu, în serile de iarnă petrecute în jurul sobei, pe a cărei plită se coceau rondele moi de cartofi. Bunica (Măriuța lui Bănicuț) recita "Ginta latină", "Sergentul", "Mama", uimindu-ne cu memoria ei nealterată de trecerea timpului. A fost frumoasă până la 96 de ani, când s-a dus spre cele veșnice. Eu locuiam cu părinții în vatra satului, dar cea mai mare bucurie era sa ajung acolo, pe deal, de unde se vedea Valea Vâlsanului, cu apa lui de munte, limpede și rece. La bunica beam cel mai bun lapte, mâncam bob verde și prune uscate la cuptorul din curte. Apa din puțul care nu seca nici în cei mai secetoși ani era dătătoare de viață. Tot cătunul lua apă de aici, poarta fiind deschisă pentru oricine. Dar iată că nemilosul timp nu iartă. După moartea bunicului, la 80 de ani, bunica a mai locuit o vreme în căsuța ei, însă nu se mai descurca singură. A fost nevoită să coboare la copii. Casa veche și nelocuită a început să se degradeze. Unul dintre nepoți, pe care l-a iubit cel mai mult, a hotărât s-o dărâme. A făcut însă o greșeală de neiertat: a adus în curtea casei unde se mutase bunica, lemnele din dărâmături. Șocul a fost puternic. Toată viața ei, toate clipele fericite se transformaseră într-un maldăr de scânduri vechi. În sinea ei, bunica sperase că se va întoarce acolo, acasă, să moară, să plece spre alt tărâm. Atât a suferit, că a făcut un accident vascular și, în câteva zile, ochii ei albaștri s-au închis pentru totdeauna... N-am mai mers niciodată la casa bunicilor mei. Nu vreau să văd ruinele unui rai. Nici vecinii nu mai sunt, că s-au stins unul câte unul, iar copiii lor s-au dus la oraș. Merg la biserică, în cimitirul plin de morminte, și aprind lumânări în amintirea lor și a zilelor cu care nu mă voi mai întâlni niciodată.Maria Ionescu - PiteștiBunicul de la poalele munteluiSimțeam pietrele bătrânului drum de țară prin talpa subțire a papuceilor cu care bunica mă încălța. Eram acasă. Așa știam. Au trecut ani mulți de-atunci, dar parcă pietrele satului îmi vorbesc și acum. Bucuria plecării la fân se împletea tandru cu zilele toride de vară. Poate că tocmai vara îi făcea pe oameni mai buni, mai liniștiți și mai blânzi. Diminețile erau ceva mai agitate, până când bunica pregătea mâncarea, până când bunicul lega calul la car și așeza cu grijă furcile de lemn. Pe cea mai ușoară mi-o dădea mie. Eu trebuia doar să umplu plosca cu apă rece și să o pun în căruță, într-un colțișor de umbră. Bunicul știa că mai mult îl voi încurca la întorsul fânului, dar tocmai asta îl făcea să simtă că trăiește, că are un rost pe care îl va lăsa moștenire nepotului său. Duminica, sătucul de la poalele munților era înghițit de liniște. Pârâiașul care curgea pe la poartă era singurul care cuvânta. Dacă te apropiai să-l asculți, auzeai cum îți vorbeau moșii care nu mai sunt. Și ei au privit aceleași pietre din pârâu. Ei, părinții lor, bunicii și străbunicii lor. Pietrele făceau apa să vorbească... Vara, în timpul unei zile obișnuite, satul este pustiu, casele se scaldă în liniște. Oamenii sunt pe câmp. În amiaza mare, acolo e casa lor. Mâncam la umbra unui nuc măreț și rotat și parcă nicicând și niciunde mâncarea nu era mai bună. Seara, lăsând în urmă efluvii de fân, ne întorceam alene acasă. Arși de soare, fericiți și desculți. Astăzi, drumul din satul bunicilor mei este tot prăfuit, dar e asfaltat. Tălpile nu mai simt pietrele. Carele cu cai au intrat în uitarea adâncă a muntelui. Numai apa curge la fel, pe la poartă, aducându-mi din lumea de dincolo vorbele bunicului, amestecate cu susure. Cândva, și eu...
Sorin Manduc - Făgăraș, jud. Brașov
A fost odată un moșneag...
Există în inima Moldovei un sătuc numit din cele mai vechi timpuri Dragu. Sat vechi, din neamuri de răzeși, cu fete frumoase și flăcăi de nădejde, așezat ca într-o copaie adâncă, între dealurile Mileștilor și Horzeștilor. Acolo își au rădăcina neamurile noastre, de acolo s-au ridicat oameni cu carte, preoți, învățători, ingineri... Nu pot spune că suntem o familie bogată, dar cămara ne este plină de ale gurii, avem ce pune pe masă zi de zi. Aici oamenii știu a învârti hora, dar și suveica, și plugul în brazda câmpului. Aici au văzut lumina zilei cei dragi - bunici, părinți, frați și surori. Dar totul este prea frumos și prea bine ca să fie așa până la capăt. Destinul taie câteodată viața, ca un cuțit... Înainte de 1989, când se puneau bazele agriculturii socialiste, s-a început și la noi dărâmarea caselor și mutarea oamenilor în cea mai apropiată comună - Tomoși. Totuși, din toți locuitorii satului, câteva familii s-au înverșunat și au rămas aici, spunând că numai moartea îi va scoate din casele lor. Printre ei a fost și bunicul. Spun că a fost, pentru că azi el nu mai este viu printre noi decât cu amintirea, care va rămâne veșnic în inimile noastre: om mândru, chipeș la trup și obraz, care nu și-a părăsit casa părintească și strămoșească. El a știut totdeauna ce vrea: flornic, muncitor, cu dragoste de pământ, a știut pentru ce trăiește și și-a crescut fiii și nepoții cu respect pentru muncă și țară. De la bunicul am învățat a hori și-a doini, și parcă îl aud și acum cântând, de răsunau dealurile și vuiau văile de glasul lui: "Patru boi cu lanțu-n coarne/ Stau gata să mă doboare/ Dar nici eu nu m-oi lăsa/ Căci mi-i dragă viața". Așa a fost bunicul meu, și el mai vine uneori pe acasă, să privească lumea de azi, plină de griji și tristeți.
