Dacă mai toate starurile internaționale ale muzicii pop-rock, ce concertează în România, se opresc la București, în ceea ce privește jazz-ul, Vestul țării propune o concurență îndârjită. Timișoara își dorește titlul de Capitală Culturală Europeană în anul 2021. Mai este mult de muncă până atunci, însă în perioada 9-13 iulie 2014, Banatul a devenit capitala europeană a jazz-ului. Tradiționalului festival de la Gărâna, din Munții Semenicului, ajuns la a 18-a ediție, i s-a alăturat un festival nou, desfășurat în centrul Timișoarei, amplasat chiar în fața clădirii simbol a orașului, cea a Operei și a Teatrului Național. Poate unul dintre puținele, dacă nu singurul loc din centru, ce nu este "bombardat" de interminabile șantiere în lucru. Însă acel spațiu s-a dovedit a fi perfect pentru un eveniment cultural de anvergură, având ca decor clădiri superbe, palate ridicate la începutul secolului XX, precum Palatul Weiss, Palatul Lloyd, Merbi sau Hilt. Am apreciat grija pentru amănunte, care dă girul unui festival bine organizat. Artiștii au intrat la orele stabilite, ceea ce a însemnat un record pentru tehnicienii ce au instalat instrumentele, sunetul a fost bun, filmările prezentate pe cele două ecrane, de calitate, chiar și luminile de scenă s-au ridicat la înălțime.
Terry Lyne, "toboșara-minune"
Prima seară, cea de 9 iulie, a debutat cât se poate de inspirat, cu formația locală Jazzy BIT, ce a adus o muzică accesibilă, luminoasă și foarte ritmată. Trioul s-a format în Timișoara, în 2011, iar în iarna acestui an și-a lansat albumul de debut, "Touch the Sky". A urmat Andreya Triana, o vocalistă de pe scena londoneză, cu o muzică lentă, fără zvâc, care însă a avut parte de numeroase aplauze la Timișoara. Recitalul său a fost întrerupt de o ploaie torențială de vară, însă imediat ce aceasta a încetat, artista și publicul și-au reluat locurile pentru a doua repriză. Tot o muzică blândă, suavă, a urmat și în recitalul-vedetă al serii, însă de această dată, a fost rodul unui concept elaborat, al rafinamentului și al virtuozității discrete. Nu vedem prea des o trupă fondată și condusă de un toboșar, cu atât mai puțin de o femeie-toboșar. Însă Terry Lyne Carrington nu este o bateristă oarecare, ci o artistă cu o carieră explozivă, de altfel singura femeie ce a câștigat, anul trecut, prestigiosul premiu Grammy la categoria cel mai bun album instrumental de jazz, "Money Jungle". Terry Lyne s-a născut în august 1965, într-o familie muzicală din statul american Massachusetts. Mama sa avea ca hobby pianul, iar tatăl ei era saxofonist profesionist. La șapte ani, au încăput pe mâinile ei tobele cu care bunicul cântase alături de legende ale jazz-ului american interbelic. Terry a fost un copil-minune, a cântat trei ani singură la tobe, apoi a primit o bursă la cea mai prestigioasă academie americană de muzică, Berklee. La 18 ani s-a mutat la New York, iar lista personalităților de jazz cu care a colaborat este mai mult decât impresionantă. Primul său album, din 1989, i-a avut ca invitați pe Carlos Santana, Diane Reeves și Wayne Shorter. La Timișoara și-a prezentat cel mai recent album, "Mosaic Project". Având alături pe vocalista Lizz Wright și câțiva instrumentiști de calibru, și-a dovedit talentul de compozitor, de șef de trupă și de baterist, într-un solo deloc electrizant, însă plin de culoare, de eleganță, cu care s-a încheiat prima seară de festival.
