Marea moartă și marea vie
Numele Mării Negre este învăluit în legendă. Ea a fost botezată așa în secolul al XV-lea, datorită furtunilor violente care o bântuiau și care se stârneau din senin. Turcii îi spuneau "Karadeniz", "Marea întunecată din miazănoapte", poate și din cauza înfrângerilor pe care le-au suferit de-a lungul istoriei, cu flota lor de corăbii, la fel de temute ca uraganele apelor. Marele om de știință român Grigore Antipa spunea despre Marea Neagră că este "unică", în sensul că ea reprezintă, de fapt, două mări suprapuse, una vie și una moartă. Odată cu creșterea salinității mării (legenda spune că datorită Potopului biblic, care ar fi legat tot de ea), speciile de viețuitoare mai rezistente au continuat să trăiască în zonele cu apă mai dulce, aflate în apropiere de gurile de vărsare ale Dunării, în timp ce animalele care nu s-au putut adapta au murit și, în lipsa curenților verticali, s-au depus pe fundul mării și s-au descompus, fapt care a generat un consum mare de oxigen. În prezent, în adâncurile Mării Negre nu există oxigen, ci doar hidrogen sulfurat, care face ca apele de pe fund să rămână moarte, fiind locuite doar de bacterii anaerobe. Între cele două straturi ale mării nu există deloc interacțiune, ea fiind, în continuare, formată din două părți, una vie și una moartă. În plus, lipsa oxigenului din adâncuri face și ca navele scufundate acolo să fie perfect conservate.
Marea Neagră adăpostește aproximativ 160 de specii de viețuitoare foarte rare, dintre care unele aflate pe cale de dispariție, cum ar fi zărganul, nisetrul, steaua de mare, păstruga, crabul de piatră, tonul, marsuinul, foca de Kaliakra, rândunica de mare. Tot în legătură cu Marea Neagră, există o teorie care susține că depozitele de hidrogen sulfurat din adâncuri ar putea acționa la un moment dat ca o bombă, producând catastrofe naturale, dar riscul ca acest lucru să se producă este foarte mic. În schimb, Marea Neagră este cunoscută pentru riscul real de producere de valuri uriașe, așa cum se întâmpla și pe vremea navigatorilor turci. În luna martie a anului 1901, în zona Șabla, s-a produs un cutremur de 7,2 grade pe scala Richter, care a dus la formarea de valuri tsunami în regiunea Mangalia.
Potopul și Arca lui Noe
Una din cele mai incitante legende ale Mării Negre este legată de Potopul biblic. Luând în considerare apropierea dintre Muntele Ararat și Marea Neagră, există cercetători care susțin ipoteza că rămășițele arheologice ale Arcei lui Noe sunt localizate undeva în această mare. La țărmul Mării Negre, în vecinătatea orașului rusesc Ghelendjik, mai există un munte care poartă numele de Ararat. În această zonă s-ar fi refugiat oamenii și animalele care au supraviețuit Potopului biblic. În Vechiul Testament, Muntele Ararat este descris ca fiind punctul terminus al călătoriei lui Noe, în arca lui. Descrierea conține și amănuntul că muntele se scufunda în așa-numitul "Lac Negru", despre care unii cercetători și arheologi susțin că ar fi devenit, de fapt, Marea Neagră. Fiind o zonă depresionară, acolo s-ar fi format un lac mare, cu apă dulce, care a ajuns să fie, în timp, Marea Neagră.
Teoria este susținută și de informații științifice cu referire la un Potop, care s-ar fi petrecut în realitate, cândva la sfârșitul erei glaciare. Atunci, Marea Mediterană s-ar fi revărsat peste un istm devenit mai târziu strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Alte aspecte care susțin această teorie îl reprezintă și fundul atipic al Mării Negre, care prezintă terase de plaje întinse mult spre larg, precum și salinitatea foarte scăzută a apei. Între descoperirile recente făcute de arheologi experți în scufundări, pe fundul Mării Negre, se află și urmele unor cetăți înghițite de ape, lucru care face, din nou, trimitere la ipoteza unui cataclism petrecut în timpurile străvechi.