Maria Moraru - com. Tomoși, jud. Bacău
Extemporale cu Bunici
- Dacă există pe lumea aceasta o iubire nebună, ea este, cu siguranță, iubirea dintre nepoți și bunici -
"Pe bunica mea o chema Ecaterina. Ea era bună tare și oamenii îi ziceau Catița. Până am mers la școală, am stat la ea. Dimineața mă uitam cum se piaptănă și cum își prinde părul cu ace mari. De fiecare dată mă temeam să nu se înțepe la cap, dar ea se întorcea râzând către mine și-și lega la spate năframa. Când făcea focul, stăteam lângă ea, pe lăduca de lemne, cu pisica în brațe, ca să-mi țină de cald. Bunica avea o grădina mare, cu trei nuci bătrâni. Într-o zi de vară, când eram în grădina, am văzut că vine ploaia și am vrut să fug spre casă. Fugeam înaintea ploii prin iarbă și o auzeam în spatele meu cum fâșâie. Am ajuns lângă nuc și acolo m-a prins ploaia din urmă. Asta a fost prima supărare mare a mea: că m-a întrecut ploaia, și atunci am plâns, dar nu mi-a văzut nimeni lacrimile, că afară ploua rău. Și-acuma, când scriu compunerea, plouă și-mi vine să plâng, că bunica a murit demult și nu mai sunt nici nucii sub care să mă ascund!" (Liliana)
"Bunicul meu este înalt, are părul zburlit, ochii mari și e slab, e numai piele și oase, iar dinții i-au căzut toți. Norocul lui e că și-a pus alți dinți, că altfel nici mămăligă n-ar putea mânca. Când merg la el, la Iași, mă ridică în brațe și mă sărută, dar mă înțeapă cu barba. După-amiaza ne pune la culcare, iar noi ne prefacem că dormim și ne jucăm. Dacă facem prostii, obișnuiește să spună numai atât: «Extraordinar, extraordinar!». În rest, este un bunic tare bun și iubitor. Ciudat că-l cheamă Valeriu, ca și pe tata. Pe bunica și pe mama le cheama tot la fel: Maria - și asta e o ciudățenie și mai mare." (Melania)
"Nuni este bunica mea. Ea nu este o bunică obișnuită. Este cea mai cicălitoare, vorbăreață, pisăloagă și cunoscută femeie din Râmnicu Vâlcea. O cunoaște chiar și primarul. Vorbește tare mult și se bagă în viața tuturor. Când vine la București, e tragedie! Noroc că e mai mult plecată în oraș. Când stă acasă, e tot timpul la telefon. La prima vedere, pare o femeie cumsecade, dar dacă stai mai mult de trei-patru zile cu ea, înnebunești. Când ne-am mutat la București, ea mi-a făcut prietene, vecinii de la bloc prin intermediul ei ne-au cunoscut. I-am înșirat toate defectele, căci știu că nu se va schimba niciodată. Și, deși ies scântei dacă stăm mai mult împreună, o iubesc tare mult pentru că, pe zi ce trece, îmi dau seama că semăn din ce în ce mai mult cu ea și acest lucru îmi place. Vreau să ajung și eu o Nuni grăsană, dulce și iubitoare ca ea." (Silvia)
"Bunicul meu este tare bătrân, are părul alb, ochi blânzi și nu mai este puternic ca înainte. Acum nu mai poate să muncească. Toata ziua mănâncă, trăncănește și se uită la televizor. Când vorbesc cu el, trebuie să-i strig în ureche, pentru că altfel nu aude. El îmi spune glume și bancuri și cântă niște cântece de când era tânăr. Vocea lui e când groasă, când subțire și atunci eu, ca să nu râd, dau drumul la radio și-l las să cânte până adoarme în fotoliu." (Valentin)
"Eu nu mai am bunic, pentru că a murit de câțiva ani, în luna martie. Bunicul meu a fost pensionar și stătea cu noi tot timpul și eu îl iubeam mult. El m-a învățat multe lucruri bune. El m-a învățat să-mi leg șireturile altfel decât mi-a arătat mama și acum eu le leg așa ca el. Și m-a mai învățat să crap lemne și să țin bine securea în mână, ca să nu-mi tai picioarele. Când mi-e dor de bunicu', eu zic încet: «Babușcuțule, ce mai faci tu?»." (Radu)
"Bunica mea poartă un nume de basm: Cadria. Ea este acum departe și parcă o văd lângă fereastră, căutând în zare chipurile noastre. Îmi place să stau printre lucrurile ei care miros așa de frumos... Îmi place să-i aud vocea. Cât voi trăi, o să mă gândesc la bunica mea ca la un astru minunat, care a vegheat raiul copilăriei mele. Sper ca apusul ei să fie cât mai târziu." (Ersen)