Al Jarreau: "Timișoara, te iubesc! Vreau să mă mut aici"
Jazz TM a durat trei seri, și fiecare dintre ele a cuprins trei recitaluri. Formația timișoreană Blazzaj a deschis balul în cea de-a doua și cea mai reușită seară a festivalului. Având în componență instrumentiști excelenți și un solist vocal ce știe să comunice cu publicul, Blazzaj este o trupă timișoreană ce își impune ritmul și creează o atmosferă faină, indiferent dacă are concert într-un club de 100 de locuri sau în fața câtorva mii de spectatori. La capitolul discuri, Blazzaj își tot lasă fanii să aștepte cel de-al treilea album, în 15 ani de carieră, însă în concerte, aceștia sunt mult mai activi, sar și dansează, așa cum s-a întâmplat și la Timișoara. Revelația festivalului a fost recitalul trioului britanic Neil Cowley. Asta, deși elogiile presei engleze și titlul de cel mai bun grup britanic de jazz din 2013 trebuiau să ne prevină cu cine avem de-a face. Un pianist guraliv, care se ridică și glumește cu publicul între piese, un toboșar exact, Evan Jenkins, un contrabasist, Rex Horan, cu o lungă barbă roșie, care uneori se mișcă de parcă ar face parte dintr-o trupă de heavy metal, o muzică directă, dinamică, compactă, fără pasaje introvertite, fără solouri până în pânzele albe, o energie grozavă. La fiecare concert, își pune pe pian un dinozaur din plastic, un T Rex, pe care i-l ascunde în bagaje fiul său de opt ani, cu dorința de a se gândi la el, oricât de departe de casă l-ar duce concertele. "Mulțumim frumos, timișoreni, ne-ați făcut să ne simțim mai mult decât bineveniți la primul nostru concert în România! A fost o experiență minunată". Acesta este un leit motiv al prezenței unor mari artiști de jazz în România, cei mai mulți dintre ei dovedindu-se încântați de ospitalitatea cu care sunt primiți. "Timișoara, te iubesc, vreau să mă mut aici!", și-a început concertul Al Jarreau, marele Al Jarreau. "Sunt atât de fericit, atât de fericit!" striga bătrânul în microfon și, privindu-l ce face pe scenă, nu ai cum, nu-i chip să ai vreo îndoială că spune purul adevăr. Vocea cu care se adresează publicului între piese pare a fi a unui băiețel de 10 ani, iar mersul - al unui om de 90. Este anchilozat, ai impresia că în orice secundă se poate sparge în bucăți, din când în când se agață de câte un scaun înalt de pe scenă, își mișcă spasmodic mâinile, precum Joe Cocker, însă ceea ce face cu vocea timp de o oră și jumătate este fabulos. Nimic din ce am ascultat până acum nu m-a pregătit pentru așa ceva. Al Jarreau este unic. Și nu-i vorba doar de tehnica să vocală uluitoare, sau de larga paletă stilistică abordată, ci, mai ales, de ceea ce transmite. De felul în care toată trupa se strânge ca un tot în jurul său și oferă căldură publicului, creează o seară irepetabilă, ce nu va semăna cu nici un alt concert de-al său și care le va aduce peste ani un zâmbet larg spectatorilor, la gândul că au fost acolo. "Nu există nimic mai bun în lume decât să fiu aici, acum, cu voi", spune americanul, ce are la activ toate distincțiile muzicale posibile și a cântat alături de monștri sacri ai jazz-ului. "Ceea ce vrea muzica asta de la tine este să te simți bine în pielea ta, să fii tu însuți, să faci ce îți vine, să savurezi acest moment unic." Iar când vezi cum din public se ridică un cuplu trecut de șaizeci de ani ca să danseze în fața scenei, urmat de spectatorii ce au stat cuminți pe scaune două seri, înțelegi puterea muzicii acestui gigant.
Prințesa indiană
Bănățeanul Teo Milea a fost singurul artist ce a urcat singur pe scena festivalului. Compozițiile sale interpretate la pian, de pe albumul "On White... and Black Keys", i-au încântat pe spectatorii veniți la debutul celei de-a treia seri a festivalului. Următorul act al serii a avut prea puține în comun cu jazz-ul și s-a desfășurat sub prelungi rafale de ploaie. Trupa australiană The Cat Empire a scăzut media de vârstă, atât de pe scenă, cât și în public. Mulți tineri de 17-20 de ani, unii veniți special în oraș pentru acest concert, au creat o atmosferă de spectacol rock, cântând alături de artiști piese pe care le știau prea bine și dansând în ploaie timp de o oră.
Primul lucru care te acaparează atunci când Anoushka Shankar apare pe scenă este frumusețea ei, trăsăturile orientale, grația cu care se așează, își aruncă părul într-o parte și ia în brațe un sitar alb, uriaș. Apoi, pe măsură ce ritmurile curg, ești fascinat de degetele sale ce alunecă cu repeziciune peste corzi, de armonia cu care intră în echilibru cu celelalte instrumente. Este primul concert în România al fiicei maestrului muzicii indiene, Ravi Shankar, inspiratorul Beatleșilor, ce a părăsit această lume la vârsta de 92 de ani, în 2012. Tatăl său a construit o punte între muzica indiană și cea occidentală, iar Anoushka a pășit cu convingere pe aceasta. S-a născut în 1981 la Londra, și-a împărțit copilăria între capitala Angliei și cea a Indiei, însă a făcut liceul în California. A fost mereu în preajma tatălui ei, a învățat să cânte la sitar la vârsta de șapte ani, iar de la 14 ani a colindat lumea alături de Ravi, în turnee. Primul album i-a apărut la 17 ani, iar în 2003, a concurat la premiile Grammy, cu sora sa vitregă, Norah Jones. Spre deosebire de aceasta, ce a devenit faimoasă pe scena pop-folk-jazz, Anoushka a rămas fidelă muzicii tradiționale indiene. A cântat alături de Sting, de Joshua Bell, de Herbie Hancock, de Eric Clapton, a căutat diferite forme de exprimări muzicale, de fuziuni de genuri, însă muzica indiană este în continuare filonul principal de inspirație. Nu s-a oprit însă numai la muzică, a gustat din experiența actoriei, a scris o carte biografică despre tatăl ei și a susținut o rubrică săptămânală în cel mai citit ziar al Indiei. Concertul ei a fost una dintre rarele ocazii pentru publicul român să asculte așa o muzică, și faptul că sute de spectatori au îndurat ploaia torențială fără a pleca, va rămâne probabil una din amintirile frumoase ale artistei.
(Fotografiile autorului)