Sanctuarul zeului Poseidon
Conform mitologiei grecești, zeița Thetis l-a rugat pe zeul mării, Poseidon, să ridice o insulă în Marea Neagră pentru eroul războiului troian, fiul ei, Ahile. Menționată pentru prima dată în anul 777 î.e.n., aceasta ar fi fost Insula Șerpilor. Arctinos din Milet are un poem epic despre războiul troian, în care menționează faptul că rămășițele pământești ale lui Patrocle și ale lui Ahile ar fi fost aduse de Thetis în această regiune și așezate, spre păstrare și venerare, într-un sanctuar. Alte surse precizează însă că adevăratul stăpân al Insulei Șerpilor era, de fapt, zeul Poseidon, stăpânul apelor, în cinstea căruia fusese ridicat pe insulă un altar. În urma unor săpături făcute în secolul al XIX-lea, pe insulă au fost descoperite, într-adevăr, ruinele unui templu pătrat, de dimensiuni foarte mari, o latură a acestuia măsurând 29,8 metri. Blocurile mari de piatră ale zidurilor fuseseră fasonate din calcar, pentru a avea culoarea albă. Construcția avea numeroase camere, dintre care una era destinată sacrificiilor și ofrandelor oferite în onoarea lui Poseidon, iar o alta, era destinată ritualului oracolului. Marii "raportori" ai antichității, Strabon, Ovidius și Ptolemaios, menționează toți acest templu în scrierile lor, notând că geții pontici respectau zona ca pe un loc sacru.
Poarta spre lumea de dincolo
În celebra sa lucrare "Naturalis Historiae", Plinius vorbește despre o populație aflată la gurile Dunării, care purta numele de "cattuzi", "cei captivi", "cei vrăjiți, fermecați, blestemați". Unul dintre numele vechi ale Insulei Șerpilor era "Leuke", Insula "Albă", la greci, în vreme ce la geți, numele semnifica posibil "legătura" cu lumea de dincolo. Insula Șerpilor nu putea fi locuită din pricina lipsei surselor de apă potabilă. Conform relatărilor locuitorilor din Dobrogea și din Bugeac, Insula Șerpilor era o poartă de trecere spre lumea de dincolo, populată de ființe ce aveau puteri supranaturale. Tot acolo, pe insulă, se credea că există "Sorbul Pământului" și "Bradul Zânelor", un arbore uriaș ce putea ajunge să își întindă ramurile și să treacă în cealaltă lume. În accepțiunea lui străveche, numele de Insula Șerpilor făcea referire, de fapt, la balauri sau zmei, după cum sugerează și numele ucrainean al locului: "Ostriv Zmiinii", "Ostrovul zmeilor".
Sorbul Mării Negre și faraoancele
Despre "Sorbul Pământului" și "Sorbul Mării" se spunea că ar fi niște făpturi bizare, care viețuiau în apă, având solzi strălucitori ca peștii. Legenda spune că dintre toți Sorbii Mărilor, Sorbul Mării Negre ar fi cel mai mare, rolul lui fiind acela de a înghiți din apă, din timp în timp, pentru a nu o lăsa să se reverse asupra pământului. Atunci când Sorbul Mării este foarte însetat, se spune că urmează o perioadă de secetă. În plus, pentru a-și potoli setea cea mare, Sorbul Mării bea uneori și din apele râurilor, cu tot cu broaște, pe care le scuipă apoi afară, sub forma binecunoscutelor ploi cu broaște.
