Marea moartă şi marea vie
Numele Mării Negre este învăluit în legendă. Ea a fost botezată aşa în secolul al XV-lea, datorită furtunilor violente care o bântuiau şi care se stârneau din senin. Turcii îi spuneau "Karadeniz", "Marea întunecată din miazănoapte", poate şi din cauza înfrângerilor pe care le-au suferit de-a lungul istoriei, cu flota lor de corăbii, la fel de temute ca uraganele apelor. Marele om de ştiinţă român Grigore Antipa spunea despre Marea Neagră că este "unică", în sensul că ea reprezintă, de fapt, două mări suprapuse, una vie şi una moartă. Odată cu creşterea salinităţii mării (legenda spune că datorită Potopului biblic, care ar fi legat tot de ea), speciile de vieţuitoare mai rezistente au continuat să trăiască în zonele cu apă mai dulce, aflate în apropiere de gurile de vărsare ale Dunării, în timp ce animalele care nu s-au putut adapta au murit şi, în lipsa curenţilor verticali, s-au depus pe fundul mării şi s-au descompus, fapt care a generat un consum mare de oxigen. În prezent, în adâncurile Mării Negre nu există oxigen, ci doar hidrogen sulfurat, care face ca apele de pe fund să rămână moarte, fiind locuite doar de bacterii anaerobe. Între cele două straturi ale mării nu există deloc interacţiune, ea fiind, în continuare, formată din două părţi, una vie şi una moartă. În plus, lipsa oxigenului din adâncuri face şi ca navele scufundate acolo să fie perfect conservate.
Marea Neagră adăposteşte aproximativ 160 de specii de vieţuitoare foarte rare, dintre care unele aflate pe cale de dispariţie, cum ar fi zărganul, nisetrul, steaua de mare, păstruga, crabul de piatră, tonul, marsuinul, foca de Kaliakra, rândunica de mare. Tot în legătură cu Marea Neagră, există o teorie care susţine că depozitele de hidrogen sulfurat din adâncuri ar putea acţiona la un moment dat ca o bombă, producând catastrofe naturale, dar riscul ca acest lucru să se producă este foarte mic. În schimb, Marea Neagră este cunoscută pentru riscul real de producere de valuri uriaşe, aşa cum se întâmpla şi pe vremea navigatorilor turci. În luna martie a anului 1901, în zona Şabla, s-a produs un cutremur de 7,2 grade pe scala Richter, care a dus la formarea de valuri tsunami în regiunea Mangalia.
Potopul şi Arca lui Noe
Teoria este susţinută şi de informaţii ştiinţifice cu referire la un Potop, care s-ar fi petrecut în realitate, cândva la sfârşitul erei glaciare. Atunci, Marea Mediterană s-ar fi revărsat peste un istm devenit mai târziu strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Alte aspecte care susţin această teorie îl reprezintă şi fundul atipic al Mării Negre, care prezintă terase de plaje întinse mult spre larg, precum şi salinitatea foarte scăzută a apei. Între descoperirile recente făcute de arheologi experţi în scufundări, pe fundul Mării Negre, se află şi urmele unor cetăţi înghiţite de ape, lucru care face, din nou, trimitere la ipoteza unui cataclism petrecut în timpurile străvechi.
Sanctuarul zeului Poseidon
Poarta spre lumea de dincolo
Sorbul Mării Negre şi faraoancele
Aşa cum îi stă bine oricărei mări, nici Marea Neagră nu este lipsită de poveşti despre sirene. În mitologia românească, sirenele şi tritonii sunt numiţi "faraoance" şi "faraoni", nişte făpturi care stau în mare, fără să se arate în timpul zilelor lucrătoare, dar ies la suprafaţă la sfârşit de săptămână, atunci când în tradiţia populară se crede că şi marea se odihneşte. Unde ies sirene, se zice că în apă apar trei dungi, prima roşie, a doua galbenă şi a treia albastră. Ele ies la suprafaţa apei în grupuri, ţinându-se de mâini şi cântând, pentru a-i vrăji pe cei care le ascultă. Cei care aud glasul faraoancelor pot fi vrăjiţi de ele, aruncându-se în apă, unde îşi găsesc sfârşitul prin înec. Vrăjilor faraoancelor le pot rezista doar oamenii cinstiţi, care le ţin minte cântările şi le pot reproduce când se întorc de pe mare. Sirenele ies din apă foarte rar. În general, ele vin pe ţărm primăvara, când este mai cald şi se joacă în nisip, cu scoici şi nestemate culese de pe fundul mării. Dacă un om încearcă să se apropie de ele, sirenele se sperie şi se întorc repede, înapoi în mare, dar uneori îşi uită pe mal pietrele preţioase, pe care le-au avut cu ele.
O altă fiinţă supranaturală din zona Mării Negre este Vidra, numită şi Iuda, un duh maritim, despre care se spune ca sălăşluieşte pe fundul mării. Acesta are acolo un uriaş palat, de o frumuseţe nemaivăzută, unde îşi duce traiul şi domneşte peste toată Împărăţia Peştilor, care animează sălile palatului, supunându-i-se conducătorului absolut. Cât despre palat, acesta ar fi fost construit în cel mai adânc loc din mare, care poartă numele de Vidros.
Atlantida din Marea Neagră
În "Dialogurile" sale, Platon descrie civilizaţia înfloritoare care popula Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul pierdut avea o câmpie fertilă, cu canale transversale şi un munte nu foarte înalt, şanţuri de apă legate prin tuneluri şi poduri, două izvoare - unul cu apă caldă şi unul cu apă rece - care ţâşneau din muntele principal, temple, cazarme, un hipodrom, săli de gimnastică şi un majestuos palat regal. În perioada ei înfloritoare, Atlantida era şi o temută forţă militară, cu 1.200 de corăbii de război şi 10.000 de care de luptă, toate sub conducerea regelui Evenor. Împreună cu regina sa, Leucipe, ei au avut o fată, pe nume Clito, care a devenit, conform legendei, soţia lui Poseidon. Fiului cel mare, Atlant, Poseidon i-a dat în stăpânire regiunea bogată centrală a Atlantidei, întinsă pe 160.000 kmp. În urma unor mari cutremure şi inundaţii, Atlantida s-a scufundat în mare într-o singură zi, şi de atunci a tot fost căutată de numeroşi istorici şi arheologi, apărând chiar "atlantologia", ştiinţa care se ocupă de teoriile privitoare la acest continent. Una din aceste teorii susţine că Atlantida s-ar fi
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