Așa cum îi stă bine oricărei mări, nici Marea Neagră nu este lipsită de povești despre sirene. În mitologia românească, sirenele și tritonii sunt numiți "faraoance" și "faraoni", niște făpturi care stau în mare, fără să se arate în timpul zilelor lucrătoare, dar ies la suprafață la sfârșit de săptămână, atunci când în tradiția populară se crede că și marea se odihnește. Unde ies sirene, se zice că în apă apar trei dungi, prima roșie, a doua galbenă și a treia albastră. Ele ies la suprafața apei în grupuri, ținându-se de mâini și cântând, pentru a-i vrăji pe cei care le ascultă. Cei care aud glasul faraoancelor pot fi vrăjiți de ele, aruncându-se în apă, unde își găsesc sfârșitul prin înec. Vrăjilor faraoancelor le pot rezista doar oamenii cinstiți, care le țin minte cântările și le pot reproduce când se întorc de pe mare. Sirenele ies din apă foarte rar. În general, ele vin pe țărm primăvara, când este mai cald și se joacă în nisip, cu scoici și nestemate culese de pe fundul mării. Dacă un om încearcă să se apropie de ele, sirenele se sperie și se întorc repede, înapoi în mare, dar uneori își uită pe mal pietrele prețioase, pe care le-au avut cu ele.
O altă ființă supranaturală din zona Mării Negre este Vidra, numită și Iuda, un duh maritim, despre care se spune ca sălășluiește pe fundul mării. Acesta are acolo un uriaș palat, de o frumusețe nemaivăzută, unde își duce traiul și domnește peste toată Împărăția Peștilor, care animează sălile palatului, supunându-i-se conducătorului absolut. Cât despre palat, acesta ar fi fost construit în cel mai adânc loc din mare, care poartă numele de Vidros.
Atlantida din Marea Neagră
O teorie, la fel de răspândită ca aceea legată de Potop, susține că Atlantida ar fi fost localizată în Marea Neagră și că Insula Șerpilor ar fi o mică bucată rămasă din vechiul continent dispărut. Cu ajutorul vizualizării topografiei subacvatice, Google Ocean a ajutat un inginer britanic să cerceteze stratul aflat imediat sub fundul Mării Negre, descoperind o rețea de străzi perfect conturate, care nu puteau fi făcute decât de mâna omului. Specialiștii britanici afirmă că dovezi mai importante ar putea fi descoperite în apropierea coastelor României.
În "Dialogurile" sale, Platon descrie civilizația înfloritoare care popula Atlantida, cu capitala la Poseidonia. Continentul pierdut avea o câmpie fertilă, cu canale transversale și un munte nu foarte înalt, șanțuri de apă legate prin tuneluri și poduri, două izvoare - unul cu apă caldă și unul cu apă rece - care țâșneau din muntele principal, temple, cazarme, un hipodrom, săli de gimnastică și un majestuos palat regal. În perioada ei înfloritoare, Atlantida era și o temută forță militară, cu 1.200 de corăbii de război și 10.000 de care de luptă, toate sub conducerea regelui Evenor. Împreună cu regina sa, Leucipe, ei au avut o fată, pe nume Clito, care a devenit, conform legendei, soția lui Poseidon. Fiului cel mare, Atlant, Poseidon i-a dat în stăpânire regiunea bogată centrală a Atlantidei, întinsă pe 160.000 kmp. În urma unor mari cutremure și inundații, Atlantida s-a scufundat în mare într-o singură zi, și de atunci a tot fost căutată de numeroși istorici și arheologi, apărând chiar "atlantologia", știința care se ocupă de teoriile privitoare la acest continent. Una din aceste teorii susține că Atlantida s-ar fi scufundat în marea cunoscută de egipteni sub numele de "Siriath", care ar corespunde cu Marea Neagră. În zona unde este localizată Insula Șerpilor, arheologi ruși au descoperit ruine subacvatice, pe care le atribuie atlanților. Ei susțin că Insula Șerpilor este ultima rămășiță a Atlantidei, și că în trecutul îndepărtat, locuitorii insulei purtau numele de "Blajini" sau "Preafericiți" (grecii le spuneau "makaron", "fericiți") și erau văzuți ca fiind descendenții atlanților. În plus, unele studii istorice menționează că, în perioada de decădere, atlanții practicau ritualuri de sacrificiu uman, practicate mai târziu și de geto-daci.